vineri, 30 septembrie 2011

Încercări de maghiarizare a românilor ardeleni prin greco-catolicism

-Despre incercarile de maghiarizare a romanilor ardeleni prin greco-catolicism.
-Rolul purtat de Episcopia greco-catolica maghiara de Hajdudorog si consecintele acesteia pe plan religios si national in Ardeal.
-Dacă e să vedem adevărata istorie a Ardealului vom constata rolul "benefic" pe care l-a avut uniatismul în Ardeal. Ce să mai spunem azi de scandalurile retrocedărilor şi ruptura ce a creat-o între români după 1990.
Articol preluat de pe siteul Parohiei Ortodoxe Petrani.
A fost publicat si in numarul 18 din revista "Atitudini"

Pentru vizualizare accesati:

In limba romana: http://acasa.bisericaortodoxapetrani.ro/2011/05/11/incercari-de-maghiarizare-a-romanilor-ardeleni-prin-biserica-greco-catolica/
In limba engleza: http://acasa.bisericaortodoxapetrani.ro/2011/09/09/attempts-of-magyarization-of-the-transylvanian-romanians-by-the-greek-catholic-church/

miercuri, 28 septembrie 2011

SUA a început pe faţă războiul împotriva ortodoxiei din România

Comunicat de presă:

Raportul SUA

o maşinaţie

catolico-americană



Traian Băsescu şi Teodor Baconsky acceptă dictatul dat de SUA

- În 13 septembrie 2011, Hillary Clinton, Secretar de Stat al SUA, e emis publicităţii un raport prin care acuză Statul Român că discriminează minoritatea greco-catolică din România.

- În raportul SUA se încurajează prozelitismul sectar şi dezbinarea românilor prin greco-catolicism.

- Preotul greco-catolic Cristian Terheş, preşedintele Romanian Greek-Catholic Association, cere, în numele „dreptăţii” şi a „adevărului” să se facă o campanie anti-ortodoxă în presă prin care să reiasă că Biserica Greco-Catolică este o victimă a Bisericii Ortodoxe.

Dacă în Serbia a bombardat o mare parte a mănăstirilor ortodoxe tradiţionale, în România presiunile anti-ortodoxe şi anti-româneşti ale SUA se fac pe cale diplomatică prin instrumentele Statului Român: Preşedinte, Guvern, Parlament, Justiţie, massmedia etc.

România e ţara unde „restitutio in intregum” se face sub presiuni externe politicii Statului Român neţinându-se seama de felul şi conjunctura istorică în care Biserica Greco-Catolică a fost „împroprietărită” în perioada ocupaţiei imperiului Habsburgic şi a dualismului austro-ungar.

De asemenea SUA nu ţine seama nici de felul în care Statul Român a semnat şi ratificat „Concordatul Vaticanului cu România” prin care minoritatea greco-catolică din Ardeal avea mai multe drepturi şi avantaje decât orice cult din România, chiar şi decât Biserica Naţională Ortodoxă care era majoritară.

Statul austro-ungar a dat Bisericii Greco-Catolice dreptul de uzufruct (folosinţă) şi nu de proprietate în timp ce, printr-un şantaj al diplomaţiei Vaticanului asupra regelui Ferdinand, Statul Român, prin Concordat, a oferit dreptul de proprietate a imobilelor şi moşiilor ce azi sunt revendicate.

Ulterior acest Concordat a fost demascat şi scos în afara legii de guvernul ateo-comunist al lui Petru Groza, nu din motive religioase ci din motive de siguranţă a statului deoarece prin acest act diplomatic Vaticanul devenise stat în stat în România. Ierarhia greco-catolică s-a împotrivit motiv pentru care a fost arestată.

Azi Biserica Greco-Catolică se victimizează în mod viclean prefăcându-se în „prigonită” a Bisericii Ortodoxe. Nu puţine au fost cazurile când elemente tulburente din sânul Bisericii Greco-Catolice, folosindu-se de un grup mic de persoane, au creat scandaluri imaginare prin care încercau să impresioneze opinia publică din străinătate că, în România, Biserica Ortodoxă duce o campanie de prigonire a minorităţilor religioase, în special a minorităţii greco-catolice.

Nu se spune nimic de o veche înţelegere a ierarhilor ortodocşi şi greco-catolici în care s-a propus ca bisericile, în cadrul comunităţilor (satelor) unde sunt şi ortodocşi şi greco-catolici, să rămână majoritarilor şi aceştia se obligă să îi ajute pe cei în minoritate să construiască alta. Această propunere a fost refuzată de ierarhia greco-catolică. E absurd ca în sate cu doar două sau trei familii greco-catolice să dai biserica de la sute de familii ortodoxe doar pentru că aşa au dictat americanii.

În multe sate unde sunt doar câteva familii greco-catolice s-au înfiinţat paraclise (capele), în funcţie de numărul credincioşilor, în care să se poată oficia cultul liturgic. Azi Biserica Greco-Catolică posedă suficiente spaţii de rugăciune ţinând seama de numărul de credincioşi pe care îl au în Ardeal în momentul de faţă.

În raportul SUA se critică expresia de „sectă” atribuită în România unor culte religioase protestante şi neoprotestante rupte din catolicism. În acelaşi raport se condamnă că anumite persoane din cadrul ministerului culturii au acceptat folosirea expresiei „prozelitism catolic”. Se interzice de către americani a se face menţiuni cu referire la adevărul istoric în care a apărut greco-catolicismul în Ardeal etc.

Ce să facem domnilor americani? Să uităm istoria neamului nostru? Să uităm pe cei ce au murit pentru demnitatea noastră naţională şi pentru o credinţă curată a neamului nostru? Să aruncăm cu noroi în valorile noastre naţionale ca să fim pe placul SUA şi al Vaticanului? etc.

SUA şi UE au început să susţină făţiş politica de catolicizare a României. În 6.04.2005, parlamentarul american de naţionalitate maghiară, democratul Tom Lantoş, şi congresmenul american Tom Tancredo (ambii romano-catolici) determină parlamentul american să ceară României restituirea totală a proprietăţilor avute de Biserica Greco-Catolică până în 1948, indiferent de modul în care acestea au fost obţinute. Ulterior preşedintele României, Traian Băsescu, a cerut parlamentului din România să revizuiască legile care implicau retrocedări către Biserica Greco-Catolică.

Într-un comunicat emis publicităţii de Romanian Greek-Catholic Associaţion, (organizaţie non-profit din SUA care pledează la nivel internaţional pentru „oprirea discriminării greco-catolicilor din România”) preşedintele acesteia, preotul greco-catolic Cristian Terheş, spune că „Biserica Greco-Catolică continuă să fie cel mai discriminat cult din România” exemplificând câteva cazuri de scandaluri provocate tocmai de cercuri de interese din sânul Bisericii Greco-Catolice prin care, ulterior, acuză că în România se încalcă flagrant libertatea religioasă şi drepturile omului şi se face o intensă campanie de „epurare culturală şi religioasă”.

În concluzia comunicatului său, publicat pe siteul greco-catolica.org, pr. Cristian Terheş, face un apel massmediei şi organizaţiilor neguvernamentale din românia să expună în public „încălcările flagrante ale drepturilor omului, iar reprezentanţii Statului Român să ia măsurile necesare pentru aplicarea legii” în timp ce ierarhia ortodoxă este acuzată că incită opinia publică la ură interconfesională.

Care legi, domnule „prigonit”, cele făcute de SUA? Şi totuşi prin apelul dumneavoastră ce urmăriţi, pacea interconfesională?

Consiliul Director al ASTRADROM, întrunit azi 28 septembrie 2011 la Beiuş, consideră intervenţia SUA ca fiind un atac îndrăzneţ la adresa suveranităţii României iar, atitudinea slugarnică a politicienilor români o dovadă a lipsei de respect faţă de istoria neamului nostru.

Cezara Filip,

Departamentul de presă ASTRADROM

Vedeţi şi comunicatele de presă a sinoadelor ortodoxe şi greco-catolice din Ardeal întrunite anul acesta pentru a dezbate subiectul revendicărilor:

http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2011/07/au-reinceput-discutiile-despre.html

Poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe:

http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2011/07/ierarhii-ortodocsi-din-ardeal-au_07.html

Poziţia oficială a Bisericii Greco-catolice:

http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2011/07/biserica-greco-catolica-acceptat.html

luni, 26 septembrie 2011

Schitul Huta a rămas fără vieţuitori



Duminică 25 septembrie preotul Schitului Huta, ieromonahul Visarion Tuderici, şi-a luat rămas bun de la fii duhovniceşti spunându-le că va fi transferat la Episcopia Ortodoxă de Gyula din Ungaria. Despre transferul său, părintele Visarion, a spus că nu are nimic de declarat.


În urmă cu aproximativ doi ani cei doi călugări, care atunci încă vieţuiau la Huta, Eftimie şi Visarion, s-au întâlnit cu PS Siluan de la Gyula. Întâlnirea de taină a avut loc în casa unui fiu duhovnicesc al părintelui Visarion, profesorul Adrian Mlendea din Beiuş. PS Siluan le-a propus celor doi monahi să meargă la episcopia de Gyula pentru a face misiune promiţându-le că le va oferi funcţii în cadrul episcopiei şi un salar bun.uH Cei doi monahi au refuzat.
În toamna anului tzrecut (cu două luni înainte de plecarea părintelui Eftimie de la Huta) părintele Visarion a mers în secret la Gyula împreună cu profesorul Adrian Mlendea să vadă cum e în episcopia respectivă iar duminică şi-a anunţat public transferul.

În prezent la Huta e doar Emil Vultur, un prieten apropiat al părintelui Visarion care a frecventat des schitul în ultima perioadă.


L-am contactat telefonic pe ctitorul schitului, părintele Eftimie Mitra, şi povestindu-i de noile schimbări de la Huta ne-a spus că în prezent nu ne poate spune nimic dar, indiferent cine va veni la Huta, îşi doreşte ca acel schit să rămână ortodox. Ctitorul schitului şi-a manifestat şi intenţia de revenire: „în caz că Episcopia Oradiei nu va găsi pe cine să trimită la Huta sunt dispus să mă reîntorc cu obşte pentru a nu lăsa ca totul să se pustiască”.
Vom reveni cu detalii.
Vasilica Morar
Detalii iesite dupa un an la iveala:  
 Cine si de ce vrea sa falsifice istoria schitului Huta http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2013/12/cine-si-de-ce-vrea-sa-falsifice-istoria.html

joi, 15 septembrie 2011

Sfântul Ierarh Iosif cel nou de la Partoş - mitropolitul Timişoarei

Acest sfânt plăcut lui Dumnezeu, s-a născut în anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de credincioşi vlahi, primind numele de botez Iacob. A rămas orfan de mic, mama lui l-a crescut în dreapta credinţă. La vârsta de 12 este trimis să înveţe carte la Ohrida, un mare centru bisericesc din peninsula Balcanică, unde mama s-a mutat cu fiul după moartea pe mare a soţului, corăbirier înercat şi cunoscut comerciant[1]. La numai 15 ani, tânărul Iacob intră în mănăstire, după cinci ani pleacă în Sfântul Munte Athos şi întră în obştea mănăstirii Pantocratos, în această mănăstire este călugărit, primind numele de Iosif.

După vizitarea mai multor mănăstiri cu monahi români, greci, bulgari sâri îşi îndreaptă paşii spre muntele Athos, unde timp de şase ani a dus o viaţă de totală lepădare de sine, de rugăciune, de priveghere, de asceză aspră şi de meditaţie adâncă. Încât un cercetător modern scria cu dreptate că trăind alături de culmile desăvârşirii şi adăpându-se la izvoarele hatului a fost învrednicit să devină el însuţi un instrument al harului divin, pe care avea să-l reverse din abudenţă asupra rănilor sufleteşti şi trupeşti ale viitorilor săi păstoriţi din Mitropolia Timişoarei. La Athos a îndeplinit diferite ascultări monahale, ceea ce l-a impus ca personalitate deosebită, de unde în 1650 a fost ales mitropilit al Banatului[2]. Dând dovadă de ascultare, făcându-se cunoscut pentru statornicia sa în credinţă şi perseverenţa în slujbe, se stabileşte la mănăstirea Pantocrator, lavră cunoscută pentru asprimea vieţii, dar şi pentru cultura şi spiritualitatea ei, este tuns în monahism sub numele de Iosif şi apoi depunând voturile este hirotonit ierodiacon şi ieromonah. În această calitate vine Iosif în patriarhia de la Ipec[3], când se organizau scaune mitroplitane pentru toate nemulrile orodoxe sub conducerea patriarhiei de Constantinopol. Banatul a intrat din motive politice sub influenţă sârbă şi încă o parte din eparhiile ardelene. Cuvisului Iosif i-au fost încredinţate în timpul lui Mihai Viteazul, în jurul anului 1600, misiuni speciale în Balcani. Nu este exclus faptul ca Baba Novac, cel mai apropiat capitan al domunului unirii, mort ca erou şi martir al nemului în Cluj, să fi fost un apropiat al lui Iosif. Un alt căpitan al lui Mihai, Matei Basarab urcă pe tronul Ţării Româneşti (1632-1654), care ajută mănăstirile din Serbia, Macedonia şi din părţile bănpţene. Este posibil ca şi Matei Basarab să fi ajutat la înscăunarea lui Iosif ca mitropolit al vechii cetăţi Tibiscum (Caransebeş-Timişoara)[4].

Cuviosul Iosif a fost ridicat pe scaunul arhieresc în ziua de 20 iulie 1650, zi în care se prăznuieşte Sfântul Prooroc Ilie. El a venit cu o vastă experienţă pastorală şi de aceea toţi românii l-au dorit şi au insistat să le fie păstor. În ciuda vârstei sale înaintate, patriarhale de 82 de ai, şi fiind socotit sfânt şi făcător de minuni, după tămăduirea unei fete surdo-mute. În timpul păstoriri sale a făcut vizite canonice în ciuda vârstei înaintate şi a pus în rânduială eparhia, toţi îl cinsteau ca pe un patriarh, avea un chip blând şi senin, şi fiind milostiv şi lesne iertător[5].

Păstorirea sa la Timişoara a fost scurtă de doar trei ani, până în 1653, şi despre care se cunosc puţine date istorice, deoarece documentele din perioada stăpânirii turceşti a Banatului (1552-1718), care cuprindea şi actele mitropoliei au fost distruse de către următoarea stăpânire şi anume ceea austriacă. Ceea ce poate fi sigur este faptul că numirea lui ca mitropolit se datorează legăturilor mănăstirilor din Banat cu Sfântul Munt Athos. După cei trei ani de păstorire, mitropolitul Iosif se retrage la mănăstirea Partoş, în anul 1653, în sud-vestul Timişoarei. Pentru toţi sfântul Iosif a fost: „o adevărată fântână a darurilor , o făclie purtătoare de lumină, un izvor de credinţă, o mângâiere, o blândeţe, de dragoste pentru toţi fiii lui sufleteşti, credincioşi şi preoţi deopotrivă, care simţeau permanent aripa lui ocrotitoare, inima lui caldă care bătea pentru mântuirea lor[6]. Cuviosul mitropolit a fost un om plin de milostenie, de înţelepciune, virtute şi dragoste atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari, a reuşit să reorganizeze şcoala de pregătire pentru preoţie, a zidit sufleteşte pe învăţăcei din toate provinciile româneşti, fiind un exemplu în slujire, în post şi în rugăciune, şi a introdus vieţuirea athonită în mica lavra a Partoşului[7].

Între atestările cele mai sigure privind păstorirea sa, iar mai apoi cultul de care s-a învrednicit, sunt în câteva însemnări slavoneşti. Întâi menţionăm epitaful de pe piatra mormântului său, şi anume: «Prea Sfântul Iosif cel Nou, fost mitropolit al Timişoarei»[8]. Scrisul a mai putut fi încă citit de către preotul Nicolae Ticu Velia la jumătatea secolului trecut, ulterior ştergându-se cu totul. Însuşi cărturarul bănăţean s-a înşelat cu privire la datarea sa cu un veac mai devreme, adică înaintea instaurării stăpânirii turceşti la Timişoara. Este grăitoare apoi dovada de pe un Minei slavon din 1529, aflat la mănăstirea Sângeorge, iar în prezent la episcopia Vârşeţului: «Această carte este a Mitropolitului Kir Iosif al Timişoarei la anul 1655 ... care de bunăvoie a părăsit eparhia retrăgându-se la mănăstirea Patroş, unde a trăit câţiva ani, apoi s-a mutat la viaţa veşnică, unde se odihnesc sfinţii». Din veacul imediat următor, anul 1749, atrage luarea aminte însemnarea făcută pe o Evanghelie care se păstrează la vicariatul otodox sârb din Timişoara: «Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet, aşa numita Evanghelie, o depun azi, eu, păcătosul robul lui Dumnezeu numit Hagi peici, la mănăstirea Patroş, unde este aşezat trupul Sfântului Vlădică Iosif, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru călătoria fericită spre marea cetate Ierusalim». De asemenea prezintă importanţă inscripţia: «Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou», însoţită de troparul care-i sfinţeşte viaţa, de pe icoana din 1782 pictată de preotul Ştefan Bogoslovici la cererea protopopului Ioan Suboni al Jebelului, care a şi donat-o mănăstirii Partoş spre a fi aşezată deasupra mormântului, unde se păstrează până astăzi. O menţiune deosebită trebuie să facem aici despre faptul că, în 1652, un călugăr al mănăstirii Studeniţa[9] a cumpărat de la mănăstirea Voiloviţa (ambele în R.S.F. Iugoslavia) un manuscris intitulat Prolog de vlădica Iosif al Ţării Valahe. Datele aflate însă nu pot fi cu totul îndestulătoare pentru alcătuirea unei biografii complete şi pe măsura personalităţii sfântului. De aceea, unii cercetători s-au oprit doar la atestarea sa, alţii s-au încumetat să tragă câteva mărturii corespunzătoare existenţialor obiectivităţii, încropirile aghiografice neaducând spor nici adevăratului istoric, şi cu atât mai puţin evlaviei. Oricum, timpul însuşi scoate la lumină noi amănunte pe care cei în drept le vor discerne cu râvnă cuvenită. Bănăţenii n-au avut în trecut tihnă să-şi scrie răbojul, iar însemnările celor ce s-au perindat pe meleagurile lor sunt încă puţine. De pildă, documentele din perioada stăpânirii turceşti (1552-1718), care încadrează şi arhipăstorirea sfântului ierarh, au fost distruse odată cu ocupaţia austriacă imediat următoare. Dar, aşa cum este de presupus, multe acte nu s-au păstrat doar local, încăt ieşind la iveală, ele vor îngădui eventual să se intuiască opţiunea sfântului pentru ocuparea străvechiului scaun vlădicesc de la Timişoara. În sprijinul acestei alegeri se cer citate şi legăturile Sfântului Munte Athos cu mănăstirile din părţile Banatului timp îndelungat. Descoperiri mai recente în arhive străine de acte, ce par a vorbi despre vieţuirea sfântului la mănăstirea Partoş, întăresc convingerea în îmbogăţirea ştirilor referitoare la merituoasa-i osteneală. Nu e străin de faptul că discernerea insuficientă între biografiile ierarhilor bănăţeni purtători ai aceluiaşi nume a fost uneori pricină de confuzie.

Sfântul mitropolit Iosif a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul facerii de minuni, de exepmlu, cu ocazia unui mare incendiu care a cuprins cetatea Timişoarei, mitropolitul Iosif, îmbrăcat în odajdii, a ieşit din catedrală şi s-a întors cu faţa spre focul pe care vântul îl mâna spre biserică. Căzând în genunchi pe treptele bisricii s-a rugat cu putere şi, deodată, nori negri ca smoala, brăzdaţi de fulgere înspăimântătoare, au adus o ploaie torenţială, care a stins focul. Când s-a ridicat în picioare odăjdiile îi erau absolut uscate. Plecând la reşedinţă s-a închis în chilia lui şi s-a rugat trei zile, iar când s-a arătat mulţimii avea semnulsfintei cruci ars pe palmei stângi, semn care l-a purtat până la moarte. O altă minune se săvârşeşte cu prilejul unui pelerinaj la Partoş, credicioşii au fost martorii unei minuni săvârşite asupra bolnavilor care-l aşteptau pe cale, cu mâinile întinse. La cererile lor disperate, Iosif le-a spus: „Nu-mi cereşi mie vindecarea, ci cereţi Lui şi vă veţi vindeca”. După care a îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi, iar când s-a sculat şi a intrat în biserică 11 ologi şi bolnavi s-au vindecat în chip minunat. După ce au văzut această minune mii de credincioşi se înghesuiau şi doreau să atingă doar de poalele veşmintelor sale[10]. Cuviosul Iosif a săvârşit multe alte minuni, de aceea încă din timpul vieţii a fost numit de către credincioşii sfânt.

Se ştie că viaţa unui ierarh, într-un fel, se contopeşte cu a eparhie sale. Tot aşa, cronica mitropoliei Banatului acelei epoci se poate considera şi oglindă a vieţii mitropolitului de la Timişoara. Şi dacă această cronică a înscris pagini de măreţie, înseamnă că măcar unele au fost scrise sau măcar pecetluite de sfântul Iosif cel Nou. Cursul vieţii sale începe cu anul 1568. Locul principal al formării şi afirmării râvnitorului nostru a fost Athosul. Închinoviindu-se la mănăstirea Pantocratos, Tânărul Iacob, după cum se chema în mirenie, ia în călugărie tot un nume de rezonanţă biblică, Iosif, arătându-se, potrivit semnificaţiei lui, un bun iconom al Bisericii şi al vieţii celor încredinţaţi spre păstorire. Numele laut îl va sfinţi, odată mai mult. Biserica, adăugându-i şi pe acela de «cel Nou». În aşezămintele de la Sfântul Munte împlineşte diferite ascultări şi răspunderi cu o înaltă conştinţă, fapt ce-l impune întregii obşti, ca şi celor ce intrau în legătură cu el. Pe calea unor tari legături, cultivate în chip firesc mai ales cu cei apropiaţi prin obârşie, a descins din Muntel Athos în câmpia bănăţeană, pentru aceasta având întărire patriarhală. Nu este de prisos să mai menţionăm că, întărit cu binecuvântare de la Constantinopol, sub a cărui jurisdicţie se afla Athosul, el purcede acum spre ţinuturi ce încă de la 1557 intrau în ascultarea Patriarhiei de Ipec. Aceasta purta de grijă tuturor ortodocşilor, după cum reiese din faptul înfiinţării – între timp şi pentru nevoile lor, fără osebire de neam – a opt mitropolii şi a treizeci şi două de episcopii. Între titularii înaltului scaun au fost incluse unele personalităţi marcante ale vremii, ca de pildă Iovan Cantul, probabil de origine valahă. În ceea ce priveşte apoi scaunul Timişoarei, existenţa unor ierarhi români, ca mitropolitul Mihail, este certă la sfârşitul secolului al XVI-lea. Data înscăunării aici a Sfântului Iosif, la 20 iulie 1650, este semnificativă pentru ceea ce a reprezentat ataşamentul credincioşilor faţă de mitropolitul lor, întrucât fiind şi praznicul Proorocului Ilie, patronul unor importante bresle din oraş, ziua îmbracă un caracter sărbătoresc deosebit. Cetatea Timişoarei continua tradiţiile străvechiului centru episcopal Tibiscum, impunându-şi întâietatea asupra alor cetăţi, realitate care rămâne pururea în conştiinţa localnicilor cu privire la scaunul de aici, prin cunoscuta formulă a obişnuitului mitropolit, prezintă chiar în revendicările revoluţionare de la 1848. Noul mitropolit venea investit cu o autoritate vădită în titulatura sa şi, de asemenea cu prestanţa unei vârste, ceea ce constituia impilcit un prestigiu al scaunului său. Vârsta sa înaintată îl determina ca, la împlinirea numărului simbolic de trei de păstorire arhierească, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, să se retragă la mănăstirea Partoşului. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi întreaga activitate monahală s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind supranumit «de la Partoş» şi «Mitropolitul Timişoarei», într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul mitropoliei Banatului. Era în al 85-lea an al vieţii, iar al mântuirii 1653, când, înconjurat de dragostea tuturor, s-a statornicit în acea vatră străvhece de spiritualitate românească. În vremea sfântului, mănăstirea Patroş era şi un centru important bisericesc, cu o şcoală pentru preoţi şi care numără nu numai călugării din Banat, ci şi din Ţara Românească. Vieţuirea Sfântului Iosif aici, timp de alţi teri ani, a mărit importanţa şi rosturile aşezământului, spre el îndreptându-se şi mai târziu, cu acelaşi zel, paşii credincioşilor. Aici s-a mutat el către Stăpânul a toate, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, din 1656, în vârsta de 88 de ani. Toţi credincioşi l-au condus pe ultimul drum şi în acelaşi timp au simţit în sufletul lor veşnicia lui, socotindu-l sfânt, ales a lui Dumnezeu, desăvârşit monah, iererh cu chemare, chip îngeresc şi în acelaşi timp român adevărat, trupul său neînsufleţit a fost coborât în cripta bisericii Mănăstirii Partoş, martoră peste veacuri fiind o piatră cu inscripţie[11].

Sărbătorirea celei sub al cărei acoperământ s-au aflat sfintele mănăstiri, unde a ucenicit şi s-a desăvârşit sfântul, şi-a răsfrânt lumina şi asupra sfântului unei vieţi cu totul afierosite altarului. Mormântul său din biserica mănăstirii a fost străjuit cu devotament timp de trei veacuri, până la 7 octombrie 1956, când, după dreapta-socotinţă, aceste sfinte moaşte au fost strămutate în catedrala mitropolitană din Timişoara.

Înaintea sfintei sale racle, credincioşii de pretutindeni au înghenunchiat mereu cu încredinţarea rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obşti. În invocarea numelui său, Biserica adaugă şi darul facerii de minunii. Viaţa întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârşite din dragoste de Dumnezeu şi de oamneni. Icoane din această viaţă, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat îşi păstrează cu scumpătate «comoara legii străbune», cum îl defineşte pe ocrotitor acatistul său. Le amintim doar pe acelea izvorâte din iubirea de Dumnezeu prin înălţarea de noi altare şi prin rezidirea celor surparte, după nevoile sufleteşti ale credincioşilor, apoi pe cele surpate, după nevoile sufleteşti ale credincioşilor, apoi pe cele afierosite din înaltul său umanitarism prin felurite tămăduiri şi stăruitoarele rugi pentru cei care îi cereau sprijinul. Spiritul econonic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credinţe, atunci când aceştia se aflau în stâmtoare. Alte scene ilustrează jerfelnicia sa pentru obşte, prin binecuvântarea muncii şi roadele câmpului şi prin grija pentru ferirea de orice pagubă şi primejdie a cetăţii păstorite, nu mai puţin din respectul pentru drepatate, prin pedepsirea răfăcătorilor sau mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulţi alergau, aşa cum iarăşi arată acatistul sfântului, la ajutorul său, ca la un scut tare. De altfel, aceste nepreţuite însuşiri, care exprimă cu adevărat sfinţenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moştenirea sa duhovnicească, după cum pomeneşte însăşi rugăciunea cea cu osârdie ce i se înălţa: «Şi aşa virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credinţă, în dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii».

Dar dacă sfântul ierarh Iosif a fost rânduit, aşa cum precizează troparul său «arhiereu şi păstor (sau călăuzitor) Bisericii sale», el a împlinit cu multă osteneală şi cealaltă lucrare a întreitei misiuni mântuitoare, pe aceea de învăţător al obştii încredinaţate. Căci a strălucit acest sfânt şi printr-o cultură teologică temeinică, după cum reiese din diferitele sale cuvinte, păzite cu fidelitate în mintea şi inima celor din preajmă, care nu au avut însă trebuincioasă îndemnare să le transmită mai mult departe prin scris. Se ştie de asemenea că râvnitorul păstor avea o deosebită dragoste faţă de carte. În acest sens amintim cartea sa de la 1529 păstrată şi astăzi, şi care poate fi numai una dintre cele ce i-au aparţinut. De o importanţă aparte este însă propria sa lucrare, Prologul, care sugerează activitatea-i cărturărească desfăşurată în albia tradiţiilor bisericeşti.

Pe manuscrisul unei cărţi slavone de ritual din 1529, păstrată la mănăstirea Sângeorz din Banat, se găseşte însemnarea următoare: „Această carte este a Mitropolitului Iosif al Timişoarei” în continuare este scris cu un scris diferit „Cel ce a părăsit de bună voie vlădicia şi s-a retras în mănăstirea Partoşului, unde a trăit câţiva ani, şi după aceia s-a mutat la viaţa veşnică, unde se odihnesc sfinţii [12].

Mormântul său se găseşte în naosul vechii mănăstiri de la Partoş, în dreptul uşii de intrare, care e spre miazăzi, iar o icoană a sfântului din 1782, se află pe mormântul său cu inscripţia: „Sviatitel oţ naş Iosif novi[13] – adică Prea Sfinţitul Părintele nostru Iosif cel Nou şi încă un tropar al sfântului.

Amintirea lui a rămas vie în popor chiar şi în sprijinul mărturiilor despre sfinţenia sa, iar părintele Bizerea care e de prin părţile acelea, afirmă: „că poporul din împrejurimi şi din depărtări mari îşi aduce de veacuri bolnavii la mănăstirea Partoş, ca să se atingă de mormântul sfântului sau să petreacă în priveghere noaptea întreagă la acest mormânt. Şi mulţi au aflat alinare suferinţelor şi mângâiere sufletească la mormântul sfântului Iosif[14].

Biserica Ortodoxă la dată de 28 februarie 1950, hotărăşte canonizarea lui, iar la 10 octombrie 1955, Sfântul Sinod îl trece în rândul sfinţilor români. De remarcat fatul că Biserica Ortodoxă Sârbă a împlinit pentru acest fericit părinte procedura proprie de trecere în rândul sfinţilor la 14-27 mai 1965[15]. Suliniem faptul că tomusul dat de Patriarhia Română adevereşte, următoarele: «Drept aceea, făcându-se amănunţite şi temeinice cercetări asupra vieţii şi petrecerii Cuviosului Părinte Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de împotrivire că acest sfânt bărbat a strălucit ca un vas ales al Domnului, prin credinşa curată şi statornică şi printr-o vieţuire fără de prihană la care s-a ridicat prin urmarea neabătută a pravilelor sale, precum şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei pentru viaţa sa curată şi pentru minunile ce le-a săvârşit, chemând puterea Celui Preaînalt în ajutorul nostru, hotărâm împreună cu Duhul Sfânt ca de acum înainte Părintele nostru Iosif să se numere cu sfinţii...»[16].

Dar apelul la conştiinţa celor ce dintru început i-au adus cult de venerare a risipit nedumeririle, făcând posibilă alcătuirea slujbei şi a sinaxarului sfântului pentru ziua de 15 septembrie.

Dacă prin mijlocirea mărturiilor aduse, chipul său istoric a apărut poate fără deplină putere de strălucire cerută, icoana sa, aşa s-a imprimat în memoria contemporanilor spre a fi apoi redată prin iscusinţa şi simţământul celor dăruiţi, întregeşte oarecum cunoaşterea ce vrea să ni-l apropie. În lumina aceluiaşi veşnic nimb, ochii credinciosului de astăzi disting multe din trăsăturile esenţiale ale personalităţii sale pe care acatistul le sugerează în toată profunzimea: «Sfânt al Banatului, lauda Timişoarei, cinstea Partoşului, podoaba Bisericii, slujitor al darului, făcător de bine al tuturor».


[1] Pr. Dr. Cezar Vasiliu, Sfinţii neamului românesc, p 105;

[2] pr.dr. Cezar Petrescu, Sfinţii neamului românesc, p 106;

[3] Diac. Petru David, Sinaxar Transilvan, p 559;

[4] Ibidem, p 559;

[5] diac. Petru David, Caută şi vei afla... Sinaxar Transilvan, p 559-560;

[6] Pr. Dr. Cezar Perescu, Sf neamului românesc, p 107;

[7] diac. Petru David, op. cit., p 560;

[8] Prof. Dr. Gh. Coţoman, Sfântul Iosif cel Nou, p 7;

[9] Pr. Dr. Cezar Petrescu, Sfinţi neamului românesc, p 107;

[10] ibidem, p 107-108;

[11] diac. Petru David, op. cit., p 560;

[12] Liviu Stan, Sfinţi români, p 51;

[13] Idem, p 50;

[14] Ibidem, p 51;

[15] Timotei, Episcipul Aradului, în Sfinţi români şi apărători ai legi strămoşeşti, p 363-368;

[16] Tomosul canonizării Sfântului Iosif cel Nou de la Partoş, 1965;

Extras din lucrarea de disertatie, "Sfintii romani din Ardeal", 2010, Ancuta Avram

marți, 13 septembrie 2011

Viaţa Sfântului Ioan de la Prislop


Cuviosul Ioan s-a nevoit în mănăstirea Prislop, la o distanţă de 15 kilometri de oraşele Hunedoara şi Haţeg şi la 20 km de fosta aşezare romană Sarmisegetusa, în hotarele localităţii Silvaşu de Sus, într-un cadru natural de o rară frumuseţe. Această sihăstrie de la poala Munţilor Parâng şi Prislop este numărată printre cele mai vechi şi mai renumite aşezări monahale din Transilvania.


Mănăstirea Prislop este ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau aucenicilor săi, ridicată pe locul unei aşezării sihăstreşti mai vechi, la sfârşitul secolului XIV.




La începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secoleor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi[1].

Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, iar în anul 1564 a fost zidită "din temelie" de Zamfira, fiica lui Moise Vodă Basarab al Ţării Româneaşti (1529-1530), refugiată apoi în Transilvania, după ce tatăl ei a căzut în lupta de la Viişoara (1530)[2]. După trei căsătorii nefericite în Transilvania şi-a sfârşit zilele aici, în anul 1580.

În decursul existenţei de şase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras, spre sfârşitul vieţii, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat cunoscutul Tetraevaghel slavon din 1404-1405, una din marile valori ale patrimoniul artistic al ţării noastre. De aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: Ioan de la Alba Iulia – fost egumen, - care a păstorit în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad (1615) şi poate mulţi alţi pe care nu-i cunoaştem şi nu am auzit de ei. În secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, Prislopul avea o şcoală care se pregăteau “dieci”, candidaţi la treapta preoţiei. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din obştea Prislopului s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile sale şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din “ţara pădurenilor”, situate în apropiere[3].

De trecutul mănăstirii se leagă şi amintirea unui “sfânt”, socotit ca atare de obştea dreptcredincioşilor creştini din zonele amintite. Se spune că un tânar cu numele de Ioan, din satul Silvaşul de Sus, în hotarul căruia se află şi sfântul locaş, fiu de părinţi foare credincioşi, a renunţat la căsătorie din mare dragoste pentru Hristos, şi-a părăsit casa părintească, intrând în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului XV sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru ma sus de mânăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstează până astăzi şi este cunoscută în partea locului sub numele de “chilia” sau “casa sfântului”, care este loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei care caută cuvânt de mângâiere şi de întărire. Credincioşii aveau mare evlavie către el şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul, la fel fac şi astăzi merg la peşeră să-şi lase ocolo toată durerea şi suferinţa.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, cu dureri de trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în “casa sfântului”, pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!



Peştera Sfântului Ioan de la Prislop

Văzând diavolul că este mereu biriut prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinşa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se ro

agă pentru mântuirea tuturor[4].

Au fost şi situaţii neplăcute când vatra monahală a fost incendiată sau inundată, apoi încercată de nelegiuite legi, cum a fost Decretul 410/1959 împotriva călugărilor. Dar tot ceea ce vine de la cel rău provoacă suferinţă, dar nu rezistă mult şi trece. Aici au “supravieţuit” tinerii anului 1945-1948: Dometie de la Râmeţ şi Antonie (mitropolitul Transilvaniei), cel care a dat strălucire tuturor locaşurilor mănăstireşti în vremea apăsării bolşevic-atee. Tot în aceste locuri s-a retras de urmărirea vrăjmaşilor Cuviosul harismatic, duhovnic, predicator, arhitect şi pictor Arsenie Boca şi mulţi alţi[5].



Mitropolitul Ioan – egumen al mănăstirii Prislop, a urmat în scaunul vlădicesc după mitropolitul Ioan III. Iar din decretul principelui Sigismnund Bathory din 20 martie 1585, afăm că Ghenadie murise “în aceste zile”, iar acum prin voia tuturor bisericilor româneşti a fost ales egumenul Ioan, fiindu-I cunoscută “înţelepciunea, cumpătarea, modestia şi curăţenia vieţii şi a comportării” şi care a “cârmuit cu laudă, câţiva ani, mânăstirea călugărilor întemeiată în comitatul Hunedoara”. Drept aceea principele îl întărea, prin drecretul de faţă, ca “episcop al bisericilor româneşti din Transilvania şi părţile ţării ungureşti”, cu excepţia teritoriilor încredinţate episcopului Spiridon (adică Turda, Cluj, Dobîca, Solnocul din lăuntru, Crasna şi Solnocul de mijloc)[6].

A fost hirotonit la Târgovişte de către mitropolitul Serafim (1576-1586), căci la 18 august 1585 se găsea la Braşov, avâns şi o scrisoare recomandată din partea domnitorului Mihnea II Turcitul (aprilie 1585 – mai 1591)[7].

Tot de ierarhul Ioan se leagă şi cea mai veche scrisoare în limba românească, care se cunoaşte până în prezent de la un iererh ortodox român, şi anume în anul 1600, către magistralul Sibiului Lucaci, în problema unui fecior din Răşinari “de care se leagă o fată”, rugându-l să cerceteze cazul.

Păstorirea lui a durat până în anul 1605, de căte unii a fost numit şi “Ioan de la Prislop”, deci şi în timpul zilelor de glorie şi de mare entuziasm prilejuite de înfăptuirea unităţii politice a celor trei ţări româneşti de către Mihai Viteazul[8].

La data de 20 mai 1595, la Alba Iulia s-a semnat un tratat (o alianţă antiotomană cu principele Sigismund Bathory) între trimişi lui Mihai Viteazul (mitropolitul Eftimie al Ungrovalahiei (1594-1602), episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului şi încă câţiva din dregătorii săi) şi pricipe, în care se recunoştea suzeranitatea, dar în schimb, tratatul avea şi câteva prevederi avantajoase pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, socotită până atunci “tolerantă” şi lipsită de drepturi, spre deosebire de cele patru religii recepte: catolica, luterana, calvina şi unitariana. Acest tratat prevedea ca toţi preoţi de mir şi călugării românii “să fie lăsaţi în obiceiul şi tradiţia din vechime, cu ritul, ceremoniile şi libertăţile lor[9]. Iar bisericile româneşti din Transilvania să fie “sub jurisdicţia sau ascultarea mitropolitului de Târgovişte, după dispoziţia dreptului bisericesc şi a rânduielilor acelei ţări[10] şi îşi vor putea strânge veniturilor lor îndătinate şi obişnuite[11].

Astfel, la 4 iunie 1596, principele Sigismund Báthory a îngădiut mitropolitului Ioan să încaseze câte un florin pe an de la preoţii români din Ţara Făgăraşului, până atunci ei plăteau această taxă superitendenţilor româno-calvini[12].

Poporul dreptcredincios l-a socotit “sfânt” încă din timpul vieţii sale, iar după moarte această credinţă s-a întărit şi mai mult.

Amintirea lui e cunoscută din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când ieromonahul Efrem[13] aminteşte în cronica anonimă, care se păstreză în tradiţia orală de Mănăstirea Prislop, cât şi pe scurt în versuri intilulate: “Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop”, iar după pr. prof. dr. M. Păcurariu ar fi scrisă de ieromonahul Efrem după anul 1762[14], prin versurile:

"Şi atunci, un tânăr oarecare din sat
Numele lui Ioan,
Sfântului Nicodim a urmat;
Din lume şi rudenii cu totul au ieşit
De aici la mine au venit.
Într-o stâncă chilie şi-au făcut
În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut
Şi pe el după sfârşit Dumnezeu l-a proslăvit;
Peştera şi acum se gşseşte
Şi "Chilia Sfântului" se numeşte.

Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu înainte apărare,
Rudele sfântului cele din sat
Moaştele cu totul le-au ridicat
Şi în Ţara Românească le-au adus
La oarecare mănăstire le-au pus.
Însă la neamul lui pururea se pomeneşte
Fiindcă şi o particică din moaştele lui se găseşte"[15].

Din această cronică în versuri rezultă în mod nedubios, că sfântul Ioan de la Prislop, a existat şi a trăit la Prislop şi că a fost după sfântul Nicodim de la Tismana. El a reprezentat pentru această mănăstire, un pisc de lumină, o făclie duhovnicească prin care ea a strălucit şi străluceşte în lume[16].

Acest cuvios Ioan a trăit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui de al XVI-lea. Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, iar în anul 1585 a fost ales Mitropolit al Transilvaniei cu scaunul la Alba-Iulia. El a fost Mitropolit al Transilvaniei timp de 20 de ani (1585 -1605), deci tocmai în zilele de mare însufleţire românească, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de către Mihai Viteazul.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei – care este o pildă vie de sfinţenie, iar “chilia” sau “casa” lui rămâne un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei care trec pe la peştera sfântului şi pentru cei care caută cuvânt de mângâiere, pe aceste locuri unde au trăit atâţea călugări cu viaţă bine plăcută şi aleasă în faţa lui Dumnezeu.

Cuviosul a avut nume de sfânt, acest lucru îl demonstează şi stihurile, care spun despre chilia lui: “Chilia sfântului se numeşte” şi că “Rudele sfântului cele din sat”, i-au dus moaştele în Ţara Românească, se presupune că o părticică din ele a rămas la neamul său din sat. Inexpilicabil ar fi transportarea moaştelor sfântului într-un loc necunoscut dacă nu ar fi fost făcătoare de minuni, sau dacă nu erau a unui sfânt.

Deci, în ceea ce ţine de amintirea cuviosul Ioan avem două mărturii: I. “Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop”, din a doua jumătate a secolului XVIII şi II. Cultul şi amintirea vie ce se păstează acestui sfânt ortodox, chiar şi în mijlocul populaţiei unite (greco-catolice) din împrejurimile Prislopului, nu numai în rândurile celei ortodoxe.

Tot de aminitirea sfântului se leagă o mulţime de legende din popor, iar despre cuvioşia lui adâncă şi despre minunile pe care le-a săvârşit în viaţă, dezvoltându-se o întreagă literatură populară, până şi cântece religioase şi rugăciuni către Sfântul Ioan, care tind să dispără datorită opoziţiei continue a călugărilor uniţi[17].

Sfântul Ioan de la Prislop a fost conazit la 20-21 iunie, 1992, şi se prăznuieşte la data de 13 septembrie în fiecare an.



[1] Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pg 151;

[2] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Românea, vol I , pg 310;

[3] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, pg 82 ;

[4] Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pg 151-152

[5] Diac. Petru David, Sinaxar Transilvan, p 634;

[6] Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, p 112;

[7] Ibidem, p 112;

[8] Ibidem, p 112;

[9] Ibidem, p 112;

[10] Fiind vorba de Ţara Românească;

[11] Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, p 112;

[12] Ibidem, p 112;

[13] Pr. Dr. Cezar Petrescu, Sf neamului românesc, p 133;

[14] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, pg 83;

[15] Idem, în Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, pg 351-352;

[16] Liviu Stan, Sfinţi români, 23;

[17] ibidem, 26;

Extras din lucrarea de disertatie: "Sfintii romani din Ardeal", 2010, Anca Avram