Cine si de ce se teme sa lase libertate miscarii legionare? Cine sta in spatele legilor antinationale si anticrestine din Romania? Unde este libertatea de gandire si dreptul la exprimare garantat de UE?

Miscarea Legionara si patriotismul adevarat sunt interzise acum prin lege de catre politicienii nostri “devotati” intereselor nationale.

Slugarnicia clasei politice romanesti a ajuns la scoaterea in afara legii a unor oameni care au suferit in inchisori pentru neamul lor.

Vedeti si:

Legea turnătorului Nica va duce la interzicerea lui Eliade, Cioran și Gyr 

După ce am dezvăluit că fostul colaborator al Securității ca poliție politică sub numele de turnător Bratosin, PSD-istul Ciprian Nica a susținut cu argumente mincinoase și a trecut prin Comisia juridică a Camerei Deputaților un amendament la legea pentru modificarea Ordonanței 31/2002 privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și al promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii prin care "mișcarea legionară este considerată o organizație fascistă care a activat în perioada 1927 - 1941 sub denumirea de Legiunea "Arhanghelului Mihail", Garda de Fier și Partidul Totul pentru Țară, un grup de juriști-patrioți români ne-au trimis o analiză a consecințelor devastatoare ale acestei legi: Vor fi interzise scrieri precum “România în eternitate” a lui Mircea Eliade, “Schimbarea la faţă a României” de Emil Cioran sau “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” de Radu Gyr.

„Cine şi-ar putea închipui că în România anului 2015, stat membru al Uniunii Europene, drepturi fundamentale ale omului ar putea fi încălcate de instituţii ale statului, fără ca cetăţenii vizaţi să se poată opune în vreun fel?

Şi totuşi, acest lucru este teoretic posibil, şi din păcate pe cale să se întâmple şi aievea.

Întâi teoria. Să presupunem că o anumită opinie, sau concepţie de viaţă a unei categorii de oameni, nu este pe placul unora dintre aleşii poporului. Sau mai precis a unor cercuri care au capacitatea şi mijloacele de a face un lobby eficient şi total pe lângă unii din aceşti aleşi.

Concepţia respectivă poate genera şi forme de manifestare politică, fără ca acest lucru să fie numaidecât obligatoriu. Ceea ce importă este faptul că unii parlamentari sunt încredinţaţi că reprezentanţii ei constituie un pericol atât de grav pentru societate, încât drepturi fundamentale consfinţite de Constituţie, cum ar fi cele la asociere, libertatea de opinie şi de exprimare, trebuie trecute pe un plan secund. În opinia iniţiatorilor devine astfel absolut necesară o lege punitivă împotriva acestor oameni, care să-i nominalizeze explicit. Aceasta pentru că până acum ei nu au putut fi încadraţi în niciuna din infracţiunile catalogate de actualul Cod Penal.

Nu importă nici dacă acel presupus pericol e real sau nu. Ceea ce contează este combinaţia dintre hotărârea şi consecvenţa unora care urmăresc trecerea cu orice preţ a proiectului de lege prin toate fazele de rigoare ale procesului legislativ, şi indiferenţa, ignoranţa sau reţinerea celorlalţi, încât proiectul trece prin Parlament fără o opoziţie semnificativă din partea cuiva.

Urmează, bineînţeles, promulgarea de către Preşedintele României şi publicarea în Monitorul Oficial, moment în care legea profund restrictivă de care vorbim intră în vigoare.

În ţări cu adevărat democratice cetăţeanul obişnuit are în acest moment posibilitatea de a se adresa Curţii Constituţionale pentru a contesta legea cu pricina, cu argumentul că această lege este de natură să încalce drepturi fundamentale ale omului. Ei bine, în România acest lucru nu este posibil! Legea poate fi contestată prin invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate doar de persoane implicate într-un proces, inculpate în temeiul acelei legi. Adică doar dacă se intră în următorul ciclu de domeniul absurdului:  cetăţeanul afectat este obligat mai întâi să comită o infracţiune, pentru a intra astfel deliberat sub incidenţa legii şi a putea ajunge în faţa tribunalului. Desigur, dacă ar exista o organizaţie care ar fi dizolvată în urma acelei legi, s-ar ajunge din start în această situaţie. Dar dacă în prezent NU există o asemenea organizaţie (cele care eventual au existat în trecut încetându-şi activitatea din motive de altă natură)? Pe lângă remarca ce vizează atunci oportunitatea acestei legi (dacă nu există niciun pericol iminent din partea vreunei grupări constituite oficial, se justifică atunci augumentarea legislaţiei cu noi prevederi restrictive?) se poate pune întrebarea dacă cetăţeanul are totuşi vreo şansă să-şi apere în cadrul actualului sistem democratic drepturile fundamentale în faţa unor posibile abuzuri ale instituţiilor statului?

Are… şi nu prea! Dacă instituţii ale statului cum ar fi Preşedinţia, Guvernul, un anumit număr de parlametari sau Avocatul Poporului ar sesiza Curtea Constituţională asupra posibilei neconstituţionalităţi a proiectului de lege, ar mai exista o şansă teoretică de a stopa această lege aberantă. Cetăţeanul nu poate sesiza de la sine Avocatul Poporului căci, conform statutului acestei instituţii, actele emise printre altele de Camera Deputaţilor sau de Senat nu pot face obiectul unei petiţii.

E de presupus că numitele instituţii ale statului nu vor face o asemenea  sesizare, pentru că le lipseşte informaţia necesară şi baza argumentativă pentru a contesta apriori acest proiect de lege la Curtea Constituţională.

O singură şansă ar părea să existe, una