Viaţa Sfântului Pahomie de la Gledin

Acest sfânt părinte Pahomie s-a născut în satul Gledin sau Glediu[1] din ţinutul Bistriţei ardelene, în 1 octombrie 1674, iar după alţi în anul 1674, în ziua când se prăznuieşte „Acoperământul Maicii Domnului”, din părinţi dreptmăritori de Dumnezeu: preotul Iftimie şi preuteasa Ana. A primit la botez numele de Petru, numele unui neam mare, din care mai târziu s-a născut şi Ion Creangă, marele povestitor - neamul Petreştilor[2]. În sprijinul obârşiei sale, stă şi faptul că Pahomie era, după un frate sau o soră, moş (unchi) ai mitropolitului Iacob al II-lea Stamati, aşa cum rezultă din inscripţia de pe crucea dăruită de acesta „la biserica moşului său, la sihăstria Pocrov”[3]. Încă din vremea venirii sale pe lume a avut parte de nenumărate suferinţe, dreapta credinţă ortodoxă fiind prigonită de stăpânirile străine. Despre copilăria Cuviosului Pahomie nu se cunosc multe, nici nu există mărturii cum a ajuns în mânăstirile din Moldova. Însă un pomelnic păstrat la schitul Pocrov ne spune că Sfântul Pahomie, încă din tinereţile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viaţă pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuitorului, „cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie”, a lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi L-a urmat pe Hristos în viaţa smerită călugărească, intrând ca frate la Mânăstirea Neamţ[4].

În satul Gledin exista o mănăstire străveche, potrivit unei legende, voievodul Glad din Banat a fugit pe Mureş în sus pe drumul romanilor, până la castrul de la Ieci-Brâncoveneşti, căutând scut şi apărare în cetatea lui Gelu, aflată în hotarul Monorului[5], cu numele Omega (Onigaş) care a întemeiat-o, cu cei doi ucenici ai săi Nika şi Imera, schit pe care l-a numit „Pcicuiul Răsăritului”.

Informaţii despre această mănăstire mai avem de la Petru Rareş, care s-a adăpostit aici, în fuga din prima domnie spre Cetatea Ciceului din Ardeal, se spune că aici: „a căzut în faţa sfintelor icoane şi a făgăduit Sfântului Dimitrie, că dacă va ajunge iar domn îi va zidi acolo un locaş”. Bineînţeles că după ce îşi recapătă tronul îşi ţine făgăduinţa şi dăruieşte mănăstiri care se află între Reghin şi Bistriţa, „o moară în Topliţa şi un sălaş de ţigani pe care mi i-am cumpărat domniei mele de la sluga anoastră Corlat (groful din Ieci - Brâncovineşti)”[6]. Iar în anul 1545 porunceşte cetăţii Bistriţa să constriască o biserică după modelul bisericii Sfântul Dumitru din Suceava. În anul 1681, face un popas în mănăstirile mitropolitului Ardealului Iosif Budai, care hirotoneşte mulţi preoţi, şi ajungând la urechile principelui Mihai Apaffy de la nişte protopopi spioni că nu respectă rânduielile calvine, a fost “aruncat din turnul ţepuşilor în groapa cu coase”[7]. Trupului lui a fost dezgropat şi dus la mănăstire unde a fost reînhumat de către fiul preotului din Săcalul de Sus Ioan Ladoş, de Vasile Cristea din Potoc, strămoşul patriarhului Miron Cristea şi de către Petru Pencu[8] – cuviosul ierarh Pahomie. Pentru fapta lor primesc următaorea pedeapsă de la principele Mihail Apaffy: Vasile Cristea este exilat cu toată familia în Topliţa, pe moşia răpită de la mănăstire. Ceilalaţi doi fiind minori primesc pedepse mici, iar Petru Pencu fuge peste munţi la Mănăstirea Neamţ împreună cu Ioan Ladoşi care după ce este hirotonit preot se reîntoarceîn satul său natal Sălacu de Pădure din Ardeal.

Intrat în mănăstire în anul 1694, tânărul frate a parcurs, după rânduială, o perioadă de ascultare şi încercări duhovniceşti „supunându-se poruncelor igumenului şi ale fraţilor şi nevoindu-se întru toate”. La împlinirea vârsta de 25 de ani numai, şi datorită faptelor sale s-a făcut vrednic de mult dorita călugărie. A primit – în anul 1697 – tunderea de la egumenul Ioan. Vremurile erau tulburi şi pline de suferinţe din pricina năvălitorilor care ameninţau neamul românesc şi Biserica Ortodoxă. De foarte multe ori, împreună cu toată obştea, cu odoarele mânăstirii şi, mai ales, cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, monahul Pahomie a plecat departe din mânăstirea sa, din faţa primejdiilor barbare, căci „cumplite vremi era pe atunci, care cei ce citesc istorie le ştiu: neînvoiri între stăpâniri, tuburări dese, bătălii şi robiri”[9]. După terminarea războiului[10], în 1700 s-a întors la Neamţ, nu după mult timp în 1701 Cuviosul Pahomie s-ae învrednicit şi de treapta preoţiei: „se chirotoniseşte Pahomie preot ca un vrednic de aceată treapă”[11], dar pe lângă preoţie mai primeşte şi asculatrea să fie eclesiarh: „clisiarh mare, toate ale bisericii încredinţându-se”- o astfel de funcţie presupune irosire de timp şi daune vieţii duhovniceşti, însă pentru el lucrurile nu au stat aşa ci: „din treptă în treaptă ridicându-se au început şi mai cu osârdie a se nevoi, din putere în putere sporind întru fapte bune, dupre psalmistul, chip şi pildă făcându-se tuturor”[12]. După moartea egumenului Ioan, obştea marii lavre a Neamţului l-a aşezat în fruntea ei, deşi avea vârsta de nici treizeci de ani. Înălţarea sa în cinste nu l-a semeţit ci, dimpotrivă, Cuviosul şi-a sporit şi mai mult nevoinţele. Deci, în toţi aceşti ani, Cuviosul Pahomie s-a îngrijit de cele duhovniceşti şi a sporit în smerenie, ducând o viaţă închinată nevoinţelor aspre, ostenelilor nesfârşite şi rugăciunii neîncetate. A condus marea lavră între anii 1702 şi 1704[13].

Tot în acest secol pelacă în Rusia, unde faina Stântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, numit, „al doilea Gură de Aur” care “lumina Rusia mică în acea vreme” era mare. Pahomie şi-a dat demisia din fucţia stăreţiei şi ajus la Kiev se închină la moaştele de la Pecerska şi unde “a sărutat şi sfintele moaşte în peşteră ale lui Grigore Ţamblacă, care a fost egumen aicea în monastirea Nemţului”[14]. A fost caracterizat ca “un înfocat după cu dragostea cea dumnezeiască”. A stat în Rusia doi ani din 1704 până în 1706, când era la Kiev de unde a cumpărat o psaltire, pe care se semnează şi este posibil ca să fi şi studiat la Kiev în cei doi ani, după cum aflăm din afirmaţia “a studiat doi ani la Kiev şi la Lavra Pecerska”[15]. Sfântul Pahomie l-a considerat pe sfântul ierarh Dimitrie părintele său sufletesc, de la care a învăţat multe lucruri “am fostu multe zile cu sfinţia sa la mas, ascultându-i învăţătura sfântă”[16]. Punctul culminant al uceniciei s-a relizat cu ocazia unei conversaţii intime, duhovniceşti: “Şi m-au întrebat: a ce doreşte inima ta? Şi i-am spus că doreşte să petreacă vieaţă cu tăcere în pustie. Şi m-au blagoslovit din toată inima şi mi-au zis: Domnul să fie cu tine. Să implă dorul tău”[17].

În anul 1706, după ce a dobândit mult folos sufletesc şi după binecuvântarea primită de la Sfântul Dimitrie, Cuviosul Pahomie s-a întors la Mânăstirea Neamţ, încărcat cu cărţi duhovniceşti pentru fraţii de acasă. De acum, gândul şi inima sa erau cu totul cuprinse de dragostea de desăvârşire întru Hristos. Pentru aceasta, Pahomie roagă soborul mânăstirii să-l lase să se retragă la pustie, într-un loc de linişte, într-o pădure deasă, lângă un munte ce se numeşte Chiriacul, nu foarte departe de Mânăstirea Neamţ. Acolo a sihăstrit împreună cu câţiva ucenici iubitori de linişte: Sofronie, Macarie, Lazăr, silindu-se să dezrădăcineze din suflet patimile care se ridicau împotriva duhului, ostenindu-şi trupul şi robindu-l duhului.

Roadele faptelor lui cele bune şi vestea despre nevoinţele lui cele plăcute lui Dumnezeu s-au revărsat prin toată ţara Moldovei. Astfel, nişte boieri, aflându-se la vânătoare, au ajuns la sihăstria pururea pomenitului părinte Pahomie şi când l-au văzut s-au bucurat şi s-au folosit mult de cuvintele şi învăţăturile pustnicului: „atât din vorba bărbatului, cum şi din petrecerea şi din obiceiul cel bun, foarte s-au folosit şi s.au bucurat”[18]. Aceşti boieri, aflându-se la sfat cu domnitorul, mitropolitul, episcopii şi egumenii mânăstirilor, au recomandat cu căldură domnitorului Mihail Racoviţă, ca în locul episcopului Lavrentie al Romanului, chemat la Domnul, să fie adus la această sfântă treaptă pe părintele Pahomie, “liniştitoriul de supt muntele Chiriacului”[19].

Aşa s-a învrednicit cuviosul Pahomie şi de această treapta, prin părăsirea sihăstriei şi ales la 18 decembrie 1706 episcop, iar la 18 ianuarie a1707 a fost hirotonit întru episcop[20]. Urmaşii au considerat că „Însuşi Domnul Dumnezeu nu l-au lăsat ca să şază el ca subt obroc în acea psutietate, ci au voit a-i încredinţa lui păstorirea oilor sale celor cuvântătoare, ca unui prea vrednic”[21].

Cu multă destoinicie, cuviosul a condus bine turma cea cuvântătoare pe calea mântuirii, pe cei săraci miluindu-i, pe cei scârbiţi mângâindu-i şi „făcându-se tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească”. Nevoinţa pustnicească nu l-a împiedicat să se arate un bun chivernisitor şi drept judecător în pricinile episcopiei, păstorind, cu cuvântul şi cu puterea duhului, şapte ani şi trei luni turma încredinţată de Mântuitorul Hristos. În tot acest timp, în care a fost înconjurat cu evlavie de credincioşii săi, Sfântul Ierarh a învăţat poporul tainele credinţei, i-a sfătuit pe monahi pe calea nevoinţelor. L-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat, a zidit biserici şi a purtat de grijă de cei săraci şi lipsiţi de ajutor. Cât priveşte titulatura şi jurisdicţia, Pahomie semnează nu numai “Pahomie Episcop Romanschi”, ci şi “Pahomie Penkovschi arhiepiscop Romanschi şi Galaţchi”, şi chiar, “Pahomie episcop Romanschi, Galaţchi şi celelalte”. Galaţul şi Brăila erau sub turci, iar mitropolia de Proflav avea jurisdicţie asupra asupra tuturor creştinilor din ţinuturile ocupate de ei. După instalare Pahomie şi-a luat în serios funcţia “au înveput bine a-şi păstori turma cea cuvântătoare, pe cei săraci miluind, pe cei scârbiţi mângâindu-i şi tuturor ajutându-le dupre cât îi era prin putiţă”. De altfel, îşi începe activitatea prin confirmarea pe care o dă „breslei mişeilor”. Săracii din Roman au fost puşi de către Ştefan cel Mare sub jurisdicţia bisericească a Episcopiei. În anul 1709 revine asupra drepturilor pe care le avea Episcopia în privinţa unor venituri “ca să fie pentru tămâie şi luminare”. Episcopia avea dreptul de acum de „a lua de toată dugheana către 2 bani, măcar oricine ce ar vinde în târgu...”[22].

Ca episcop, Pahomie şi-a exercitat şi dreptul lui de judecător asupra clericilor, copiilor şi slujilor lor şi breslelor de prin târguri, “fieşti pe carile cineşi după fapta sa ... pe cum scrie sfânta pravilă ”, în afara cazurilor de omor, pe care le va judeca divanul domnesc. Tot în atribuţiile episcopului erau şi unele probleme matrimoniale. Cu toate acestea, îl împuterniceşte Nicolae Mavrocordat pe episcopul Pahomie prin cartea domnească din 16 martie 1710, ca “întraltu cum să fie”. Timp de şapte ani şi trei luni cât a păstorit scaunul Moldovei a cunoscut cinci domni, iar viaţa politică a fost foarte agitată. Cu Nicolae Mavrocordat a avut o legătură mai strânsă “către carele au câştigat Episcopul multă îndrăzneală”, iar domnul Moldovei avea elvlavie la episcop. De aceea în a doua domnie (1711-1715), a fost uns ca domn de către Pahomie, în biserica Sfântul Nicolae, la 8 noiembrie 1711 când Pahomie “l-au uns cu sfântul mir, şi rugăciunea cea de domnie i-au cetit şi cu gugiuman l-u încoronat”[23].

La 21 martie 1711 apare ca martor, alături de alţi episcopi, pentru o danie făcută de Anisia călugăriţa, soţia lui Gurbet armaşu, Mitropolitul Ghedeon. La 2 noiembrie 1712, Pahomie semnează, alături de Mitropolitul Ghedeon şi de episcopul Calistru, o hotărâre luată “cu drept giudeţu cu Sfânta şi dumnezeiasca pravilă”, prin care se desfinţează testamnetul fostului episcop de Huşi, Varlaam, care lăsase moştenire schitului Brădeştiloe, ctitoria sa, fostului mare vornic Gavril Miclescu. Tot în 1712 asistă alăturii de alţi ierarhi la adunarea ţării, unde Nicolae Mavrocordat dă un hrisov prin care se suprimă dările: “desetina de stupi” şi “gorscina de mascuri” pe care Mihail Racoviţă, în a doua domnie, „contra vechilor aşezăminte ale ţării” le impusese boierilor, clericilor şi breslelor[24].

Niciodată Sfântul Pahomie nu a uitat că e de metanie de la Neamţ. Testamentul său arată unele lucrări pe care le-a făcut la Neamţ: acoperirea bisericii, „cu mare cheltuială şi la vremile cele cumplite, precum Dumnezeu ştie”, acoperirea clopotniţei , facerea de strane şi jelţuiri în biserică, “s-au făcut catapeteasma şi toate sfintele icoane cu a noastră cheluială şi trudă...”[25]. În anul 1713 Pahomie dăruieşte mănăstirii de metanie viile sale din Titeşti, “pentru sufletu şi pomana noastră şi a lui Teofan eromonah, ca să fie a Sfintei Mănăstiri veşnica moşie”. Aceste vii le primise în 1709 de la popa Toader pe care l-a călugărit sub numele de Teofan şi pe care l-a ajutat să-şi plătească datoriile. Toate acestea l-au îndreptăţit să scrie în ultimul an al vieţii sale: „că eu mă ştiu, şi alţi toţi, ctitor mănăstirei mele Neamtului, cu adevărat cu dovadă, care a mă lăuda nicicum nu se cade, după cuvântul apostolului”, această mărturie o întăreşte pomelnicul schitului Pocrov completează: „Şi dacă cu atâtea au ajutat pe Mănăstirea sa Neamţul, ce nu ar fi făcut şi cu câte nu ar fi ajutorat întru alte vremi mai uşoare? De aicea poate socoti oricine câtă dragoste avea spre sobonrul metaniei sale”[26].

Sfântul Pahomie dăruieşte mai multe cărţi mănăstirii Neamţ şi sihăstriei sale din muntele Chiriac. Un Octoikos de Râmnic (1706) pe care scrie: „L-am dat eu mănăstirii Nemţului din mila lui Dumnezeu şi a maicii Precista l-am agonistiz eu cu a mea osteneală ca să fie în veci stătător să fie de treabă sfintei biserici”. Într-un Antologhion de Râmnic (1705) legat la un loc cu Octoihul de mai sus , Ghedeon egumenul Neamţului din 1719 nota: „Acest minei s-au dăruit de sfinţia sa Pahomie sfintei mănăstiri Nemţul”. În 1711 îi dăruieşte un Trifolog. În 1712 dă mănăstirii un Antologhion de Râmnic tipărit de Antim Ivireanul (1705). Un Triodin de Lvov din 1664 i-l dăruieşte la 1714, Iosafat “episcopul ot Buzăul”, cu dedicaţia “fratelui nostru suflletesc chir Pahomie ... episcop Romanschi”. Tot în timpul când era episcop, mănăstirea Neamţ primeşte Evanghelia de Bucureşti din 1682 şi Mărgăritarul de Bucureşti din 1699, de la “Mihalce biv v(e)l stolnic Cândescul din Ţara Rumânească”[27]. O grijă deosebită şi-a îndreptat şi spre Sihăstria cărei ia dăruit un Octoich, din acesta rezultă că a fost şi în Rusia ca episcop, unde relatează: “l-am fost cumpărat eu din Kiev când am fost acolo vi(e)t 7220 (1712) augus(t) 2”, i-a mai donat un “Triodon cu Pencostarion la un loc”, şi Psaltirea, cumpărată la Kiev în 1706.

Dar toate bucuriile şi necazurile vieţii pastorale nu l-au făcut să uite de viaţa pustnicească şi, la 1 martie 1714, Ierarhul Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc, “socotind că trece lumea şi toate ale lumii ca umbra”. Dorinţa lui de linişte a fost mai puternică decât rugăminţile domnitorului, ale sfetnicilor lui şi ale poporului binecredincios. Drept aceea, la 10 aprilie 1714 s-a retras din nou lângă muntele Chiriacul, unde, la locul numit Pocrov, a construit un locaş de rugăciune “cu ajutorul lui Dumnezeu, cu multe rugăciuni şi lacrimi, cu mare osârdie şi cu multe osteneli”, rânduindu-i hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. La Pocrov se afla un pomelnic triptic scris de “ierei Ursu zugrav ” care semnează icoana hramului, iar împreună cu “David zugrav”, pe cea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pentru această biserică s-a rugat Sfântul ca Dumnezeu s-o păzească sub aripile milei Sale „în veci neclătită, nearsă, nerisipită”; şi s-o izbăvească de tot răul „şi de toţi vrăjmaşii trupeşti şi sufleteşti, cei văzuţi şi cei nevăzuţi, şi de diavoli, de toţi demonii, şi de toate lucrurile şi primejdiile satanei şi de tot răul”. Cuviosul a închinat rugăciune şi pentru toţi fraţii care petreceau cu el în nevoinţă călugărească şi pentru cei care vor petrece şi de atunci înainte. De asemenea, Sfântul s-a rugat Tatălui ceresc să primească rugăciunile sale şi ale tuturor credincioşilor şi să îndrume către acest sfânt loc oameni care să placă Sfinţeniei Sale: „buni, smeriţi, învăţaţi, credincioşi”. N-a uitat Cuviosul Ierarh nici de lucrurile materiale, căci L-a rugat pe milostivul Dumnezeu să trimită aici „deplin belşug sufletesc şi trupesc”, izbăvindu-i pe toţi „de toate neputinţele şi bolile sufleteşti şi trupeşti, dăruindu-le tuturor pocăinţă cu lacrimi, cu viaţă neprihănită, ca până întru adânci bătrâneţe să slujim Sfinţiei Tale”. Mai dăruieşte Pocrovului un „Antologhion” de Buzău, la 23 aprilie 1714. Dăruieşte şi „Dumnezeieştile şi Sfintele Liturghii”, tipărită de Antim Ivireanul în 1713, în 1716 Pahomie semează: “Acestă preasfântă şi dumnezeiască Liturghie rumânească este a mea Pahomie – me-a dăruit-o sfiinţia sa Antim Mitropolit din Ţara Rumânească şi eu o dau la Sihăstria la Pocrov ca să fie acolo în veci... ”[28]. Pahomie ţinea ca una din îndeletnicirile pustnicilor să fie cititul cărţilor, de aceea a dăruit „Cheia înţelesului”. Din sihăstria Pocrovului au ieşit mulţi copişti. Multe au fost grijile Cuviosului în această vreme, însă nici una n-a biruit setea lui de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, şi în jurul lui s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori în taina rugăciunii neîncetate, în privegheri, în post şi în cititul cărţilor folositoare. Timp de trei ani, la Pocrov, ctitoria sa, Sfântul sihastru Pahomie s-a nevoit, smerindu-se foarte.

Spre sfârşitul vieţii sale, vrăjmaşul diavol şi vremurile tulburi i-au adus multe suferinţe, necazuri şi lipsuri. Pentru aceasta, în anul 1717 Sfântul Ierarh Pahomie a pornit în pribegie în Transilvania, pentru ca apoi să fugă la Kiev şi să se stabilească în Lavra Pecerska. Se pare că a primit şi marea schimă, numindu-se în continuare Pimen. În Pecerska, fără tihnă, cu dorul nestins după Pocrov şi Neamţ şi cu gândul întoarcerii acasă, s-a nevoit până la sfârşitul vieţii, când a trecut la cele veşnice în anul 1724, la 14 aprilie.

Ardelenii au rămas fără episcop ortodox timp de peste 110 ani. Acest lucru îl remarcă doi dintre ierarhi de marcă, născuţi în ţinutul Bistriţei, mitropolitul Moldovei Misail în mănăstirea Cormaia (Sângeorz Băi) şi ucenicul acestuia pe care l-a hirotonit arhiereu pentru Roman, cuviosul ierarh Pahomie. Amândoi au hirotonit foarte mulţi preoţi pentru ţinutul lor natal şi pentru întreg Ardealul.

În anul 1714 se reîntoarce în ţinuturile locale şi este prins de autorităţile austriece şi pedepsit pentru că a hirotonit caldestin preoţi ortodocşi şi interogat în mănăstirea Minoriţilor din Bistriţa în care „care mi l-o chinuitu/ Numa nu l-o răstignitu”[29].

Despre sfântul Pahomie stă scris că: “ş-o pus mâna-n cap la mulţi ”, adică a hirotonit mulţi preoţi lucru de care îşi aminteşte în exilul kievan: “în 20 mai 1717, notează pe Viaţa si petrecerea Sfinţilor că: ...am trecut în Ţara Ungurească (Ardeal n.n.). cinci luni am totcălătorit , că multă trudă şi scârbă mulţi mi le-au dat înapoi îndoit”[30]. După care fuge în Rusia la prietenul său Dimitrie Cantemir, unde face demersuri către ţar pentru apărarea credincioşilor din Ardeal în apărarea împotriva catolicizări.

Cu ajutorul ucenicilor a avut o legătură strânsă în continuare cu Pocrovul, căruia îi purta de grijă, dar nu a uitat nici de Neamţ: “... Aşişderea de acum înainte, vrând Dumnezeu să mai merg în ţara mea, ce voi mai avea şi ce-mi va da mie Domnul Hristos, iar acolo voi da”[31].

După plecarea la Kiev cunoaştem puţine date, se crede că a trăit în Lavra Pecerska unde s-a nevoit întru cele duhovniceşti şi nepierzând nădejdea de întoarcere în ţară. În anul 1724, anul morţi sale, a făcut şi a trimis în Moldova, “la Pocrov la sihăstrie”, testamentul său, care cuprinde şi aşezământul pentru schitul întemeiat de el. Acest aşezământ are începutul “Izvod de trebi ce am scris eu cu mâna mea la Kiev”. După indicaţiile care le dă în legătură cu chilia sa şi cu cărţile ce nu trebuie înstrăinate, se ocupă de ieromonahii străini în trecere pe la schit, despre care recomandă, „foarte să se ispitească” pentru a nu fi dintre cei „hirotoniţi de eretici”, perioada pentru “diecii” care voiau să se călugărească în schit să fie de trei ani, schimnicii vor trăi viaţa de obşte în rugăciune, muncă şi în deplină ascultare faţă de egumen[32].

Cuviosul Pahomie a fost după cum afirmă şi Nicolae Iorga: „cel mai de seamă cărturar dintre clericii moldoveni din acel timp. Moaştele lui se află şi azi la Pecerska” în sensul că a avut o viaţă sfântă şi un mare iubitor de carte şi care a transmis-o şi ucenicilor săi acastă preţuire.

După un secol, Paisie Velicicovscki se justifică referitor la atârnarea Schitului Pocrov faţă de Neamţ astfel: “Nu am atârnat Pocrovul de Neamţ, ci Neamţul de Pocrov, că toată rânduiala şi aşezarea de acum din Neamş din Pocrov sunt”[33].

Trece la cele veşnice la vârsta de 60 de ani în 1724, moaştele aflându-se în paraclisul Sfântului Ştefan din Marea Lavră a peşterilor din Kiev.

Cei contemporani cu sfântul Pahomie l-au considerat sfânt încă din timpul vieţii sale, astfel în anul 1942 prof. Unv. Constantin Tomescu din Chişinău scria: “Înlăuntrul Schitului Pocrov deasupra uşii e agăţat un tablou interesant pe care e pictat ctitorul Pahomie, tânăr, în medalion, în culori potolite, în veşmânt arhieresc cu mitră şi cârjă şi binecuvânând. În jurul chipului său citim: «Pahomii Penovschii cu mila lui Dumnezeu drept credincioş Arhiepiscop Ţărilor Ardealului, Valahiei şi Moldovei ...» Observăm că i se dă titulatura de Arhiepiscop al tuturor ţărilor Române. Este primul titlu atribuit unui cârmuitor unificator al românilor, după Mihai Viteazu. Poate e însăşi prespectiva ce i se atribuia acestui însemnat vlădică, priten cu ruşii, de a deveni ierarh al tuturor românilor al acelor vremuri tulburi în care ruşii ocupaseră şi Moldova şi Ţara Românească. Cât despre exarhul în Transilvania nu i-l contestă nimeni.

Chipul lui din medalion e încadrat de sfinţi şi de texte cu aplicaţia simbolică asupra Sa: jos, doi îngeri ţin medalionul, având în cealaltă mână câte o ripidă, iar sus vedem Sfânta Treime, sub ea Sfântul Apostol Petru, cu un mare omofor întins pe mâini, într-o parte Cuviosul Pahomie cel Mare cu o nabederniţă, de cealaltă parte Cuviosul Pahomie cel Mare cu o nabederniţă, de cealaltă parte Cuviosul Pimen cel Mare cu o mitră.

Aureolele sfinţilor sunt date în aur, iar textele sunt acestea: Pe nabledenţă: «Cuviosul primeşte pavăza nebiruită», pe mantia de schiminic a Cuviosului Pimen «Ai grijă de aur dar eşti smerit, ai Biserică şi altar». Pe nişte panglici sub sfânta Treime, cu chirilice: «Pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor stăpâni» şi pe cealaltă panglică «Aceasta este închipuire Fiului lui Dumnezeu, care au lăsat 99 de oi în munte şi s-au dus să caute pe cea rătăcită», «Tuturor va fi semn» şi «Cununa bunătăţilor va primi Cuviosul lui». Pe margine, pe nişte frunze albe, mai citim: «Dreptul ca finicul va înflori, precum cedrul din Livan se va înmulţi» ”[34].

Canonizarea Sfântului Pahomie a avut loc la data de 14 aprilie 2007 şi au participat 27 de arhierei, dar şi preşedintele României, Traian Băsescu.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 14-15 noiembrie 2006 a aprobat canonizarea Sfantului Cuvios Ierarh Pahomie de la Gledin, având ziua de sărbătorire pe 14 aprilie. La acest eveniment a participat şi o delegaşie a Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, condusă de Vladimir, Mitropolitului Kievului şi a întregii Ucraine.

Iată ce scrie Tomosul Sinodal, privind canonizarea Sfântului Ierarh Cuvios Pahomie de la Gledin, în 14 aprilie 2007: “Vrednic de toată lauda şi cuvincios lucru înaintea lui Dumnezeu este a cinsti şi a pomeni prin slujbe şi cântări bisericeşti pe cei ce s-au mistuit cu putere de râvnă duhovnicească pentru dragostea lui Hristos. Pe aceştia Stăpânul vieţii i-a pătruns de razele de foc ale Duhului Sfânt şi prin Fiul i-a aşezat în Casa Tatălui în ceruri. Despre ei Mântuitorul ne spune că: «Slava pe care Părintele ceresc I-a dat-o le-a dat-o lor»[35], pentru că au ascultat glasul Său şi s-au făcut «prietenii Lui»[36]. Pe aceştia cinstindu-i, Îl preamărim pe însuşi Dumnezeu care, aşa cum glăsuieşte psalmistul: «Prin Sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Dumnezeu toată voia Sa întru ei» ”[37].

---

[1] Nicolae Feier, Cuviosul Pahomie de la Gledin, p 72;

[2] Nicolae Feier, Panteonul Bistriţenilor, p 23;

[3] N. Feier, Cuviosul Pahomie de la Gledin, p 73;

[4] Sinaxarul pe luna aprilie;

[5] Numele Monorului provine de la grecescul „monoieria” sau “ieromonia” care înseamnă mănăstire, una dintre atestările vechi fiind “Monoria”;

[6] Nicolae Feier, Panteonul Bistriţenilor, p 25;

[7] P. Maior, despre suferinţele Mitropoliţilor Sava Brancovivi şi Iosif Budai, după I. Lupari şi istorici români din Transilvania, Craiova,1931, p 150-153, apud N. Feier, Panteonul Bistriţenilor, p 107;

[8] Nicolae Feier, Panteonul Bistriţenilor, p 25;

[9] N. Feier, Cuviosul Pahomie de la Gledin, p75;

[10] Este vorba de ultima etapă a lungului război dintre turci şi Liga Sfântă (1683-1699);

[11] N. Feier, Cuviosul Pahomie de la Gledin, 76;

[12] Ibidem, p 76;

[13]Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, p 254;

[14] N. Feier, Cuviosul Pahomie de la Gledin, p 79;

[15] Ibidem, p 79;

[16] Ibidem, p 80;

[17] Ibidem, p 80;

[18] Ibidem, p 84;

[19] Ibidem, p 85;

[20] Ibidem, p 85;

[21] G, Enăceanu, Schitul Pocrov; Din istoria mănăstirii Neamţului, în rev. Biserica Ortodoxă Română, VIII, 884, p 43; C. Bobulescu, op. cit., p 11, P. Constantinescu-Iaşi, op. cit., p 177; apud Ibidem, p 85;

[22] N Feier, op cit., p 87;

[23] Melchidesec, Cronica Romanului, p 331-332, apud N Feier, op cit., p 89;

[24] Melchisedesc, Cronica Huşilor, p 181; C. Bobulescu, Pocrovul, p 16 apud N Feier, op cit., p 90;

[25] N Feier, op cit., p 91;

[26] Melchisedec, Cronica Romanului, p 330, 334, 341, 348-349; apud N Feier, op cit., p92;

[27] N Feier, op cit., p 93;

[28] N Feier, op cit., p 101- 102;

[29] N. Feier, Panteonul Bistriţenilor, p 30;

[30] N. Feier, Cuviosul ierarh Pahomie de la Gledin, p 103;

[31] Melchisedec, Cronica Romanului, p 342, apud N. Feier, op. cit., p 104-105;

[32] N. Feier, op. cit., p 105;

[33] N. Feier, op. cit., p 107-108;

[34] N. Feier, Panteonul Bistriţenilor, p 13, 33-34;

[35] Ioan 17,22;

[36] Ioan 15,14;

[37] Psalmul 15,3.

Extras din Lucarea de disertatie: "Sfintii romani din Ardeal", 2010, Ancuţa Avram