Evangheliile apocrife, o fabricație a sectelor gnostice

      Evangheliile apocrife au apărut în mediile gnostice, iar autorii lor reali nu se cunosc. Numele lor au fost atribuite în mod fals unor persoane din apropierea Mântuitorului, ca de exemplu: Maria Magdalena, Apostolii Toma, Iuda etc... Despre acest subiect, părintele Mircea Cristian Pricop, din Constanța aduce câteva lămuriri. Adepții gnosticismului le numesc „Evanghelii interzise de Biserică”.

 

    Transcrierea:

            Părinte Pricop, în mediile ezoterice circulă foarte mult curentul acesta de introducere în legalitate a evangheliilor apocrife. Am văzut foarte multe persoane din aceste medii care contestă Sfânta Scriptură, spun că a fost falsificată, iar alții spun că din ea au fost scoase anumite evanghelii pe bunul plac al unor ierarhi din perioada primară creștină. Ce ne puteți spune despre aceste evanghelii apocrife și despre aceste interpretări din mediul ezoteric?

            Exact cum se și spune din denumirea lor, apocrif, evangheliile acestea sunt pseudoevanghelii, sunt scrieri apărute într-adevăr în primele secole creștine și promovate de către o mișcare care circula la vremea aceea și care și-a găsit sfârșitul prin secolul al-V-lea, numită mișcarea gnosticilor. O grupare, nu foarte numeroasă, de filozofi, să le zicem așa, nu știm ce coloratură de filozofie aveau pentru că date despre ei foarte multe nu există, există doar câteva frânturi din învățătura lor, păstrate, culmea, tot pe filieră creștină, da, apologetică creștină și reconstituirea aceste mișcări gnostice în timpurile noastre de către diverși izoteriști, da, dar, fără legătură cu originalul din antichitate. Evangheliile acestea, pseudoevangheliile acestea sunt scrieri apărute sub egida lor, puse pe seama unor apostoli, în mod fals. Biserica s-a desolidarizat de gnostici încă din primul veac. Avem mărturii la Sfântul IoanEvanghelistul, avem mărturii la Sfântul Apostol Pavel care îndeamnă noii convertiți la credința creștină să se ferească de basme, ghicituri și alte legende care circulau încă de pe vremea sfinților apostoli în anumite medii încercând să facă un sincretism între ele: păgânismul timpului cu noua credință creștină care câștiga din ce în ce mai mult teren în ciuda faptului că era persecutată. Deci, Sfântul Apostol Pavel, de exemplu sau Sfântul Apostol Ioan îi îndeamnă pe credincioși să ia aminte la autoritatea celor care L-au cunoscut personal pe Domnul nostru, Isus Hristos, iar nu pe cei care creează, creionează portrete false în imaginația lor, după chipul și imaginația lor. Prin urmare, încă din vechime, Biserica s-a desolidarizat de aceste curente. Îl avem și pe apologetul creștin Clement Alexandrinul care a scos tratatul ”Gnosticul”, a scos tratatul ”Pedagogul” în care practic demontează, mă rog, anumite doctrine gnostice și la fel Sfântul Irineu care în lucrarea sa ”Împotriva ereziilor” se poziționează pe filieră corectă, apostolică împotriva acestor...mă rog, doctrine sincretice, doctrine de amestec pe care le realizau mai ales filozofi din zona siro-egipteană.

Da. Părinte ați spus de ”sincretic”. Vedem și astăzi: există un sincretism foarte mare al unor doctrine care se combat, cap în cap. De exemplu: Învierea și reîncarnarea. Cei care susțin evangheliile apocrife sunt tocmai cei care promovează și fac un misionarism în România al religiilor asiatice promovând însăși doctrina reîncarnării. Și tot ei susțin și evangheliile apocrife care sunt de fapt scrieri despre Isus Hristos. Practic, acest sincretism, în ce context, în ce conjunctură îl vedem în aceste evanghelii? Dacă ne puteți exemplifica așa, un pic.         

            Doctrina reîncarnării este o doctrină veche a lumii bazată pe ceea ce au încercat să facă preoții și învățații lumii pentru a mai ameliora puțin mustrările de conștiință, nu puține, pentru că erau vărsări de sânge, era epoca vărsărilor de sânge în perioada aceea, da, a poporului. Prin urmare, ca să amelioreze, să consoleze puțin  conștiința, să le zicem, credincioșilor lor, au pus la punct doctrina aceasta care nu se justifică nici din punct de vedere științific și nici din punct de vedere teologic, creștin, vorbesc. Pentru că ce ne interesează pe noi este din punct de vedere creștin. Ei vor să introducă în creștinism sau să pună pe seama creștinismului ceea ce creștinismul a respins dintotdeauna și n-a avut ca fiind propriu. Singura...mă rog, singurul caz în care s-a permis un dialog pe tema aceasta a metempsihozei - și Platon o promova - a fost, după câte îmi aduc eu aminte, la un sinod local de la Constantinopol din secolul al-XI-lea, sfârșitul secolului al -XI-lea, pe la 1094 parcă, când un învățat de la curtea împăratului Alexei Cominul, pe numele lui Ioan Italicul, Ioan Italianul, profesor la Academia din Constantinopol a luat de la Platon, citindu-l foarte mult, doctrina aceasta a metempsihozei și a introdus-o acolo, motiv care a stârnit oarecare scandal și mirare, da? Dacă doctrina metempsihozei ar fi fost vehiculată la greu în creștinism, nu, ne întrebăm noi de ce tocmai în secolul al -XI-lea, sfârșitul secolului al -XI-lea s-a ridicat problema metempsihozei și de ce tocmai la Constantinopol, la academia imperială, în mediul academic, deci nu la nivelul poporului. Poporul creștin a respins de la început doctrina metempsihozei, Sfânta Scripură a respins prin însuși glasul Domnului nostru Isus Hristos această ideologie care nu este nici valabilă, nici demonstrabilă. E doar o ideologie, da? Nu se poate demonstra. Domnul nostru Isus Hristos spune: ”cine zic oamneii că sunt Eu?” Și aposolii spun: ”unii zic că ești Ilie, alții că ești Moise, alții că ești Eremia sau altul dintre prooroci.” Și Domul Hristos îi ia pe muntele Tabor și le arată și pe Moise și pe Ilie ca să își dea seama că nu este vorba nici despre Moise, nici despre Ilie, ci despre El însuși. Plus de asta, metempsihoza Îl condiționează cumva pe Dumnezeu de o lipsă de trupuri. Avem prea multe suflete și avem prea puține trupuri, ori avem preapuține suflete și prea multe trupuri? Ori, Dumnezeu care a creat și sufletul și trupul în mod simultan și care a creat întregul univers are acum inflație de trupuri, are prea puține suflete pe care le reciclează dintr-un trup în altul, dintr-o formă de existență în alta? Ce rost ar avea lucrul acesta? Erau doctrine pe care ei le foloseau sub forma de a împăca anumite conștiințe. Nu exista atunci taina spovedaniei. Că ele s-au practicat înainte de venirea Domnului nostru Isus Hristos pe Pământ. Și instituirea mărturisirii și a iertării păcatelor în mod real de către Dumnezeu, prin trimisul Său, preotul hirotonit, prin hirotonie neîntreruptă de la sfinții apostoli și până în ziua de azi și până la sfârșitul veacurilor, da....neavând taina spovedaniei ei au introdus, așa, o formă de...să zicem așa, pogorământ sau îngăduință, au căutat o variantă, un calcul al lor spunând: ”domnule, iată, nu te poți mântui aici pentru câte păcate și pentru câte atrocități ai putut să săvârșești, dar vei avea probabil vreo șansă în nivelul următor”. Dar, este o doctrină primitivă. Este o abordaare primitivă. O respectăm, dar nu putem să o îmbrățișăm.

            Da. Părinte, aceste evanghelii apocrife, se cunosc autorii reali ai lor sau numai mediul din care vin?

            Se cunoaște doar mediul din care provin aceste falsuri, aceste documente care se pun pe seama apostolilor, dar nu au aparținut lor, de ce? De ce n-au aparținut apostolilor sau Mariei Magdalena, de exemplu? Pentru că Biserica nu le-a cunoscut. Ele au fost promovate într-un mediu foarte închis, da? În mediul gnostic care era oricum elitist, din rândurile gnosticilor nu faceau parte masele mari, cu cât...mă rog, chiar și cea mai mare răspândire a lor era de ordinul a cel mult o mie, două mii de oameni, cu totul, astfel încât și prin circulația lor redusă, rezervată numai în mediul lor, nu și în întreaga Biserică creștină, da? Noi avem principiul lui Vicențiu Demerin, anume: ceea ce s-a crezut dintotdeauna, de pretutindeni și de către toți este adevăr. Ori, dacă nu s-a răspândit peste tot, n-a fost acceptată de toți, dacă n-a fost cunoscută de toți, nicio evanghelie apocrifă nu-și găsește justificare. Și plus de asta, este strict rezervată la mediul acela oriental. Da? Siro-egiptean. N-a circulat încoace, înspre Europa. Da? Numai acolo și în mijlocul celor care au practicat această doctrină filozofico-religioasă. Dar, nu mai mult de atât. Noi acuma umflăm peste măsură importanța acestor scrieri care nici în vremea lor de maximă expansiune n-au avut impact.

            Da. Deci, să înțelegem că evanghelia Mariei Magdalena n-a fost scrisă de Maria Magdalena?

            Sub nicio formă.

            Nici cea a lui Toma, n-a fost scrisă de Toma?

            Nu.

            Nici cea a lui Pentru, n-a fost scrisă de Petru și așa mai departe.

            Nu.

            Există o Evanghelie a lui Petru. Evanghelia Sfântului Apostol Marcu. Se știe, după cum citim și în introducerea la evanghelie, când deschidem acolo, se știe din tradiția Sfintei Biserică că Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu era fiul Sfântului Apostol Petru și acesta, după cum mărturisește Sfântul Ignatie Teoforu, acesta după ce și-a redactat Sfânta Evanghelie, a citit-o în fața comunității, de față fiind Petru și aprobând-o. Ce înseamnă asta? Autentificarea acestei scrieri de către însuși Sfântul Apostol Petru în fața întregii comunități.Asta este Evanghelia lui Petru: Evanghelia după Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu care este fiul Sfântului Petru și a cules din experiența sa personală dar, și din ceea ce i-a mărturisit direct tatăl său, Sfântul Apostol Petru.

                        Părinte, vă mulțumim frumos.

                        Vă mulțumesc și eu.