Idei de predici ale PS Ioan Mihaltan la duminica a șaptea după Rusalii

 

Idei de predici la duminica a șaptea după Rusalii

Ev. Matei IX, 27-35

1.Faptul că toți cei ce se apropiau de Mântuitorul, în suferință fiind, strigau spune textul, dovedește o rugăciune din adâncul inimii ca textul vecerniei: “Doamne strigat-am către tine...“ .

2.Uneori pot fi mai greu înțeleși cei în suferință de cei în nesuferință. Cum era să nu strige acești doi orbi de dată ce ei treceau prin chinuitoarea suferință a lipsei de vedere.

3.Cuvântul “Miluiește-mă“ folosit de biserică foarte des denotă atitudinea cea mai înțeleaptă a rugăciunilor noastre către Dumnezeu. De ce? pentru că ea denotă un adânc de smerenie, este mai mult decât “Doamne ajută-ne!“,  “Doamne iartă-ne!“ pentru că deseori nu suntem vrednici nici de ajutor, nici de iertare, ci doar de milă.

4.Deseori Mântuitorul punea celor de față întrebarea: “Crezi că pot face eu aceasta?“ și după răspunsul ce-l dădeau ei îi vindeca.

5.Întrebarea însemna convingerea celor ce credeau într-însul. Mântuitorul nu se reducea   doar la cuvintele pe care le rosteau ei, el citea înlăuntrul lor puterea convingerilor ca și în cazul tâlharului de pe cruce. Nu l-a pomenit în împărăția cerurilor numai că a zis “Pomenește-mă“ ci pentru că a citit înlăuntrul său adâncul părerii de rău.

6.Chiar și răspunsul lor dovedește o putere de convingere: “Da, Doamne“.

7.Mântuitorul folosea în lucrările sale tămăduitoare și mijloace materiale: face tină și unge ochii celui orb, îl trimite la lacul Siloamului, se atinge de ochi ca și în cazul de față.

8.Se cade să credem justificată afirmația că materia este purtătoare de har. Se cade să credem de ce se folosește materia la sfintele taine când constatăm că însuși Mântuitorul a folosit materia la vindecarea bolnavilor.

9.Mereu repetă mântuitorul această atitudine de a nu fi cunoscut oamenilor ca și în cazul de față și mai ales “le-a poruncit cu asprime“ dar nu se face ascultare la această poruncă, este firea omenească  urmarea  atâtor binefaceri făcute de el oamenilor. El știe că oamenii nu vor să asculte porunca aceasta deoarece erau binefacerile prea mari ca să tacă. Socotim că astfel de atitudini ale Mântuitorului aveau un scop pedagogic, adică să nu fim pretențioși când facem ceva bine și să ne lăudăm în fața oamenilor pentru că orice binefacere ce o facem noi oamenii nu este lipsită de ajutorul lui Dumnezeu. Deci, lauda nu e a noastră, n-avem drept să ne lăudăm de dată ce nu facem binele numai cu puterea noastră.

10.Dragostea nețărmurită a lui Dumnezeu față de oameni a avut ca urmare nenumăratele binefaceri pe care le-a săvârșit asupra celor în suferință.

11.Poate și de aceea dorea să nu spună nimănui binefacerile sale, pentru că noi oamenii înțelegem mai greu puterea iubirii, fiind lipsiți de ea. Toate minunile săvârșite de Mântuitorul au plecat din izvorul  nesecat  al dragostei față de om.

12.Iată că și în cazul de față tămăduiește doi orbi și apoi un mut.

13.Contrar iubirii nefățarnice a Mântuitorului de a ajuta pe oameni este parte opusă  a urii diavolești care urmărește întotdeauna nenorocirea oamenilor. Marea diferență față de asemănarea între Dumnezeu  și diavol, între iubire și ură.

14.Foarte interesantă contradicție: unii cu bunăcuviință preamăreau pe Dumnezeu prin minunile săvârșite, alții plini de ură Îl acuzau și-L pecetluiau cu cele mai înjositoare denumiri.

15.Până astăzi acest fel de a fi se observă în popoare. Mereu ziceau unii despre Mântuitorul că așa Om n-a vorbit până acum, alții Îl înjoseau.

16.S-ar putea să învățăm: să nu ne mire că oamenii ne înjosesc pe noi sau să ne tulburăm. Dacă am judeca drept, dacă L-au înjosit pe Mântuitorul că “are diavol“ cine suntem noi să avem pretenții să nu fim înjosiți de oameni.

17.Propovăduirea Mântuitorului Iisus Hristos se deosebea de a noastră. Pe lângă jertfele de oboseală, alergare, neodihnă, s-a adăugat și propovăduirea. Dar nu se reducea numai la propovăduirea cuvântului ci era însoțită de vindecarea celor în suferință ceea ce denotă că propovăduirea cere jertfe și practicarea mai întâi de noi a ceea ce propovăduim.

18.Dacă propovăduirea noastră se reduce doar la cuvânt, dacă nu învățăm  prin tăcere, dacă nu-i mișcăm pe oameni prin atitudinile noastre atunci propovăduirea noastră nu va fi datătoare de convingeri a celor cărora propovăduim.

19.S-ar putea ca astăzi există un fel de a fi exagerat în ce privește propovăduirea și mai puțina preocupare de plinirea celor propovăduite, de aceea și propovăduirile sunt mai puțin convingătoare.

20.Poate că avea dreptate Sf. Iacov când îndemna pe oameni să fie mai puțini învățători și îi atenționa că au răspundere ca învățători. Și credem că în această răspundere stă strânsa legătură dintre faptă și cuvânt. Să ne străduim să propovăduim prin faptă și prin cuvânt.

(text preluat din: “Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor și sărbătorilor de peste an“, de PS dr. Ioan Mihălțan, Oradea, 1999, pg.71)