De ce mulți dintre ezoteristi ajung la psihiatrie. Consecintele unei religii rationaliste. O analiza duhovniceasca facuta de un monah athonit.

Yoga si meditatia. - Monahul Arsenios Vliagoftis

 

Ei se opun ireconciliabil ascezei ortodoxe, în special rugăciunii...

    Cu voia lui Dumnezeu, trăim vremuri de foarte mare confuzie spirituală şi apostazie. Părintele acestei condiţii este diavolul. El se foloseşte de oamenii pe care îi atrage de partea sa prin înşelare pentru a reuşi în planul lui de ucidere a oamenilor. Această confuzie este cultivată mai ales de grupurile aparţinând aşa-numitei mişcări „Noua eră a vărsătorului”. Doctrina lor de bază este că „toate religiile sunt la fel; toate sunt căi ce duc la aceeaşi ţintă”. Insa, insuşi Domnul Iisus Hristos îi respinge când spune în Evanghelie: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.(Ioan14,6) Drept urmare căile de mantuire nu sunt multe, ci una singură: Hristos şi Biserica Lui.

   Aceşti crainici ai confuziei identifică rugăciunea creştină cu yoga şi meditaţia, care sunt tehnici ale religiilor orientale şi ale ocultismului. Cu cele ce urmează, cred că va dispărea confuzia.

    Ascetismul a fost legiferat de Însuşi Domnul, în Sfânta Evanghelie. Asceza este mijlocul de a ajunge la scopul vieţii creştine, care este ridicrea deasupra patimilor şi unirea cu Dumnezeu. Printre tipurile de asceză se află postul, privegherile, rugăciunea, pocăinţa sinceră şi mărturisirea, umilinţa, tăierea voii prin ascultare de voia lui Dumnezeu, neîncrederea în puterile noastre limitate, ci doar în puterea lui Dumnezeu, atribuirea tuturor lucrurilor bune lui Dumnezeu, ca şi orice progres pe calea virtuţii, în vreme ce ne învinuim pe noi pentru păcate. Totodată ar trebui să adăugăm studiul cuvântului dumnezeiesc şi participarea regulată la Tainele Bisericii noastre - în special la Sfânta Taină a Mărturisirii şi cea a Sfintei împărtăşanii.

    Asceza nu este doar pentru călugări şi preoţi, ci pentru fiecare creştin, aşa cum se vede limpede în Sfânta Evanghelie şi din vieţile sfinţilor Bisericii noastre. Calea aceasta de asceză a fost urmată de milioane de sfinţi ai Ortodoxiei.

     Asceza, in esenta, inseamna depunerea vointei din partea omului si a puterii din partea lui Dumnezeu Cel atotputernic. În acest fel persoana în suferinţă este vindecată de păcat. Vindecarea se obţine doar în spitalul spiritual numit Biserică. Pentru obţinerea vindecării, asceza este absolut necesară.

    În tradiţia ortodoxă, asceza nu este văzută ca o tehnică. Nu este nici o sumă de practici. Dimpotrivă, este răspunsul nostru sincer la iubirea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, înseamnă a face tot ce e omeneşte posibil pentru curăţirea sinelui, aşa încât harul divin să poată veni şi să locuiască în noi. Până la urmă, Dumnezeu face prima mişcare să-l întâlnească pe om, iar nu omul Îl caută pe Dumnezeu. Şi aşa am ajuns la un punct crucial.

    Sunt anumite asemănări între asceza ortodoxă şi asceza practicată în sfera ne-ortodoxă, care pot impresiona pe cineva care se opreşte la asemănările aparente. Copacii, în privinţa frunzişului, sunt toţi la fel, dar se pot vedea diferenţele între trunchiurile lor, între rădăcini şi în special între fructelor lor.

    Rugăciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu. Una foarte cunoscută în tradiţia monahală este Rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă); ea este folosită de toate sufletele iubitoare de Dumnezeu, nu doar de călugări.

    Asemănările exterioare ale aşa-numitei metode psihosomatice de rugăciune mentală cu tehnicile de meditaţie au dat naştere multor scrieri pe această temă, în special în ultimii ani. Sa nu uitam ca falsul intodeauna imita adevarul. Diavolul se poate transforma în înger de lumină pentru a înşela.

    Deci, ce cuprinde în mare aşa-numita ’’metodă psihosomatică’’? În principiu, este vorba de următoarele: individul este aşezat pe un scaun scund cu capul aplecat înainte astfel încât să se poată concentra pe un punct din piept, puţin mai jos de inimă, şi încearcă să-şi coordoneze respiraţia cu Rugăciunea lui Iisus, pe ale cărei cuvinte şi înţelesuri încearcă să-şi concentreze mintea şi să-şi încălzească inima cu ele. Oricum, aceasta nu este sugerată ca o reţetă – nici de învăţătorii rugăciunii minţii, nici de aceia care ar vrea s-o studieze. (Nu trebuie să uităm de asemenea că, deşi rugăciunea este de ajutor, nu este un scop în sine. Acest subiect va fi abordat in continuare.

    Pe de altă parte, meditaţia este definită de către gurul hindus Sathya Sai Baba ca ’’metoda prin care mintea învaţă să se concentreze’’( Sri Sathya Sai Baba, ’’Meditation’’, Sri Sai Publications, Atena, 1984, p.8...)

    În această conexiune dintre rugăciunea minţii şi meditaţie, se observă o încercare necinstită. Este încercarea de a face să pară că deşi avem două căi – cu toate că diferite - dar în esenţă sunt aproape înrudite, conduc la acelaşi obiectiv; se presupune că avem două tradiţii diferite care totuşi în esenţă descriu exact aceeaşi experienţă. Din păcate, chiar profesorii din şcoli teologice ortodoxe – ca de exemplu prof. Savvas Aguridis - păstrează această viziune (vezi articolul ’’Experienţa luminii dumnezeieşti în isihasmul ortodox şi iluminarea în budismul Zen’’- o introducere la conferinţa despre Dumnezeu şi echivalenţii lui Dumnezeu, organizată de Consiliul Religiilor Lumii în Assisi, Italia, 16 mai 1990). Explicaţia este că dl. Aguridis este din nefericire membru al ’’Bisericii Unificate’’, a falsului mesia korean, Sun Myung Moon.

    Fireşte, această încercare de a crea confuzie se află înăuntrul sincretismului în care aşa numita ’Noua Eră a Vărsătorului’’ vede lucrurile. După cum am spus mai devreme, ei predică faptul că ’’totul este la fel’’ , pentru a induce în eroare şi să facă prozelitism cu aceia care nu au niciun suport în altă parte. Oricum, în adâncul lor, nici ei nu cred de fapt în declaraţiile lor, deoarece sunt convinşi că religia lor aparţine Noii Ere şi prin urmare ei se află la un nivel mai înalt, mai evoluat decât sunt creştinii. (conform afirmaţiilor lor, noi am rămas blocaţi în Era Veche, Era Peştilor care era, după ei, Era Creştină).

    Putem spune mult mai multe lucruri despre percepţia rugăciunii creştinului ortodox, despre Dumnezeu, despre om şi despre lume. Pe de altă parte, putem spune la fel de multe lucruri cu privire la percepţia despre Dumnezeu, om şi lume pe care yoga şi meditaţia o presupun. Aceste două percepţii sunt total opuse şi pe deplin ireconciliabile.

    Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este o Persoană. El l-a creat pe om din Iubire şi a instaurat cu acesta un dialog interpersonal. De asemenea, Dumnezeu a creat lumea din iubire şi îi poartă de grijă la fel cum îi poartă de grijă omului, chiar mai mult.

    Dimpotrivă, conform religiilor orientale şi ’’Noii Ere’’, Dumnezeu este o hyperconştiinţă impersonală şi se identifică cu universul. Cu alte cuvinte, avem aici un panteism. De asemenea, şi omul este, potrivit lor, ca o picătură care are nevoie să se dizolve în oceanul acelui dumnezeu-univers. Libertatea şi responsabilitatea nu există, conform cu percepţia anti - creştină a ’’Noii Ere’’. Ei afirmă că totul este determinat de legea oarbă a karmei şi reîncarnării (care, desigur, nu este o lege ci o credinţă religioasă a religiilor orientale şi a ocultismului). Potrivit teoriei lor, sufletul după moartea fizică intră într-un alt corp, fără a conta dacă este al unui om sau al unui animal. Se presupune că el poate chiar să intre într-o plantă sau piatră, dat fiind faptul că toate sunt la fel în esenţă. Cu cele spuse mai sus, considerăm această importantă paranteză închisă.

    Poziţia ortodoxiei - privind concepţia greşită că meditaţia şi rugăciunea sunt la fel - este în felul următor, citând din cartea ’’Puterea Numelui’’, scrisă de eminenţa sa, episcopul de Diocleia, ep. Kallistos Ware, profesor la Universitatea din Oxford: „Pe lângă asemănări, sunt de asemenea şi diferenţe. Toate tablourile au rame şi toate ramele de tablouri, au anumite caracteristici comune; totuşi, picturile din rame pot fi total diferite. Ceea ce contează este imaginea, nu rama. În cazul Rugăciunii lui Iisus, tehnicile fizice sunt asemenea ramelor, în timp ce invocarea mentală a lui Hristos este imaginea din ramă. ’’Rama’’ rugăciunii lui Iisus cu siguranţă seamănă cu diverse ’’rame’’ ne - creştine, dar asta nu trebuie să ne facă insensibili la unicitatea picturii din interiorul ei, la conţinutul creştin distinct al Rugăciunii. Punctul esenţial în Rugăciunea lui Iisus nu este actul de repetare, nu felul cm stăm sau respirăm, ci cui vorbim; şi în această clipă cuvintele sunt adresate fără ambiguitate Mântuitorului Întrupat Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Preasfintei Fecioare Maria”.

El continuă: „Rugăciunea lui Iisus nu este doar un mijloc care să ne ajute să ne concentrăm sau să ne relaxăm. Nu este o simplă „yoga creştină”, un fel de ’’meditaţie tanscendentală’’, sau o ’’mantră creştină’’, chiar dacă unii au încercat să o interpreteze astfel. Dimpotrivă, este o invocare specială adresată unei alte persoane - Dumnezeului făcut om, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru personal. Prin urmare, Rugăciunea lui Iisus este mai mult decât o metodă izolată sau tehnică. Ea există într-un anumit context, şi dacă se desparte de acel context îşi pierde semnificaţia” .

    În continuare afirmă: „Contextul Rugăciunii lui Iisus, este în primul rând unul al credinţei. Invocarea Numelui presupune că cel care spune Rugăciunea crede în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor. În spatele repetării unei formule verbale trebuie să existe o credinţă vie în Domnul Iisus - în cine este El şi în ceea ce El a făcut pentru mine personal. Poate că în mulţi dintre noi credinţa este foarte neclară şi şovăitoare, poate ea coexistă cu îndoiala, poate adesea ne găsim obligaţi să strigăm alături de tatăl copilului lunatic, ’’Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!’’(Marcu 9,24). Dar cel puţin trebuie să fie dorinţă de a crede, cel puţin ar trebui să fie, în mijlocul tuturor incertitudinilor, o scânteie de iubire pentru Iisus pe care noi încă Îl cunoaştem atât de puţin.

    Mai apoi, contextul Rugăciunii lui Iisus este unul de comunitate. Noi nu invocăm numele ca individualităţi separate, bazându-ne exclusiv de resursele noastre interioare, ci ca membri ai comunităţii Bisericii. Scriitori precum Sf. Varsanufie, Sf. Grigorie Sinaitul, sau Episcopul Teofan, au luat drept garanţie faptul că cei cărora le recomandau Rugăciunea lui Iisus erau creştini botezaţi care participau la viaţa sacramentală a Bisericii prin spovedanie şi împărtăşanie. Nicio clipă ei nu au luat în considerare invocarea Numelui ca un substitut al Sfintelor Taine, dar au afirmat că oricine o foloseşte este un practicant şi comunicant, membru al Bisericii”. ( din carte, pag.66-68).

    Şi pentru a completa gândurile de mai sus:

    „Scopul nostru în rugăciune este să comunicăm cu Persoana lui Iisus Hristos, iar această comunicare cu siguranţă nu poate fi pusă în matriţe pentru ca noi să ne unim cu El (fără ca această uniune să ne desfiinţeze pe noi ca persoane distincte), spre deosebire de meditaţie, unde scopul este dizolvarea sinelui individual, precum o picătură de apă se dizolvă în oceanul ’’supra-conştiinţei universale’’, care nu este o persoană.

    În meditaţie omul nu se adresează unei anumite persoane de care este legat cu dragoste ci se adresează Sinelui său, cu credinţa că el însuşi este în esenţă Dumnezeu. Desigur, aceasta este o înşelare şi o eroare demonică, iar pentru a o impune, au interpretat greşit şi au răstălmăcit cuvintele lui Hristos:’’Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru’’(Luca 17,21), care nu înseamnă că omul este Dumnezeu după fire - după cum în mod greşit cred şi proclamă adepţii Noii Ere. Ci înseamnă că, atunci când cineva este botezat, harul divin necreat trimis prin Sfântul Duh se sălăşluieşte în el, şi oricine are harul dumnezeiesc, are pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu încă de acum”.

    Cu aceasta se încheie scurta paranteză.

    Prin urmare, meditaţia nu este un act de abandonare a sinelui, sau unul de a scăpa de egoism, adică un act de dragoste; mai degrabă este o acţiune egocentristă, scurtcircuitoare.

    În meditaţie, omul se concentrează asupra aşa - numitului obiect al meditaţiei. Potrivit adepţilor meditaţiei, acesta poate fi chipul lui Bubdha, o flacără de lumânare, sau orice alt obiect (şi am putea adăuga, de ce nu, chipul lui Lucifer, dacă asta oferă inspiraţie sau ajutor).

    Atunci când cei care practică meditaţia se apropie de creştini pentru a face prozelitism, le spun că în timpul meditaţiei şi ei pot să-şi concentreze atenţia asupra lui Iisus Hristos. Aşa cultivă ei confuzia, pentru că dau un alt înţeles termenului ’’Hristos’’. Pentru ei, Iisus Hristos nu este Dumnezeu deplin şi Om deplin aşa cum credem noi. Ei vorbesc despre El ca despre unul dintre mulţi alţi ’’mari învăţători’’, dar dincolo de toate ei pretind ca El este o ’’stare’’ interioară nouă. Ei spun că suntem cu toţii ’’Hristoşi din natură’’. Dar noi, ortodocşii, nu credem în minciuna că am fi dumnezei din fire. Noi credem că ne luptăm cu ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne asemăna cu Hristos şi că, prin urmare, devenim asemenea lui Dumnezeu prin har, aşa cum sunt sfinţii. Diferenţa este uriaşă. În cazul meditaţiei, ei promovează minciuna diabolică a mântuirii prin sine, care se opune rugăciunii, unde o persoană devine sfântă în comuniune de iubire şi în supunere faţă de unul singur Sfânt, Dumnezeul Treimic.

    Susţinătorii meditaţiei fac de asemenea referire la ’’depăşirea obiectului de meditaţie’’. Dar această presupusă depăşire a obiectului meditaţiei este pe deplin străină şi ireconciliabilă cu Rugăciunea ortodoxă. Pentru noi, Iisus Hristos nu este un obiect de meditaţie, nici nu este scopul nostru să Îl depăşim pentru a ajunge la o ’’stare a conştiinţei pure’’, sau la o ’’conștientizare mai profundă a Sinelui’’(de asemenea în cartea Pr. Antonios Alevizopoulos ’’Meditaţie sau rugăciune?’’).

    Un alt punct asupra căruia trebuie să insistăm este că, cu tehnicile de meditaţie, omul îşi ridică eul la înălţimea maximă a mândriei, pe când cu rugăciunea, omul îşi smerește sinele, nu îi desconsideră pe alţii şi, reuşind să se cunoască pe sine însuşi complet şi experimentând prezenţa harului divin, el se va considera pe sine mai prejos de toată creaţia’’, după cum citim în cartea Pateric.

    Când cel ce meditează crede că în esenţă el este Dumnezeu, nu se află într-o stare care să-i permită să-şi asume cuvintele: ’’miluieşte-mă’’- cuvintele cheie ale rugăciunii minţii. Cu alte cuvinte, următorul dogmei ’’eu vreau şi eu pot’’ a gândirii pozitive a Noii Ere, este incapabil să se smerească.

    În plus, meditaţia pe termen lung îl duce pe cel ce meditează într-o stare de auto-hipnoză; perseverenţa lui în a se uni cu obiectul meditaţiei (care este principalul scop al meditaţiei) nu e nimic altceva decât o fantezie; o fantezie care, potrivit terapeuticii ascetice ortodoxe, trebuie izolată. Această mişcare în sfera fanteziei (sau mai degrabă, în sfera unde realul şi fantasticul se confundă), poate ajunge la punctul în care să genereze situaţii care aparţin zonei psihiatrice.

    Un exemplu este cazul unui practicant care încearcă să oprească un tren „cu puterea minţii”. Fireşte, rezultatul a fost pierderea propriei vieţi. Există multe exemple de astfel de fapte necugetate. Elementul demonic este prezent în toate aceste situaţii. Pentru o examinare în profunzime a acestei mişcări a ’’gândirii pozitive’’ aş recomanda cartea Pr. Antonios Alevizopoulus, ’’Conştiinţa de sine, realizarea personală, mântuirea’’.

    Asceza nu este o tehnică. Aceasta a fost impresia la comparaţia dintre rugăciunea minţii şi meditaţie. Nu este un mijloc prin care putem forţa libertatea lui Dumnezeu. Asceza în tradiţia ortodoxă nu este un scop în sine. Este un mijloc. Aspiraţia noastră în asceză este să ne mortificăm patimile şi nu să facem rău trupului. Avva Pimen, în Pateric, a spus: ’’nu vrem să fim distrugători de trup, ci distrugători de patimi.’’ (Astteras, p. 101).

    Dat fiind faptul că asceza nu este un scop în sine, creştinul ortodox nu caută să vadă lumini sau alte viziuni, să aibe ’’experienţe’’ sau să facă minuni. Oriunde şi oricând apare un caz de venerare a vreunei viziuni sau unui miracol, trebuie să ştim că acestea reprezintă deviaţii de la duhul şi etosul ortodoxiei. Un ortodox va nega ’’experienţele’’ pe care diavolul e gata să le ofere, ’’aici şi acum’’ şi fără să-i fie cerute.

    Este o mare prăpastie între un profet adevărat, care este un sfânt ortodox şi un vrăjitor ocultist, fachir, sau un medium.

    Pentru a deschide o mică paranteză aici, aş vrea să punctez pe scurt punctele principale ale acestor diferenţe, după cum sunt analizate de cartea Pr. Antonios Alevizopoulos, ’’Ocultism, Huruism, New Age’’, p 282-286:

    Un profet, un sfânt, nu se concentrează pe sine, ci pe Dumnezeu;

    Un profet adevărat este conştient de lipsa lui de importanţă, în timp ce un vrăjitor este plin de sine;

    Un profet adevărat nu deschide o afacere din serviciile prestate, nici nu primeşte invitaţii de la oameni, ci merge el la ei.

    Adevaratul cuvant profetic nu este bine primit de cei carora le este adresat ci din contra ii provoaca deoarece nu-i cruţă

    Conţinutul mesajului unui adevărat profet nu este nou; este vechi şi a fost uitat.

    Astfel, pentru a reveni la problema viziunilor şi ’’experienţelor’’, am putea adăuga că harul dumnezeiesc îi poate cerceta pe cei curaţi şi merituoşi, oricum şi oricând consideră că este benefic pentru ei sau pentru edificarea Trupului lui Hristos, care este Biserica. Trebuie precizat că aceste experienţe nu pot fi forţate, nici nu sunt un scop în sine.

    Sfinţii ne sfătuiesc să căutăm pocăinţa, care este de asemenea un dar al lui Dumnezeu şi care, potrivit Sfântului Isaac Sirul, este mai presus de toate celelalte virtuţi, ’’pentru că nu se termină niciodată; se potriveşte tuturor, deopotrivă drepţilor şi păcătoşilor, care vor să dobândească mântuirea’’. (Omilia 55 despre Patimi, editor Ieromonah Ioachim Spetsieris, p. 220).

    Deci această pocăinţă ar trebui s-o căutăm noi, şi nu capacitatea de a face minuni care, dacă ne lipseşte umilinţa, ne poate răni serios şi ne poate distruge. Modul în care Sfinţii evită tentaţia de a dori ’’experienţe’’ este menţinerea unei conştiinţe smerite.

    În biografia marelui Paisie de la Sfântul Munte, care a murit în 1944, este menţionat următorul incident: Într-o seară, pe când stătea treaz şi se ruga, a crezut că tavanul colibei sale era gata să se deschidă larg şi că Hristos avea să apară acolo şi să-l binecuvinteze. ’’Dumnezeul meu, cine sunt eu ca să merit să te vad pe Tine?’’a fost gândul smerit care i-a venit imediat în minte, după care viziunea pe care diavolul se pregătea să i-o arate a dispărut ca o sclipire.

    Criteriul pentru veridicitatea ascezei ortodoxe este acela că trebuie practicată conştiincios (detaliu pe care părintele Paisie l-a subliniat special) şi cu dragoste, cu smerenie şi discernământ şi desigur fără a urma propria voie, cu alte cuvinte, să fie practicată cu supunere, de fapt cu ’’veselă supunere’’, ca să amintim cuvintele unui alt mare părinte contemporan : părintele Porfirie.

    Cineva poate să facă cu uşurinţă cinci sute de metanii, în timp ce îşi menţine propria voie, propria opinie, propria judecată, şi se încrede în sine. Dar să facă doar 100 de metanii cu supunere este mult mai greu, pentru că în acest caz, cel rău pune piedici şi duce război împotriva lui, pe când în primul caz, diavolul chiar îi dă putere şi îl întăreşte.

    Diferenţa dintre asceza ortodoxa şi aşa-zisa ’’asceza’’ demonică se poate vedea în povestirea din Pateric, care se referă la avva Macarie Egipteanul. Se spune că „odată, când avva Macarie se întorcea la chilia lui, încărcat cu frunze de palmier, a fost acostat pe cale de diavol care ţinea o seceră. Şi deşi a încercat să-l lovească pe bătrân, n-a putut să-l rănească. A remarcat:

    Găsesc multă rezintenţă la tine, Macarie, care nu mă lasă să-ţi fac rău. Şi totuşi tot ce faci tu, fac şi eu. Posteşti? Eu nu mănânc nimic. Priveghezi noaptea? Eu nu dorm deloc. Şi totuşi tu ai un lucru pe care eu nu-l am.

-Şi care este acela? l-a întrebat avva Macarie.

A răspuns: Smerenia. Asta mă face neputincios!

(Petericul, reeditat în greaca nouă de Vas. Pentzans, editura ASTERA, p 152).

    Din tot ce s-a menţionat până acum, cred că asceza ortodoxă şi în special Rugăciunea, nu au nicio asemănare sau afinitate în esenţă cu yoga şi meditaţia care sunt cultivate de religiile orientale şi de gruparea aşa-numită ’’Noua Eră a Vărsătorului’’. Cei care spun astfel, ori duc oamenii la înşelare cultivând confuzia ereziei ’’New Age’’, ori ei înşişi cad pradă acelei confuzii.

    Singura cale sigură pentru ca cineva să nu fie prins de erezii este să aparţină conştiincios şi organic Bisericii Ortodoxe, care este singura Arcă de salvare pe care Duhul Sfânt ne-a lăsat-o moştenire prin Sfinţii Apostoli şi succesorii lor. Numai atunci vom fi adăpostiţi de harul dumnezeiesc, luminaţi de Duhul Sfânt şi călăuziţi în siguranţă către mântuire.

Sursa (elina):  http://www.impantokratoros.gr/E3BA0C74.el.aspx

Traducere:Sfanta Manastire Pantocrator.