Viaţa bisericească în zona Beiuşului până la anul 1556

O scurta prezentare istorica a vietii bisericesti din Tara Beiusului

După cum ne spun unele cronici vechi, denumirea de Bihor, vine din slavonă şi nu întâmplător, în sudul Bosniei se află şi azi un ţinut cu acest nume. Încreştinarea poporului român de către Sfântul Apostol Andrei, a avut ecou şi pe aceste meleaguri, ceea ce se conturează mai adânc în timpul convieţuirii strămoşilor noştri daco-romani cu gepizii (250-571), originari din Scandinavia, unde sunt întâlnite bisericile din lemn, „una din principalele podoabe ale Bihorului” asemănătoare cu cele ale gepizilor care, pe vremea stăpânirii lor în Dacia (453-571), erau creştini. Izvoarele istorice amintesc de trecerea prin aceste zone a Sfantului Apostol Andronic (ucenic al Apostolului Pavel), care, in primul secol, a fost si episcop in Panonia.

Cu toate că a existat o organizare bisericească pe aceste ţinuturi din timpul convieţuirii cu slavii şi cu gepizii până la contopirea lor în neamul nostru, la început sub dominaţia avarilor, apoi liberi şi în urmă sub suzeranitate maghiară, aceasta exista sub formele ei primitive. Prin canonul 28 al celui de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, aceste ţinuturi erau sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. La acest sinod ia parte întreaga ierarhie din răsărit, iar la ultimul Sinod Ecumenic de la Niceea (al VII-lea) din anul 787 ia parte şi Ursu, „episcopul românilor de sub avari” (prof. dr. Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni, Oradea, 1935, p.5-6).

În sudul Bihorului existau mănăstiri româneşti precum şi o organizaţie bisericească locală despre care se mai păstrează puţine mărturii. Prigoanele şi stăpânirile străine au distrus, în mare parte, documentele privitoare la acestea. La anul 950 un anume monah, Ierotei, este dus la Constantinopol de câtre comandantul oastei maghiare, Gyula, spre a-1 hirotoni episcop misionar pentru creştinii din această zonă (ibidem), căci până la sfârşitul secolului al XI-lea ungurii au fost şi ei subordonaţi, din punct de vedere religios, Patriarhiei de la Constantinopol (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1995). Cu acest prilej se converteşte şi comandantul oastei, avându-l ca naş la botez pe însuşi împăratul Constantin al VII-lea.

Istoricul Mircea Păcurariu, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vorbeşte despre o reşedinţă episcopală pe lângă cetatea Biharia în vremea voievodului Menumorut. Aceasta fiind o formă de organizare specifică popoarelor de sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, ca alături de scaunul voievodal să existe şi un scaun episcopal.

Primul ţinut românesc ocupat de maghiari în expansiunea lor peste Tisa, a fost Bihorul. Indată după aceasta, pe la sfârşitul sec. XI, principele ungur Gheicea înfiinţează o episcopie catolică cu reşedinţa la Biharia. Astfel, Episcopia Ortodoxă este transformată în episcopie catolică şi mutată la Oradea, urmărindu-se prin aceasta, îndepărtarea oricărei urme a vechii organizări politice şi bisericeşti a populaţiei româneşti autohtone (M. Păcurariu, IBOR, Ed. Sofia, 2000, p. 58).

Aceasta a avut urmări grave pentru românii de aici. Multe moşii au fost date noii episcopii. Primul document care arată acest lucru datează din 1057, document în care se menţionează că regele Geza I-ul acorda mănăstirii catolice Gran din Slovacia mai multe sate şi târguri, printre care sunt amintite Biharia şi Chiştagul, de pe valea Crişului Repede (Dan Ispas, Neam şi Lege românească în Ţara Beiuşului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1999, p.25). În felul acesta, după cum menţionează istoricul Nicolae Iorga, posesiile din Crişana, dintre munţii Bihorului şi Tisa, cu care este înzestrată mănăstirea de pe fluviul Gran, cuprindea teritoriu etnic românesc, iar locuitorii acelor ţinuturi deveniseră servitorii mănăstirii. Locuitorii de pe malul râului Meler aveau destinaţia de a îngriji porcii mănăstirii. Printre căpeteniile populaţiei donate călugărilor benedicteni, întâlnim şi judecători în felul celor români, juzi.

Episcopul catolic de Oradea, Coloman cărturarul, care ulterior avea să devină rege al Ungariei, dispunea ca „vechii locuitori alungaţi să se întoarcă la pământurile lor”, iar dacă ele au fost date mănăstirilor sau bisericilor, să rămână în posesia acestora şi vechii proprietari să se mulţumească cu ce le-a rămas. Astfel românii ortodocşi „rămân iobagi ai Bisericii Catolice maghiare pe fostele lor moşii” (Şt. Lupşa, op. cit. p.8).

Asemenea moşii, cu iobagi români, a primit şi Episcopia Catolică din Oradea cu capitlul ei. În felul acesta, jumătatea sudică a Bihorului se împărţea în două mari moşii: una a episcopiei şi alta a capitlului. Această împroprietărire a ierarhiei catolice era favorabilă propagandei religioase printre români şi mai ales ţinând seama că „episcopul, ca stăpân feudal, avea jurisdicţia civilă întreagă şi exclusivă asupra iobagilor săi ca judecător, notar, prefect etc. al acestora” (idem p.9).

Mai avem mărturii că la anul 1204 existau în această zonă unele mănăstiri ortodoxe pentru organizarea cărora papa trimite instrucţiuni episcopului catolic din Oradea. 0 astfel de mănăstire exista la Tormova, înfiinţată pe la 1050, în care vieţuiau călugăriţe. După cum spune istoricul Ştefan Lupşa, aceasta era în satul Călugări, lângă Vaşcău. La 16 aprilie 1204, papa Inocenţiu al III-lea, trimite o scrisoare episcopului catolic de Oradea, Simeon, cerându-i să verifice informaţia primită de la regele Emeric al Ungariei care spunea că pe teritoriul eparhiei sale există călugări ortodocşi şi că aceştia sunt „foarte stricaţi” şi bisericile lor se ruinează. Papa îi cere episcopului Simeon să vadă dacă situaţia se poate îndrepta şi să întemeieze „un episcopat în frunte cu unul din aceia şi care să fie supus nemijlocit" episcopului catolic. Din scrisoarea de la 3 mai 1205 reiese că papa Inocenţiu al III-lea a fost informat că pe „pământul fiilor cneazului Bela” se află un oarecare episcopat „care nu e supus nici unei mitropolii”. Prin această scrisoare, Inocenţiu al III-lea îngăduie arhiepiscopului de Calocea „să aducă acel episcopat la ascultarea Bisericii Romane...Totuşi, să fii cu multă băgare de seamă ca acel episcopat să nu fie cumva supus Bisericii din Constantinopol, deoarece aceasta s-a reîntors de curând la unitatea scaunului apostolic, nu vrem s-o lipsim de dreptul ei” (Dan Ispas, op. cit, p.27). Vedem aşadar din cele de mai sus, că încă pe acea vreme puteau fi întâlnite şi mănăstiri ortodoxe. Datorită feluritelor stăpâniri ce au trecut peste aceste locuri, despre aceste mănăstiri nu au mai rămas multe mărturii căci după cum se ştie, istoria şi-o fac stăpânitorii.

Măsurile de depopulare a românilor din teritoriile ocupate de regatul maghiar şi-au pus amprenta şi peste aceste ţinuturi. În sec. XII, papa Nicolae al IV-lea (1288-1322) îl obligă pe regele Ladislau Comanul să jure că va alunga de pe teritoriile sale preoţii ortodocşi. La fel au jurat şi Bela al IV-lea, Ludovic cel Mare, Sigismund şi alţii. De multe ori papa îi mustră pe regii maghiari că deşi juraseră să extindă catolicismul, populaţia din regatul lor era atrasă de „pseudo-episcopii schismatici” (aşa cum erau numiţi episcopii ortodocşi) şi astfel dându-se porunci şi legi pentru alungarea românilor din aceste ţinuturi. În felul acesta mulţi români din regat trec munţii şi astfel în Ţara Românească iau fiinţă peste 30 de sate de refugiaţi (pr. Petru Ciuhandu, BOR şi Biserica Greco-Catolică în faţa neamului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1994, p. 15; vezi şi nota 10 la p. 83).

Vedem aşadar că regii unguri îi tolerau pe românii din aceste zone, motiv pentru care popa îi mustră silindu-i uneori să recurgă şi la acţiuni extreme. Toleranţa regilor unguri faţă de români, unii istorici o explică a fi din motive morale, alţii din motive de iobagi şi alţii din ambele motive.

După ce la sfârşitul sec. al XIII-lea, oastea regelui Bela al IV-lea este înfrântă de tătari, se întăreşte graniţa de răsărit prin înlocuirea cetăţilor din lemn şi pământ cu cetăţi din piatră şi colonizarea cu populaţie maghiară. în felul acesta, pe valea superioară a Crişului Negru, în satele din jurul Beiuşului, spre întărirea şi paza graniţei, se colonizează satele Finiş, Negru, Ioaniş, Şuncuiuş, Uileacul, Tărcaia şi chiar Beiuşul. Printre fortificările şi întărirea intrării în Ungaria, pe Crişul Negru este aşezată şi Cetatea Finişului. Prin aducerea în proprietatea episcopului feudal a coloniştilor maghiari care erau catolici, puterea acestuia în zonă se întăreşte. La 1333, moşiei episcopale din zona Beiuşului i se mai adaugă şi Suplacul care, înainte a aparţinut familiei ortodoxe, Borşa (Dan Ispas, op. cit,. p. 29-35).

Într-unul din documentele vremii sunt evidenţiate şi obligaţiile iobagilor români, care erau diferite de cele ale locuitorilor maghiari de pe moşiile episcopului catolic. Astfel, în fiecare an, acestuia, trebuia să i se dea, în a şaptea săptămână după paşti, zeciuiala din oi, iar la sărbătoarea naşterii Maicii Domnului (8 sept.) câte o oaie de fiecare gospodărie ca răscumpărare a dreptului de locuit. în acelaşi document se arată că obligaţiile cnejilor erau stabilite în funcţie de înţelegerea acestora cu episcopul. Pe lângă dările de oi şi porci, mai erau obligaţi să dea păr pentru o şa şi câte un caş, iar toţi românii, împreună, un cal pe an (idem p.50).

Pentru o bună cunoaştere a românilor din zonă şi a jocurilor sale politice prin care a mijlocit relaţia româno-maghiară în lupta de alungare a tătarilor din Transilvania, Dimitrie Meszesi este numit la anul 1345 episcop de Oradea. Acesta, în 1349, pentru a repopula domeniul episcopal îi acordă voievodului Petru din Vintere, dreptul de a ţine în voievodatul său un preot ortodox care să nu plătească dări Episcopiei Catolice de Oradea, aşa cum plăteau ceilalţi iobagi. Acest drept a fost dat în speranţa că prin stabilirea unui preot ortodox acolo, populaţia română va creşte şi odată cu aceasta, şi numărul iobagilor pe moşie. Aşadar, stabilirea dărilor depindea de episcopul catolic, stăpân al acestor ţinuturi, care acorda şi dreptul de judecător precum şi scutirea dărilor. Din acest motiv, la fiecare schimbare de episcop, protopopii ortodocşi din ţinutul beiuşean mergeau la Oradea pentru a cere întărirea şi continuitatea vechilor drepturi, prin noi diplome. în acea vreme, aceşti protopopi aveau reşedinţa la Sedişte. Pentru întărirea dreptului de judecători, pornesc din Sedişte spre Oradea, protopopul Dan, în 1503, protopopul Ioan în 1538, iar în 1554, protopopul Petru (Ştefan Lupşa, op. cit., p. 10-12).

Despre existenţa unui voievodat la Beiuş, se vorbeşte din sec. XIII-lea sub voievodul Ioan care, în 1410, avea scaun de judecată. În 1451, Beiuşul este declarat oraş liber, iar peste trei ani i se conferă un fel de „salous conductus”. Istoricul N. Iorga spunea că „împrejurările istorice au făcut din satul Beiuşului un centru de cultură şi un târguşor” (Pr. Teodor Cios, Biserica din Deal” Beiuş – „Trepte vechi şi noi în istoria eparhiei Oradea, mărturii şi evocări”, Ed. Ep. Rom. Oradea, p. 284).

Din cele relatate mai sus, vedem ca organizarea Bisericii românilor nu a dispărut odată cu desfiinţarea scaunului episcopal de lângă voievodatul lui Menumorut, ci ea a continuat până la prăbuşirea imperialismului catolic la 1556 când „scaunul episcopal de la Oradea apare în titulatura mitropoliţilor ardeleni alâturi de cel de la Feleac, Vad etc., unde au şezut episcopi”. Nu ştim în ce măsură această organizare era recunoscută de stăpânul feudal al acestor moşii, episcopul catolic de Oradea-Mare, sau dacă ar fi existat vreun scaun episcopal clandestin aşa precum era episcopul ardelean Macarie, amintit în dieta din Timişoara la anul 1397, sau episcopul Ioan din Hunedoara de la mijlocul secolului al XV-lea, întâlnit şi la Şoimuş, şi care să fi hirotonit preoţi pentru nevoile religioase ale românilor din această parte a judeţului nostru.

Ierom. Eftimie MITRA

Obs.  Au aparut, dupa 89’, mai multe monografii si lucrari de istorie a Tarii Beiusului. Din pacate aceste aspecte nu au fost publicate in nici una dintre acestea. Le publicam acum, cu scopul ca ele sa nu fie ignorate si date uitarii. Celor care doresc mai multe informatii privind aceasta perioada istorica a Tarii Beiusului, le recomandam sa studieze cartile si tratatele istorice dinainte de perioada comunista precum si bibliografia din prezentul articol. (redactia ASTRADROM).