joi, 7 noiembrie 2013

Biserica Greco-Catolica din Maramures infiintata in perioada ocupatiei Imperiului Habsburgic a lasat amprenta distrugatoare pe vecie dezbinandu-i pe românii din Ardeal



foto: Manastirea Bixad (sursa internet)
Uniaţia în Maramureş de la ultimul episcop ortodox încoace
  Românii maramureşeni rămaşi încă statornici în credinţa lor ortodoxă, au reuşit să-şi mai aleagă episcopi până în anul 1739. O însemnare din acest an pomeneşte pe „episcopul Gavriil din Bârsana”. El şi-a avut reşedinţa la mănăstirea Bârsana, pe valea Izei. S-a opus cu acelaşi curaj propagandei şi silniciilor catolice, în acele condiţii vitrege şi este ultimul episcop ortodox al Maramureşului, până la reînfiinţarea din secolul XX. În anul 1740 episcopia fu definitiv desfiinţată, apoi majoritatea românilor maramureşeni au fost trecuţi cu forţa la Uniaţie de către stăpânirea habsburgică[1]. 

Cei care au rămas ortodocşi, au păstrat legătura cu marile centre ortodoxe din Muntenia şi Moldova, de unde primeau încurajări, cărţi de cult, dar şi preoţi.
Episcopii ruteni de aici (după 1740) vor menţine în Maramureş doar reprezentanţi vicari pentru mai bine de 100 de ani. Abia pe la 1853 românii de aici au fost afiliaţi diecezei unite de Gherla, iar rutenii celei de Muncaci.
În vara anului 1740 era vicar protopopul unit Vasile din Giuleşti. Toate parohiile româneşti din Maramureş şi Sătmar au fost puse sub oblăduirea episcopiei de Muncaci. Aceasta păstorea românii şi rutenii din Maramureş, Bereg, Sătmar, Ugocea, Ung, Sabolci şi Zemplen, cu 44 protopopiate, 376 parohii, 1065 filii şi 742 preoţi. Din clerul superior, opt aveau titlurile vechilor biserici şi mănăstiri maramureşene, titluri luate, bineînţeles, abuziv şi ilegal: Sf. Fecioară Maria din Uglea, Sf. Mihail din Peri, Sf. Nicolae din Bocicoiu, Sf. Dimitrie şi Mihail din Bedeu, Sf. Mihail din Horneţ, Sf. Maria din Crişăneşti, Sf. Petru şi Pavel din Ariniş şi Sf. Ştefan din Remeţi. Limba oficială în administraţia eparhiei şi în seminarul teologic era maghiara. Limba latină a fost înlocuită din registrele parohiale cu cea maghiară, iar vicarul Petru Anderco se intitula începând cu anul 1835, „Anderko Péter”. Preoţii români, apoi sate întregi s-au rutenizat. După rutenizare a început maghiarizarea lentă a românilor, în special a celor din judeţele Sabolci şi Hajdu, care au ajuns în 1837 sub păstorirea episcopiei maghiare din Hajdudorog. Viaţa mănăstirească a fost sistată în aceste ţinuturi în anul 1787, de împăratul Iosif al II-lea. Mănăstirile formau o arhimandrie sub conducerea celui de la Uglea[2].
Datorită acestor episcopi, unii dintre ei maghiarizaţi, ca Andrei Bacinski – parohiile româneşti au fost declarate unite, iar în unele parohii rutene şi în câteva româneşti din Sătmar, s-a ajuns la oficierea unor slujbe în limba maghiară. Se urmărea astfel maghiarizarea românilor şi a rutenilor. Parohiile din Sătmar, cu un grad mare de maghiarizare, au fost ataşate abia în 1824 episcopiei Oradiei (unite). Se urmărea întărirea puterii habsburgice prin curmarea legăturii sufleteşti dintre românii de aici şi cei de peste munţi, de aceeaşi credinţă.
Unirea cu catolicii le-a paralizat instinctul de viaţă proprie, pregătindu-i pentru asimilarea lor de către unguri, astfel că viaţa românească a ajuns într-o stare de letargie şi somnolenţă, întreruptă o singură dată, când românii de aici s-au solidarizat cu fraţii lor din Ardeal: în anii 1760-1761, „când flăcările revoluţiei lui Sofronie treziră şi aici instinctul de viaţă românească[3] (Silviu Dragomir).
În anii 1759-1761 s-a desfăşurat o adevărată răscoală religioasă antiunionistă condusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara. Mişcarea s-a extins până în Sătmar şi Maramureş unde circulau scrisori de la Sofronie. S-au ţinut mai mule adunări (soboare) în care preoţii şi credincioşii declarau că revin la Ortodoxie (Santău, Dorolţ, Corni, Gherdani, Dengheleg – Satu Mare, Budeşti – Maramureş). Dar comitele Sătmarului a luat măsuri energice pentru oprirea mişcării de revenire. A ordonat să fie închisă graniţa spre Transilvania, aducând unităţi militare de-a lungul ei. Numeroşi credincioşi au fost arestaţi şi întemniţaţi, iar preoţii uniţi alungaţi din parohiile lor de credincioşii reveniţi, au fost chemaţi înapoi, dându-li-se iarăşi bisericile.
         În mai 1761 a venit în Satu Mare episcopul de la Muncaci, Manuil Olszavski, pentru a face o vizită canonică şi pentru a impune din nou îmbrăţişarea uniaţiei, ajutat de autorităţile de stat. La 21 mai 1761 a convocat la Carei pe toţi preoţii, primarii şi curatorii satelor româneşti din Sătmar şi Maramureş, apoi, însoţit de comite, a cercetat toate satele sătmărene, silind pe credincioşi să semneze o declaraţie de respectare a unirii cu Roma.
         În Satu Mare propaganda catolică a înregistrat succese după ce legăturile cu vlădicii ortodocşi din Maramureş au fost desfăcute. Sătmărenii au fost declaraţi „convertiţi în bloc”, dar propaganda iezuită nu reuşi aceasta decât după moartea ultimului episcop ortodox şi desfiinţarea eparhiei Maramureşului (1740).
Victoria catolicismului coincide cu suprimarea revoluţiei racoţiene antihabsburgice şi anticatolice (prin pacea de la Satu Mare), în care românii de aici au dat cel mai mare număr de recruţi. Lipsiţi de conducători bisericeşti şi naţionali, răscoala sau revoluţia lui Sofronie a fost „o reînviere a vechii conştiinţe religioase”, „un gest de solidarizare cu sufletul întregului popor românesc de dincoace de Carpaţi” (S. Dragomir)[4].
Dintre preoţii ortodocşi care s-au distins, cunoaştem pe popa Gavrilă din Csoge şi viceprotopopul  Buteanu din Bixad. 
Proporţiile uriaşe ale mişcării au umplut de groază autorităţile locale, ceea ce a făcut ca în patru luni să se restabilească situaţia de mai înainte, prin măsuri drastice. Toate temniţele s-au umplut de români, iar aceştia obligaţi să ia parte la slujbele săvârşite de preoţii uniţi. Prin silnicii şi violenţe demne de epoca persecuţiilor primare, s-a făcut înăbuşirea revoltei şi s-a restabilit „sfânta Unire”, cu concursul „apostolilor” ruteni de la Muncaci care au lăsat „o pată de ruşine în istoria Bisericii lui Hristos” (S. Dragomir).
Cei care au refuzat, au fost trataţi în consecinţă, cum o recunoaşte însuşi episcopul  Olszavski: „am rugat pe comitele suprem din Maramureş că deoarece nu am alt mijloc de a constrânge populaţia temerară din Maramureş să se îngrijească a aresta cu ajutorul forţei judecătoreşti atât pe mirenii revoltaţi, cât şi pe preoţii sfinţiţi aiurea care seduc poporul, a-i lega, şi întocmai cum s-a făcut în judeţul Satu Mare a-i înfunda în temniţe şi a-i chinui cu sete şi cu foame[5].
         Uniaţia a fost impusă astfel în districtele Carei, Satu Mare şi Borleşti, în afară, se pare, de opt comune care au refuzat să se prezinte la adunări. În districtele Baia Mare şi Oaş, unirea s-a făcut condiţionat, cu anumite rezerve – de a-şi păstra ritul răsăritean: „iscălim că, precum am fost până acum, sub puterea şi ascultarea unui episcop de Muncaci, în unitatea credinţei cu românii, dar nu uniţi în rit, tot asemenea stăruim şi acum, şi vom stărui şi pe viitor, în unitatea credinţei, dar nu a ritului şi ne-om păstra până la moarte ritul bisericii răsăritene[6].
După alte convulsii care au mai ţinut încă pe Valea Şomcutei, la 13 iulie1761 se raporta că şi ultimele sate s-au întors la unire. Se pare că în toamnă un singur sat  mai stătea încă neclintit în vechea credinţă: Tiream. Deci nu toate satele, iar înăuntrul lor nu toţi locuitorii au aderat la unire, după cum arată şi statistica românilor din Transilvania făcută de generalul Bukow, între anii 1760-1762 din care lipsesc Maramureşul şi Satu Mare (Transilvania fără Partium) dar în satele districtului vecin, Solnocul de Mijloc, sunt trecute sate aflate (astăzi) în Satu Mare.
Dintre cele 21 de sate, doar unul singur (Săuca), era în întregime unit la 1761, un altul (Tămăşeşti, maghiarizat), era în majoritate unit, iar restul erau în majoritate covârşitoare ortodocşi. La fel stăteau lucrurile şi cu un alt district vecin, Chioar: 1005 familii unite, cu 89 de preoţi şi 3607 de familii neunite cu 90 de preoţi[7].
Tot referitor la Satu Mare, gradul de maghiarizare a crescut vertiginos, în acelaşi secol, prin intermediul preoţilor români (sau nu) rutenizaţi şi maghiarizaţi. Cercetând arhivele parohiale ale bisericilor, s-a constatat o matricolă (registre cu botezaţi, cununaţi şi morţi) veche de la 1772 şi alta nouă de  la 1777 încoace. Cea veche era scrisă cu litere chirilice, iar cea nouă cu litere latine.
Cât timp matricola a fost scrisă în chirilică toate numele au fost respectate şi s-a scris româneşte cu o fonetică desăvârşită. De la 1777, însă, totul s-a schimbat  şi introducerea limbii latine a avut un rezultat paradoxal: în timp ce scrierea slavonă ne-a respectat şi conservat numele româneşti, literele latine au început maghiarizarea lor[8].
Revenind la revoluţia lui Sofronie: în vara anului 1761 au fost prinşi în Maramureş zece ţărani români refugiaţi din Ardeal, iar Curtea stăruia pe lângă comitele suprem să le facă o cercetare amănunţită pentru a constata dacă sunt schismatici. Declaraţia acestuia este surprinzătoare: „mărturisesc sincer măritului consiliu locotenenţial că n-aş îndrăzni să formulez o asemenea întrebare pentru valahii şi rutenii mei, căci e sigur că toţi orientalii urăsc mai rău numele unirii decât al şarpelui[9].
 De altfel, maramureşenii au păstrat neîntrerupt legături cu Moldova de unde veneau adeseori candidaţii lor hirotoniţi. La 13 mai 1761 se arăta că au fost prinse nişte scrisori ale protopopului ortodox din Bixad către vicarul unit din Maramureş care se declara adept al lui Sofronie.
Tot acum se recunoştea că cea mai mare parte a românilor şi rutenilor consimte şi corespondează (menţin legătura) cu conducătorii mişcării. De asemenea, că majoritatea populaţiei era formată din români şi ruteni, iar situaţia a devenit „nu ca o chestiune religioasă ci ca o tulburare a ordinii şi liniştii publice şi că cei care dovedesc că ţin cu ei sau cultivă corespondenţă şi îi proteguesc [protejează] vor fi consideraţi ca vinovaţi de înaltă trădare şi în consecinţă vor fi pedepsiţi cu moarte şi cu confiscarea averii[10]. Cei mai îndârjiţi erau locuitorii satelor Săpânţa şi Rodna de Jos (care erau ortodoxe şi la începutul sec. al XIX-lea!) pe care episcopul rutean recomanda comitelui să-i trateze ca şi colegul său din Satu Mare (vezi citatul de mai sus). Lupta împotriva ortodocşilor maramureşeni a ţinut vreme îndelungată. În 1765 se arată că delegaţi din Dorog au fost la Carlovitz cerând preot ortodox, iar femeile din aceeaşi localitate mergeau pentru mărturisire la preotul ortodox din Tokay[11].
În urma acţiunilor de reprimare, în 1769 aşa numita „universitate nobilă” din Maramureş putea declara că aici nu mai existau ortodocşi, ci numai catolici şi calvini. Afirmaţia nu este adevărată, căci lupta pentru Ortodoxie a existat şi a continuat în tot cursul secolului al XVIII-lea, deşi fără sorţi de izbândă. Despre satul menţionat, Săpânţa, istoricul rutean Dulişcovici spunea la începutul secolului următor, că nu s-a reuşit convertirea locuitorilor la unire.
         Mişcarea lui Sofronie a ajuns până în părţile Homonei sau Zemplenului, la frontiera de nord cu Ungaria, unde oamenii au lăudat opera acestuia  şi se constată că în rândul rutenilor a izbucnit chiar o revoltă, înăbuşită similar celei din Satu Mare[12].
http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=6&ved=0CFgQFjAF&url=http%3A%2F%2Fwww.unibuc.ro%2Fprof%2Fmoldoveanu_i%2Fdocs%2Fres%2F2012ianAtitudinea_fata_de_uniatism.doc&ei=i697UvagG8rBtQaKtICgCg&usg=AFQjCNGwWAFI46dMVfvIdyML5GhZvSppSw&sig2=gv26YYT3q93cyoZITrLTAg&bvm=bv.56146854,d.Yms

[1] Pr. Vasile Augustin, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului de la 1391 la 1740, în rev. Ortodoxia maramureşeană, nr. 3/1998, p. 170 ş.u.
[2] Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Ed. Universul, Bucureşti, 1940, p.161-165; Tit Bud, Disertaţiune  despre episcopii şi vicarii români din Maramuresiu, Gherla, 1891, p.28 ş.u., mai pe larg despre vicarii ruteni. Aici se arată că Petru Anderco, fiind român din comitatul Satu Mare, românii şi-au pus mari speranţe, l-au iubit foarte mult şi a avut o mare autoritate printre ei, dar şi printre ruteni. Românii îl priveau ca pe „părintele şi patriarhul său”. Care a fost „recunoştinţa” sa? În 1853 când s-a înfiinţat episcopia unită de Gherla, au fost adăugate şi parohiile româneşti din Maramureş. Anderco a rămas la Muncaci împreună cu Sighetul pe care a refuzat să-l predea românilor. Sighetul deci, a rămas în afara episcopiei de Gherla, iar primul episcop de aici, Ioan Alexi (1854-1865) a ales ca vicar pe Mihail Pavel, viitorul episcop de Gherla (1872-1879) şi Oradea (1879-1902). Această urmare tristă a adus rutenizarea şi maghiarizarea unor renegaţi ca P. Anderco.
[3] Silviu Dragomir, Istoria deszrobirii religioase a românilor din Ardeal…, vol. 2, Ed. Dacia, Cluj, p.193; şi la S. Reli, Biserica-Ortodoxă Română din Maramureş în vremurile trecute, Cernăuţi, 1938, p.181.

[4] Istoria dezrobirii…, p.194; despre impactul mişcării lui Sofronie, v. şi la Pr. Prof.dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p. 386, 539; idem, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, p.255; idem, Uniaţia din Transilvania în trecut şi astăzi, Sibiu, 1994, p.26; Gheorghe Moisescu, Ş. Lupşa, Al. Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, vol. 2, Buc, 1958, p. 236-237; S. Reli, op.cit., p.178 ş.u.
[5] La S. Dragomir, op.cit., p.201.
[6] Ibidem, p.202.
[7] Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal, Cluj, 1926 şi la S. Orha, Monografia comunei Sânmiclăuş, jud. Satu-Mare, Oradea, 2004, p.184.
[8] Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti, Satu Mare, 1938, p.122.
[9] La S. Dragomir, op.cit., p.204.
[10] Ibidem, p.205.
[11] I. Ruşdea, Biserica Ortodoxă din Maramureş. Continuitatea episcopilor maramureşeni şi reînfiinţarea episcopiei, Teză de Licenţă în Teologie, Cluj, 1951, p.38. Aici se arată că lupta românilor s-a alimentat din: dragostea pentru ortodoxie, slujbele frumoase, groaza de iobăgie, pentru că preotul ortodox trăia alături de credincioşii săi iobagi, în sărăcie şi necazuri, pe când cel unit trăia din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului, ca un domn, cu porţiunea canonică, (eclejia sau averea parohială) mai mult decât preocuparea pentru cele spirituale; de altfel stoalele sau dările erau foarte mari în Maramureş, în raport cu alte părţi. Pe de altă parte, preoţii uniţi doreau să-şi câştige merite în direcţia maghiarizării pentru care primeau recompense. Au mers până acolo încât au cerut schimbarea limbii liturgice, în 1848 oficiindu-se şi Liturghia în ungureşte. Iar episcopul maghiarizat de la Muncaci, Andrei Bacinski (1772-1809), a tradus cărţi de slujbă în ungureşte. Nici chiar intervenţia Papei Pius al IX-lea  (1846-1878), de a nu se mai întrebuinţa aici limba maghiară în cult, n-a fost ascultată; cf. şi la Pr. Prof. dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania…, p.325.
[12] S. Dragomir, op.cit., p. 206.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.