Despre Concordatul Vaticanului cu România

Constituţia din 1923 a României stipulează principiul ca ,,raporturile dintre diferitele culte şi Stat se vor stabili prin lege”.
Biserica Romano-Catolică din România ar fi urmat ca, din punct de vedere juridic-administrativ, să accepte şi să recunoască dreptul suveran al Statului în toate problemele ei de organizare, ceea ce ar fi lezat privilegiile pe care şi le rezervase Vaticanul prin ,,Codex juris canonici”. Ca urmare, Roma ia iniţiativa unor tratative cu guvernanţii români în vederea încheierii unui Concordat, în virtutea căruia raporturile dintre Statul român şi cultul romano-catolic din România se vor stabili nu prin lege, ci prin acest act diplomatic, tratativele începand în anul 1920.
La carma României se afla guvernul Averescu, avand ca ministru al Cultelor pe Octavian Goga, iar ca ministru al României la Vatican pe D. Pennescu. Vaticanul trimite guvernului român un anteproiect de Concordat în care, printre altele, pretinde dependenţa directa a eparhiilor de Scaunul papal, desfiinţarea dreptului de patronat asupra averilor şi titlul de ,,Biserică apostolică romană”. Guvernul român acceptă, în principiu, încheierea unui Concordat - şi aceasta a fost greşeala iniţială a guvernanţilor români - dar respinge anteproiectul şi trimite Romei un alt proiect, redactat în aşa fel încat «interesele ţării» să fie apărate. În comentariul său la proiect, Octavian Goga cere ca ,,organele acestei biserici să evite tot ce poate primejdui integritatea, independenţa şi Constituţia Statului, liniştea publică şi siguranţa lui”, deoarece ,,uneori biserica este înfaţişată ca o faţadă numai pentru asigurarea unor interese de caracter cu totul profane”.
Guvernul Averescu cade de la putere în decembrie 1921 şi lasă problema pe seama guvernului liberal al lui I. I. C. Bratianu[1], care conduce destinele ţării pînă în 1926. Lui ii revine răspunderea pentru continuarea şi încheierea tratativelor asupra Concordatului, în condiţii extrem de umilitoare şi păgubitoare pentru prestigiul şi interesele Statului român. Noul proiect pretinde ca Biserica Greco-Catolicilor, considerată pînă atunci, prin prevederile Constituţiei, ca Biserică românească, să fie înglobată în cea Romano-Catolică şi organizată în condiţiile Codicelui de drept canonic al Vaticanului. De asemenea, el cere ca Fondul de studii şi Fondul religios, administrate pînă aici de Stat, să fie predate Bisericii Romano-Catolice. Prin prevederile Codicelui de drept canonic, proprietar al tuturor bunurilor deţinute de Biserica Catolică este papa, ca şef suprem şi discreţionar al acesteia. Un articol cu totul special al noului proiect de Concordat este acela prin care se prevede ca episcopii, clerul şi chiar credincioşii Bisericii Catolice de pe teritoriul Statului român pot comunica direct cu Vaticanul, fără nici un fel de control din partea autorităţii civile, nu numai în probleme de credinţă şi organizare, ci în orice ,,afaceri bisericeşti”, formulă extrem de elastică ce deschide drum liber oricărei acţiuni extrabisericeşti. Nici un Concordat încheiat cu vreo altă ţară nu impunea Statului respectiv această renunţare la control, comunicarea clerului cu Vaticanul făcandu-se numai prin mijlocirea Ministerului de Externe.
În 1926, în cadrul noii guvernări, portofoliul Instrucţiunii Publice şi Cultelor îi revine lui Vasile Goldiş[2], cu care se produce un miracol politic: la început, e adversar înflăcărat al Concordatului, dar atitudinea lui se schimbă brusc şi tocmai el este cel care, la 10 mai 1927, merge la Roma şi semnează, în numele regelui României şi al Statului român, actul prin care Vaticanul repurta o victorie totală asupra demnităţii şi intereselor româneşti.
Nicolae Titulescu îşi dă seama că, în forma finală, Concordatul reprezintă o mare greşeală politică a României. În 1928, cere Vaticanului un număr de ,,declaraţii interpretative”, fără de care ratificarea e imposibilă. Vaticanul refuză, Titulescu insistă, dar monseniorul Doici, demnitar al cancelariei papale, îi spune confidenţial că ,,este vorba de rezistenţa personală a papei”.
În 1929 guvernează Partidul Naţional-Ţărănesc al lui Iuliu Maniu[3], care desăvaşeşte opera lui Averescu şi Bratianu. Ignorand protestele ierarhilor ortodocşi, ale intelectualităţii conştiente şi ale opiniei publice, în mai 1929, guvernul supune Corpurilor legiuitoare proiectul de lege pentru ratificarea Concordatului. Clerul şi episcopatul ortodox român protestează şi intervin în Parlament printr-o declaraţie comună, exprimată de mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Cu toate acestea, Corpurile legiuitoare votează ratificarea, în urma unui cuvant de ordine al lui Iuliu Maniu. Textul documentului e publicat în Monitorul Oficial la 12 iunie 1929.
Consecinţele acelui eveniment se resimt şi astăzi. Politica românească a fost şi este extrem de permisivă faţă de Vatican, la fel cum este şi faţă de Israel, spre exemplu. De altfel, este de notorietate faptul că toţi şefii de stat români, de la Carol al II-lea la Traian Băsescu, au făcut compromisuri cu Vaticanul.
Carol Harsan si Georgiana Arsene
(text aparut in ,,Absurdul inter-confesional, o analiza a conflictului ortodox-greco-catolic din Romania” editura Vicovia, Bacau, 2009)

---

[1] I.C. Brătianu era de religie greco-catolic - n.e.

[2] Vasile Goldiş era de religie greco-catolic - n.e.

[3] Iuliu Maniu era de religie greco-catolic. Se observă aşadar că cei ce au militat pentru semnarea concordatului cu Vaticanul au fost membrii ai Bisericii Greco-Catolice care, infiltraţi fiind în funcţii cheie în guvern, au adus prejudicii Statului Român în favoarea Statului Vatican. – n.e.