O lămurire asupra modului de abordare faţă de ierarhii care propovăduiesc erezia ecumenistă. Atenţie şi la "mărturisitorii" de sub anonimat...

"Celor ce ne invită la schismă: Nu, mulţumesc!"

   Teologul Mihai Silviu Chirilă propune o abordare civilizată a opoziţiei faţă de “Sinodul” ecumenist din Creta, fără cuvinte calomnioase şi denigrări. Faptul că unii “opozanţi” mai înfierbântaţi se adresează, uneori chiar obraznic, nu fac cinste mărturisirii dreptei credinţe, ci chiar dimpotrivă. O astfel de abordare o întâlnim atât pe unele bloguri (în special, sub pseudonim, la rubricile de comentarii), dar şi în diferite abordări. Apreciem decenţa, domnului Chirilă şi propunem ca cei care vor să facă o mărturisire curată, să-i urmeze îndemnul.

    În mărturia sa, domnul Chirilă, precizează că până la momentul caterisirii de către un sinod, arhiereii care mărturisesc pan-erezia ecumenistă îşi păstrează titulatura.

Prezentăm, în continuare, scrisoarea teologului Mihai Silviu Chirilă preluată de pe blogul ortodox “Glasul strămoşesc”:

Odată cu publicarea răspunsului Oferiţi-le şi ortodocşilor o fărâmă din dragostea şi grija pe care le-o purtaţi ereticilor!, adresat Sfântului Sinod ca urmare a comunicatului din 21 decembrie 2016,  în care erau condamnaţi toţi cei ce “denigrează sinodul din Creta”, au apărut voci, nu multe, din fericire, care au contestat modalitatea de adresare din scrisoarea de răspuns. Mai precis, au fost unii care au contestat faptul că scrisoarea se adresa ierarhilor cu formula “preafericite părinte patriarh, înaltpreasfinţiţi părinţi mitropoliţi, înaltpreasfinţiţi şi preasfinţiţi părinţi episcopi”[1]. Pentru că eu am citit textul în biserica din Rădeni, cele mai multe critici mi-au fost aduse mie la cunoştinţă, motiv pentru care îmi permit să fiu cel ce face câteva clarificări pe această temă.  

Motivarea poziţiei celor ce contestă modul de adresare al scrisorii porneşte de la ideea că, prin părtăşia la erezia din Creta, membrii sinodului nu mai pot fi numiţi ierarhi ai Bisericii sau părinţi ai poporului dreptcredincios şi ar trebui numiţi altfel. S-au propus apelativele “stimate domnule…” sau chiar “ereticule” etc.

Este adevărat că toţi ierarhii români s-au făcut părtaşi la erezia sinodului din Creta, direct prin semnătură sau prin acord ulterior, că prin decizia Sfântului Sinod din 29 octombrie 2016 au întărit această cădere, iar prin comunicatul din data de 21 decembrie 2016 au mai căzut şi a treia oară, îmbrăţişând cu căldură “ecumenismul lucid”, care lor li se pare “o atitudine spirituală faţă de creştinii” eterodocşi, cum îi numesc ei pe eretici. Este adevărat că, din pricina acestei căderi, intră sub prevederile canonului 15 I-II, care îi numeşte “minciuno-episcopi”, iar clerul inferior şi poporul credincios nu le mai datorează ascultare atât timp cât persistă în erezia ecumenismului, pentru că nici ei, la rândul lor, nu au ascultat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Cu toate acestea, nu se cuvine să îi numim altfel decât le este încă rangul episcopal, mai ales în corespondenţă oficială, pentru că numai un sinod înzestrat cu puterea de a-i judeca şi condamna îi poate caterisi şi îi poate lipsi în mod canonic de statutul arhieresc pe care îl au acum. În cadrul unui astfel de sinod, arhiereii căzuţi în erezie pot fi invitaţi să-şi explice poziţia, să se apere, să se pocăiască, iar dacă o fac, pot redeveni păstorii turmei lui Hristos care au fost înainte de căderea în erezie. Avem exemple de astfel de situaţii chiar în Sfântul Sinod al Bisericii din zilele noastre, deşi ele nu sunt cele mai relevante, datorită modului în care s-au judecat cazurile respective.     

Pentru că au păcătuit în primul rând faţă de Mântuitorul Hristos, Cel ce le-a dat harul episcopiei, El este Cel Care, atunci când şi cum va voi, le va ridica dreptul de a lucra acest har, fie printr-un sinod ortodox, pe care El îl va aduna când va considera necesar, fie prin alte forme, ştiut fiind că “cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18,27).     

Scrisoarea pe care mărturisitorii nemţeni au alcătuit-o şi trimis-o nu se doreşte o piatră aruncată în fereastra Sfântului Sinod, ci o punte de comunicare, care să ajute la rezolvarea problemei ecumenismului, cu care se confruntă Biserica în acest moment. Din acest motiv, s-a folosit o adresare menită să nu jignească pe nimeni, să nu arunce anateme, să nu încalce în niciun fel normele bunei-cuviinţe, cu speranţa că, în acest fel, vom ajunge la o înţelegere din care să aibă de câştigat Sfânta Biserică. Este trist că unii cititori ai scrisorii nu au reuşit să treacă de formula de adresare, în care s-au poticnit, pentru a vedea că scrisoarea critică poziţia ecumenistă a ierarhiei ca fiind eretică şi respinge toate învinuirile la adresa celor ce mărturisesc Ortodoxia în România la ora actuală.  

Nici autorii, nici semnatarii scrisorii nu au competenţa să caterisească episcopi sau patriarhi. Astfel de putere are doar un sinod ortodox. Până când un sinod îi va caterisi, ne adresăm arhiereilor cu titulatura pe care funcţia o cere pentru fiecare dintre ei. Dacă din punct de vedere teologic ierarhii se află într-o stare de părtăşie la erezie, cel puţin din punct de vedere administrativ deţin încă funcţii episcopale în Biserica noastră, până când şi dacă un sinod competent va schimba această situaţie.

A ne asuma îndrăzneala de a „caterisi” patriarhi şi episcopi, tratându-i de ca şi când ar fi reduşi la stadiul de mireni, ar fi cu adevărat un semn de schismă, iar noi schismă nu dorim să facem. Faptul că scrisoarea îi numeşte pe ierarhi “părinţi ai Bisericii noastre” nu înseamnă că le recunoaştem greşeala şi că le-o împărtăşim, cum s-au exprimat unii, nici că am trădat Ortodoxia, ci doar că le reamintim de datoria pe care o au faţă de noi, credincioşii ortodocşi, ca părinţi ai Bisericii ce au fost hirotoniţi să fie.

Faptul că nu dorim să acuzăm pe nimeni de trădarea Ortodoxiei nu înseamnă că am acceptat erezia cretană sau că îi exonerăm pe arhierei de vina de a o fi acceptat, ci doar că nu ne asumăm dreptul de a judeca noi pe cineva pentru trădarea Bisericii. Trădarea este, prin natura sa, o acţiune conştientă a voinţei, prin care trădătorul îşi asumă trădarea cu deplină ştiinţă. Nu ştim din ce motive au semnat arhiereii români documentele de la Creta: poate fi vorba de neştiinţă, poate fi vorba de presiuni exercitate asupra lor, poate fi vorba despre sentimentul că chiar e bine aşa cum au procedat. Desigur, poate fi vorba şi despre trădare. Dar nu avem dovezi să-i acuzăm de trădare. Din acest motiv, ne limităm să denunţăm erezia comisă. Atât. Cine ştie mai multe îşi poate permite să spună mai multe.    

Aduc în sprijinul atitudinii autorilor şi semnatarilor scrisorii practica sfintei noastre Biserici. În 2014, Sfânta Chinotită i-a scris o scrisoare Patriarhului Ecumenic, în care acestuia i se reproşau practicile sale eretice de apropiere faţă de papistăşism. În acea scrisoare, Sfânta Chinotită se adresează cu următoarele cuvinte: “Preafericirii Sale, Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, Preacinstitul nostru Părinte și Stăpân,/Preafericite Părinte și Stăpâne, Ne adresăm Preafericirii Voastre cu profund respect întru Domnul și Vă prezentăm respectul nostru fiesc și smeritele noastre urări prin epistola aceasta pe care o trimitem la începuturile noului an al bunătății Domnului, pomenind zi și noapte cinstitul Vostru nume în smeritele noastre cereri către Domnul”[2]. Să înţelegem oare de aici că Sfânta Chinotită a acceptat căderile în erezie foarte grave ale Patriarhului Ecumenic? Nicidecum.

În scrisoarea pe care Preasfinţitul Longhin a adresat-o Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei, acesta îl numeşte “Înaltpreasfinţia voastră, Înaltpreasfinţite Mitropolit Teofan”[3]. Necaterisindu-i pe arhierei, aşa cum ar dori să îi caterisească unii şi alţii, PS Longhin spune: “Întoarceţi-Vă la altarul Ortodoxiei şi aduceţi jertfa curată pe care ne-a lăsat-o Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos”[4]. De asemenea, celebra sa scrisoare de mustrare din luna august a anului 2016 începe cu formula: “preasfinţiţi arhierei”, continuă cu o mustrare puternică a arhiereilor respectivi şi se încheie cu o invitaţie la pocăinţă[5]. Să însemne asta că Preasfinţitul Longhin se face părtaş la erezia din Creta? Nicidecum.

Într-o scrisoare adresată de Sfântul Paisie Aghioritul unui ziar grec cu privire la Patriarhul Ecumenic Atenagora, sfântul spune cuvintele memorabile: “Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă”[6]. Sfântul Paisie îl numeşte pe Atenagora “patriarhul nostru”. Asta înseamnă că a fost de acord cu greşelile grave ale acestuia? Nicidecum.

Acelaşi Sfânt Paisie ne învaţă că nu se cuvine să ne creăm Biserici separate de fiecare dată când patriarhul nostru greşeşte, ci se cuvine să luptăm pentru restaurarea Ortodoxiei din sânul Bisericii.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că pentru spălarea vinei de schismă nu este de ajuns nici măcar sângele mucenicesc. Cu aceste cuvinte în minte este bine să ne păzim de schismă cu orice preţ. În esenţa sa, schismaticul este cel ce crede că “ortodoxia sa” este mai presus decât ortodoxia Bisericii şi a Sfinţilor Părinţi. Schismaticul este, prin natură, cel ce îşi asumă cu uşurinţă caterisirea episcopilor sau preoţilor şi afurisirea creştinilor căzuţi în erezie, în loc să îi ajute să se îndrepte cu dragoste şi milă creştină. O cale simplă spre schismă este şi răfuiala personală cu cel căzut în erezie, uitând că trebuie să urâm păcatul, dar niciodată pe păcătos.

În consecinţă, nu vom caterisi cu de la noi putere episcopi, nici nu vom adopta un limbaj vitriolant, conştienţi că eleganţa limbajului poate fi o armă infinit mai puternică decât contondenţa insultei. Celor ce ne invită să participăm la schismă împreună cu ei le răspundem: Nu, mulţumesc! Preferăm să luptăm din interiorul Bisericii Ortodoxe contra ereziei şi să rămânem până la moarte în Biserică. Din acest motiv, adresarea din scrisoare rămâne exact la fel. Cine doreşte să o semneze aşa e binevenit,  cine nu, poate să îşi compună propria scrisoare către Sfântul Sinod, în care să se adreseze cum îl va îndruma Bunul Dumnezeu.

  Sursa: http://www.glasulstramosesc.ro/blog/celor_ce_ne_invita_la_schisma_nu_multumesc/2016-12-31-260

---

[1]http://aparam-ortodoxia.ro/2016/12/28/oferiti-le-si-ortodocsilor-o-farama-din-dragostea-si-grija-pe-care-le-aratati-ereticilor/.

[2] https://vremuritulburi.com/tag/scrisoarea-sfintei-chinotite-catre-patriarhul-ecumenic/.

[3]http://www.glasulstramosesc.ro/blog/ps_longhin_opriti_va_din_drumul_nebun_al_ecumenismului_renuntati_la_sinodul_eretic_din_creta/2016-11-29-233.

[4]http://www.glasulstramosesc.ro/blog/ps_longhin_opriti_va_din_drumul_nebun_al_ecumenismului_renuntati_la_sinodul_eretic_din_creta/2016-11-29-233,

[5] http://www.atitudini.com/2016/08/ps-longhin-de-banceni-scrisoare-catre-ierarhii-ce-au-semnat-in-creta/.

[6] http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/07/12/cred-ca-nu-este-deloc-bine-sa-ne-despartim-de-biserica-de-fiecare-data-cand-patriarhul-greseste-ci-fiecare-are-datoria-si-obligatia-de-a-protesta-si-de-a-lupta-dupa-puterile-sale-in-sanul-bisericii/.