Câteva aspecte din perioada istorica în secolele XVI-XVII

După a doua jumătate a secolului al XVI-lea avem diverse ştiri despre mitropoliţi Transilvaniei, care şi-au avut reşedinţa la Alba Iulia. Sfântul Ioan de la Prislop a păstorit o parte şi în timpul lui Mihai Viteazul – domnul unirii (care a reuşit să unească cele trei ţări româneşti dar pentru o perioadă scurtă de timp). După Sfântul Ioan de la Prislop a urmat mitropolitul Teoctist. Despre el apar informaţii în Cronica protopopului Vasile de la biserica Sfântul Nicolae din Schieii Braşovului, iar mai târziu, în Istoria acelei biserici, scrisă de protopopul Radu Tempea II. Despre Teoctist ne oferă ştirii şi o incripţie slavonă descoperită în zidul bisericii din Alba Iulia – Maieri – construită în 1715 – din materiale provenite din dărâmarea «Mitropoliei» din Alba Iulia.

După mitropolitul Theoctist a urmat mitropolitul Dosoftei – originar din Moldova, sau un transilvănean călugărit acolo. Avem informaţii despre el, într-o însemnare de pe o Evanghelie slavonă, în manuscris, cu data de 21 aprilie 1622. Dosoftei a fost înlăturat din scaun, dar a fost şi întemniţat, iar principele Gheorghe Rákoczy I l-a pus să-i zugrăvească un castel în Iernut.

După înlăturarea lui Dosoftei a urmat în scaunul mitropolitan Ghenadie II, atestat documentar ca mitropolit la 17 octombrie 1627. Principele Gabriel Bethen şi-a pus speranţe mari în Ghenadie în răspândirea calvinismului printre români, dar nu avem date că ar fi avut vreo abatere de la credinţa ortodoxă. După moartea lui Bethen (15 noiembrie 1629) s-au încheiat atragerile românilor la calvinism, însă politica religioasă a început să fie continuată de Gheorghe Rákoczy I (1630-1648). Mitropolitul Ghenadie a reuşit printr-un decret dat de Bethen la 18 septembrie 1624, să scutească preoţii din Ţara Făgăraşului de la impozitele faţă de fisc, iar înspre sfârşitul vieţii a pus bazele unei tipografii la Alba Iulia.

Mitropolitul Ghenadie trece la cele veşnice la 3 septembrie 1640, iar la scaunul mitropolitan se aflau mai mulţi candidaţi, egumenul Meletie Macedoneanul de la Gavora (a cărui activitate tipografică este recunoscută), protopopul din Haţeg şi ieromonahul Iorest din mănăstirea Putna. Noul ales se numea din botez Ilie, iar numele la călugărie l-a primit de Iorest, era originar din Transilvania, fiind «din copilărie dat să crească pentru învăţătura de carte ... în mănăstirea Putnei şi în acestă mănăstire a fost călugărit şi înaintat după oarecare vreme în treapta preoţiei». Pe o Psaltire în manuscris de la mănăstirea Putna este însemnarea «Ieromonahul Iorest, vleat 7133 (1642), noiembrie 3» este posibil să fi fost scrisă de el pe când era în mănăstirea Putna, ctitorită de Ştefan cel Mare. Numirea lui ca mitropolit s-a făcut la stăruinţele domnitorului Vasile Lupu care era în legături de prietenie cu Rákoczy.

În această perioadă acţiunea prozelitistă condusă de Gheorghe Rákoczy I şi de Ştefan Katona Geléji se întindea tot mai mult, făcându-se presiuni asupra mitropolitului Iorest, ca să-i ajute în răspândirea învăţăturii calvine.

Relaţiile dintre Vasile Lupu şi Gheprghe Rákoczy s-au răcit, deoarece domnul moldovean dorea să cucerească Transilvania şi din această pricină, la începutul anului 1643, Gheorghe Rákoczy, îndemnat de Ştefan Geléji şi de predicatorul curţii, Gheorghe Csulay, au convocat un “sinod” prin care se cerea judecare mitropolitului şi învinuit că avea o viaţă nedemnă de un slujitor al Bisericii. Iorest a fost aruncat în temniţă şi bunurile confiscate, a fost eliberat în noiembrie 1643 pe o garanţie de 24 de chezaşi că va plăti seama de 1000 de taleri, retrăgându-se în Moldova.

După Iorest a urmat mitropolitul Simion Ştefan de la mănăstirea din Alba Iulia. Acesta a studiat la o şcoală calvină din Alba Iulia. A fost hirotonit la Târgovişte. O scrisoare a lui Ştefan Geléji către Gheorghe Rákoczy, din 4 martie 1643, aflăm că protopopii eparhiei se găseau în Alba Iulia şi că “popa Ştefan” este acum vlădică şi că din 20 de protopopiate ortodoxe din Transilvania, 17 se găseau sub autoritatea superintendentului calvin. Acestui mitropolit i s-au pus nişte condiţii umilitoare, impuse prin decretul dat de Gheorghe Rákoczy I la 10 octombrie 1643, amintim câteva:

· să se predice în româneşte, dar nu după Sfânta Scriptură, înlăturându-se astfel Sfânta Tradiţie, tineretul să fie instruit după Catehismul calvinesc;

· în locul Sfintei Împărtăşanii să se folosească pâine şi vin nesfinţite;

· să se înlăture ritualul botezului şi al înmormântării, introducându-se în locul lor rugăciunile şi cuvântările folosite de calvini; să se înlăture cultul icoanelor şi al crucii; să nu se admită divorţul;

· să nu se pună piedici preoţilor şi credincioşilor care, «din insuflarea Sfântului Duh», să treacă la calvinism.

Astfel superintendentul calvin încerca să aibă drepturi asupra Bisericii Ortodoxe din Transilvania, să-şi dea avizul la numirea, menţinerea sau îndepărtatrea din slujba a protopopilor. Tot în aceea diplomă erau menţionate şi comitatele peste care era pus mitropolit Ştefan: Alba, Crasna, Solnocul de Mijloc, Dăbîca, Cluj, Turda, Cetatea de Baltă (Târnava), apoi districtele Chiar, Bârsa şi Bistriţa şi în Alămar, Orăştie, Haţeg, Hunedoara, Ilia, Criş şi trei protopopiate din Ţara Făgăraşului – care după părerea lui Rákoczy erau câştigate pentru calvinism.

Faptul că Ştefan nu a îndeplinit condiţiile care i-au fost impuse, a dat dovadă de curaj, dar şi cu sprijinul credincioşilor ortodocşi care şi-au apărat cu dârzenie credinţă strămoşească. Însă acţiunea calvinistă devenea tot mai primejdioasă, din anul 1585 Ţara Făgăraşului a fost scoasă de sub mitropolitul de Bălgrad şi supusă preotului calvin maghiar, care încasa câte un florin de la ficare preot ortodox, peste 11 ani au reintrat sub oblăduirea mitropolitului Ioan de la Prislop – care încasa câte un florin pe an.

În 1647 printr-un decret al lui Gheorghe Rákoczy I, toate bisericile din Ţara Românească au fost scoase de sub ascultarea mitropolitului ortodox şi trecute sub protopopul Ştefan din Berivoi, care era dependent de principe. Acestuia i s-a cerut ca împreună cu preoţii săi să-i înveţe pe credincioşi Biblia şi Catehismul calvinesc. Toate acestea au durat până în 1659 când principele Acaţiu Barcsai, a pus Ţara Făgăraşului sub stăpânirea şi ascultarea noului mitropolit Sava Brancovici.

După moartea lui Simion Ştefan, a fost ales în scaunul vacant protopopul văduv Simion Brancovici din Ineu (judetul Arad) – primind numele de Sava la călugărie. Date despre viaţa sa aflăm din Cronica scrisă de fratele său Gheorghe Brancovici (1645-1711). Tatăl mitropolitului Sava, Ioan, a slujit din tinereţe ca ostaş, a avut patru fii şi două fiice. Mitropolitul Sava se trăgea dintr-o familie sârbească, iar dintre înaintaşii lui cunoaştem pe Sava «episcop de Lipova şi Ineu» (1606-1627) şi Longhin Brancovici (1628-1643), fratele său, hirotonit arhiereu pentru credincioşii din părţile Lipovei-Ineului, de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris (1628). Deci şi păstorirea mitropolitului Sava a fost îndelung tulburată de acţiunea prozelistă calvină care s-a dus printre românii ortodocşi, care era patronată de înşişi principii Transilvaniei, dar şi de războaiele şi schimbările politice. După moartea lui Gheorghe Rákoczy I (11 octombrie 1648), văduva sa, Susana Lorantffi, a făcut noi încercări de-ai atrage pe românii la calvinism. Astfel, la 2 aprilie 1657, hotărăşte ca de două ori pe an să se facă inspecţii (vizite) la toate parohiile româneşti din Ţara Făgăraşului, să se intereseze de pregătirea preoţilor şi de cum îşi desfăşoară activitatea. Toate aceste deplasări erau plătite de românii credincioşii.

La 3 aprilie 1657 principesa Susana Lorantffi, semnează un nou decret pentru înfinţarea unei şcolii calvine româneşti în Făgăraş, alături de biserica şi de şcoala reformată maghiară. Decretul cuprindea organizarea şcolii, profesori, elevi, inspectoi, întreţinere şi altele. Se observă că se urmarea calvinizarea sub orice formă.

În 1657 Gheorghe Rákoczy II pierde lupta cu Polonia, iar la 2 noiembrie acelaşi an, a fost ales trancisc Rédey de către dieta transilvană ca principe, însă poarta otomană nu-l recunoaşte. În 1658 este ales Gheorghe Rákoczy – care face apel trupelor austriace să se ridice împotriva turcilor. Turcii cu ajutorul dat de tătarii şi cumzaci au dat un mare jaf în Transilvania şi reuşesc să-l pună principe pe Acaţiu Barcsai (august 1658-31 decembrie 1660) – fost ban al Lugajului şi Caranşebeşului. Astfel, Transilvania are doi principi şi devine un teatru de luptă pentru satisfacerea unor ambiţii personale.

În vara anului 1661, turcii pătrund din nou în Transilvaniaşi îl aleg ca principe pe Mihail Apaffi (14 septembrie 1661-5 aprilie 1690). În 1658 în timpul păstoriri mitropolitului Sava, turcii au jefuit şi ars catedrala şi reşedinţa mitropolitană din Alba Iulia. Datorită înclinării mitropolitului Sava spre politica antiotomană a lui Gheorghe Rákoczy, în iulie 1659, după ce Barcasi intră în Alba Iulia, Sava nu mai era în scaunul mitropolitan, în locul său era Ghenadie III, care se intitula «arhiepiscop de Bălgrad, Maramureş şi a toată Ţara Ardealului» - de origine rus din sud-estul Rusiei, cu numele de botez Gheorghe. Este posibil ca fiecare principe să fi avut mitropolitul său: Gheorghe Rákoczy pe Sava, iar Acaţiu Barcsai – retras la Sibiu, pe Ghenadie.

Din 1662 până în 1680, Sava păstoreşte fără întrerupere. La 23 aprilie 1662 a primit o diplomă de la Mihail Apaffi de confirmare în scaunul mitropolitan, fiind întărită la 1 septembrie 1663 de Mihail Apaffi prin decretul dat de Barcsai la 15 martie 1659, prin scutirea preoţilor români de dări. Sava a refăcut catedrala mitropolitană distrusă de turci.

În 1667, au apărut din nou neînţelegeri cu principe şi cu cârmuitori calvini ai Transilvaniei. Astfel, principele trimite pe protopopii filocalvini Ioan Zoba din Vinţ şi Toma Topai din Alba Iulia şi pe mirenii Dimitrie Logofătul şi Gheorghe Chira – să ceară socoteala mitropolitului Sava pentru toate veniturile încasate de la începutul păstoririi sale şi să i-a măsuri pentru deschiderea unei şcoli şi reînfinţarea tipografiei. Însă mitropolitul Sava a fost precaut în toate şi a ţinut tipografia ascunsă, el moare ca şi mărturisitor al credinţei ortodoxe.

În scaunul mitropolitan după el urmează mitropolitul Iosif Budai – din satul Pişchinţi (judeţul Hunedoara) în 1680. După mitropolitul Ioasaf – originar din Ahaia (era grec), în 1682, el a încercat să apere din răsputeri credinţa ortodoxă şi să înlăture învăţăturile calvine, dar moare spre sfârşitul anului 1683, când toţi preoţii îl doreau ca mitropolit. Mitropolitul Sava III din Veştem (judeţul Sibiu) – hirotonit ca şi înaintaşi săi la Bucureşti, de mitropolitul Teodosie, moare în 1685. Urmaează mitropolitul Varlaam, dar lui Mihail Apaffi îi este recomandat de Şerban Cantacuzino, la 1 septembrie 1685, preotul Ieremia, un bun ortodox, dar poporul îl alege pe Vasile – numit în călugărie Varlaam – hirotonit la Bucureşti.

De la începutul păstoriri sale se arată interesat de satrea materială a preoţilor săi, rânduind ca fiecare preot să primească ofrande sau bani de la credincioşii lor. A sprijinit tipărirea unor cărţi în limba română, editarea fiind făcută de protopopul Ioan din Vinţ – duşmanul lui Sava Brancovici şi pritenul calvinilor. Valaam moare în vara anului 1692 şi cu el se încheie şirul celor patru mitropoliţi aleşi şi hirotoniţi sub domnia lui Şerban Cantacuzino.

Mitropolitul Teofil – preotul văduv Toma din Teiuş – călugărit Teofil şi hirotonit la Bucureşti de către vlădica Teodosie. Primeşte şi el la fel ca şi vlădica Valaam din partea guvernatorului Transilvaniei, Gheorghe Banfi, o diplomă de recunoaştere, cu obligaţia de-a respecta cele 19 puncte (toate erau în favoarea iezuiţilor). Spre sfârşitul vieţii a fost asaltat de iezuiţi să accepte unirea cu Roma, dar moartea survenită prin iulie – septembrie 1697 l-a salvat de uneltirile iezuiţilor. Toate acestea survenindu-i urmaşului său Atanase Anghel care o ia pe o cale greşită, dezbinând biserica pe care o păstorea. Datorită depărtări geografice dar şi a perioadei scurte de păstorire a mitropoliţilor şi din lipsa de izvoare nu ştim dacă asupra Maramureşului a avut loc jurisdicţia şi urmaşii imediaţi ai mitropolitului Sava, aminţiti mai sus. Se poate să fi ajuns sub jurisdicţia episcopiei rutene din Muncaci.

Preoţimea din Maramureş a ales ca episcop pe Iosif Stoica – hirotonit în Polonia de către mitropolitul Dosoftei al Moldovei, la 15 mai 1690, şi moare la 3 iunie 1711, când preoţii încearcă să-l readucă în scaunul episcopal din Maramureş «preoţii din toate comunele de lege grecească protestează ca domnul episcop Iosif Stoica să funcţioneze din nou în slujba sa episcopală de mai înainte».

Transilvania trece sub stăpânirea Hasburgilor, iar prin diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, principatul Transilvaniei era subordonat direct împăratului cu trei naţiuni politice (maghiari, saşi, secui) şi patru religii recepte (catolică, luterană, calvină şi unitariană).

Se observă că poporul român şi credinţa lui ortodoxă erau „tolerate” şi se legifera întreitul jug la care era supus poporul român: naţional, social şi religios. Se urmărea atragerea şi trecerea românilor ortodocşi la catolicizare (unirea cu Biserica Romei), imediat după stăpânirea Hasburgilor se încerca ruperea legăturilor de orice natură cu românii ortodocşi din Ţara Românească şi Moldova.

În timpul păstoriri lui Atanasie Anghel ca mitropolit al Transilvaniei, cardinalul Leopold Kollonich, la 2 iunie 1698, printr-un manifest al preoţilor români ardeleni că dacă vor accepta unirea cu Biserica romano-catolică dar mai ales cele 4 puncte deosebitoare de Biserica Ortodoxă şi catolică (numite „florentine”, formulate la sinodul de la Ferrara-Florenţa din anul 1439) şi anume:

1. Papa este capul întregii Bisericii;

2. Sfânta Împărtăşanie se poate face şi cu pâine nedospită (azimă);

3. Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque);

4. În afară de rai şi iad mai există un foc curăţitor numit purgator, se vor bucura de privilegiile Bisericii şi preoţilor catolici.

În toamna anului 1698 şi începutul lui 1699 s-a făcut o anchetă pentru a se vedea câţi românii şi preoţi ortodocşi doresc să-şi schimbe religia. Iată, răspunsul credincioşilor din Călata în anul 1699: «Noi, tot satul, legea noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vor să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru». Rezultă că oamenii de rând erau foarte ataşaţi de «legea» lor ortodoxă şi se luptau pentru ea, chiar cu preţul vieţii lor.

Extras din Lucarea de disertatie: "Sfintii romani din Ardeal", 2010, Anca Avram