„Teribilă e singurătatea popoarelor trădate de elitele lor!”, spune într-un interviu Profesorul Ilie Bădescu[1].
Şi continuă, citându-l pe Iezechiil: „Oile Mele s-au risipit din lipsă
de păstor… Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care
să le caute şi să le întoarcă”.
Fără îndoială, prorocul veterotestamentar se referea la lipsa unui
păstor spiritual care să întoarcă poporul la Dumnezeu. Cuvintele lui
aveau sens mesianic. Dar ele sunt valabile şi azi, în general, inclusiv
pentru cei ce au răspunderea de a conduce un popor pe drumul său prin
istorie…
Rolul acesta revine elitelor. Desigur, pentru a ierarhiza corect,
adevărata elită a unui popor sunt în primul rând sfinţii, martirii,
marii duhovnici. După ei ar trebui să urmeze elitele spirituale, morale,
intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai
Bisericii, academicieni, clasă politică, guvernanţi, parlamentari,
jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti,
lideri de opinie, universitari, clerici, medici, profesori, cercetători
ştiinţifici…
Da, aţi ghicit: desigur, şi printre dumneavoastră, care citiţi acum
revista „Familia Ortodoxă”, se află mulţi viitori sau actuali membri ai
acestor elite. Da, dragul meu cititor elev sau student, te anunţ că eşti
viitoarea elită a acestei ţări! Să n-o faci de ruşine!
Elitele înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme
juridice, creează şi promovează cultură, influenţează opinia publică,
mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă direcţiile, îi
modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi
alege modele. Prin ele, un popor respiră axiologic. Ele trebuie să fie
plămânii prin care el îşi trage aerul curat al valorilor autentice,
sursele lui de lumină. Orientarea trebuie să le fie dictată de iubirea
de Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă:
domnitori ca Mihai şi Brâncoveanu, conştiinţe ca Eminescu, Paulescu sau
Stăniloae, lideri ca Tudor, Horia sau Iancu, martiri ca Gafencu sau
Daniil Tudor, duhovnici ca Părintele Iustin Pârvu sau Adrian Făgeţeanu.
Sunt acei păstori care-şi „pun viaţa pentru oi”.
Pentru Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din
fiecare domeniu (o elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a
gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins un nivel de performanţă
maxim. E corect, dar trebuie adăugate componentele obligatorii ale
Caracterului şi Credinţei. Fără ele, din păcate, „cei mai pregătiţi”
adesea devin anti-elite, false elite, pseudo-modele, care-L trădează pe
Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor părţi mai mici sau
mai mari ale unei naţiuni. Atunci ea se sufocă, se îmbibă de duhoarea şi
gazele îmbâcsite ale unor valori false, ideologii mincinoase, idei
deşarte. Ele devin surse de poluare. În loc de păstori devin lupi.
Patimile, cinismul, oportunismul, interesele, nasc motivaţii egoiste:
putere, bani, sex, glorie. Apar Lenin, Stalin, Mao, Freud, Darwin, Marx.
Iar când elitele trădează, poporul suferă de pe urma dezastrului sau
piere.
Se va spune că un popor creştin nu este singur, întrucât Îl are pe
Dumnezeu de partea sa. E adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin
oameni şi îi trimite oameni. Iar acel popor trebuie să-i recunoască
drept ceea ce sunt: oameni trimişi de Dumnezeu, şi să-i susţină. Cum îi
va recunoaşte? După mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele
lor îi veţi cunoaşte”
cf. Matei 7:16.
Dubla distopie în care trăim: fuziunea dintre „Minunata lume nouă” şi „1984”
În anul 1949, imediat după publicarea cărţii sale „1984”, George
Orwell i-a trimis un exemplar lui Aldous Huxley, aşteptând verdictul
autorului celeilalte anti-utopii („Minunata lume nouă”), apărută în
1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare: „E îndoielnic că, în
realitate, politica cizmei puse pe faţă ar putea merge la nesfârşit”.
Într-adevăr, politica brutală a cizmei pe faţă, de tipul descris de
Orwell, a încetat în 1989. Căderea comunismului a părut a-i da dreptate
lui Huxley. Azi, triumful unei societăţi consumeriste cu
hipermarket-uri,
fast food,
fast love şi
Playboy
pare a confirma mai curând viziunea acestuia din urmă decât pe a lui
Orwell. Lumea pare a se îndrepta mai degrabă spre un model de societate
hedonistă de tip capitalist, controlată prin principiul plăcerii, decât
una totalitară de tip comunist, controlată prin teroare. În lumea de
inspiraţie marxistă, a unui
Big Brother gen Stalin sau Mao, din „1984”, oamenii sunt dominaţi prin
frica de ceea ce
se tem.
În cea de inspiraţie freudian-darwinistă, bio-capitalisto-erotică, a
unui Ford gen… Ford-comasat-cu-Freud, din „Minunata lume nouă”, ei sunt
dominaţi prin
dependenţa de ceea ce le
place. Nu mai e
nevoie ca omul să fie urmărit şi controlat permanent prin micul ecran
instalat la el în dormitor; poate fi mai eficient manipulat prin
filmele, ştirile şi emisiunile de divertisment de la televizor.
Din confruntarea celor două sisteme, al doilea pare să fi ieşit
definitiv învingător. În aparenţă, Ford şi Freud l-au învins pe Marx.
Banii, drogul şi sexul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria”
[2], „Soma” şi plăcerile „pneumatice” (în sensul personajului Lenina al lui Huxley) i-au învins pe
Big Brother şi
Poliţia Gândirii. Ingineria genetică rafinată a învins represiunea
rudimentară. Huxley pare să fi văzut mai bine şi mai departe decât
Orwell. Comunismul terorist de stat a murit, iar cei ce se mai
înverşunează să vadă peste tot un complot comunist se luptă doar cu
fantasma unui trecut mort şi îngropat. Capitalismul a triumfat. Punct.
Trăim într-o lume guvernată de marile corporaţii transnaţionale şi de
FMI, potrivit principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale
„Consensului de la Washington”.
[3] Dacă ceva nu merge, exclusiv acolo sunt vinovaţii.
Aşa să fie oare? Să fie oare chiar atât de simplu?
Nu cumva e mai complicat? Oare nu cumva comunismul continuă să
trăiască în forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul,
printr-o mutaţie genetică ce duce la o ideologie de nouă generaţie, încă
şi mai virulentă? Nu cumva cele două sisteme fuzionează sub ochii
noştri? Nu cumva se naşte un nou tip de totalitarism sofisticat, o
„dictatură a confuziei” (
Bertrand Vergely) impusă prin
revoluţia sexuală, folosind vectori publici şi mijloace coercitive
instituţionale de stat (sau chiar suprastatale, de exemplu Parlamentul
European sau O.N.U.), dar bazate pe subversiune ideologică şi manipulare
în masă? Nu cumva diferenţele între „stânga” şi „dreapta” devin de tot
difuze? Nu cumva există o altă ideologie, mai cuprinzătoare, care le
subsumează şi le transcende?
Credem că aşa stau lucrurile. Şi vom invoca în acest sens două
exemple care se constituie în argumente: „Raportul Lunacek” şi „modelul
chinez”.
Lunacek
Aşa cum se ştie, în decembrie 2013 Parlamentul European a trebuit să
respingă „Raportul Estrela” (pro-avort, pro-LGBT), în urma protestelor
masive ale cetăţenilor U.E. care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti
Europene „One of us”, au trimis sute de mii de mesaje
europarlamentarilor, cerându-le să voteze împotriva criminalei
rezoluţii.
Totuşi, puternicul şi excepţional-finanţatul
lobby homosexual, ce acţionează intens la nivelul instituţiilor U.E., a recidivat.
Pe 4 februarie 2014 Parlamentul European a adoptat Rezoluţia Lunacek, cu titlul „
Foaia de parcurs
U.E. împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare
sexuală şi identitate de gen”. Propusă de eurodeputata austriacă Ulrike
Lunacek, activistă pro-lesbianism, membră în grupul euro-parlamentar
LGBT, rezoluţia consideră în mod abuziv „drepturile pentru homosexuali”
asemeni drepturilor omului universal recunoscute. Fără precedent e însă
desconsiderarea de către P.E. a campaniei masive de proteste: o petiţie
cu 200.000 semnături a cerut respingerea raportului, iar zeci de mii de
cetăţeni, sute de ONG-uri, chiar unii membri ai P.E., şi-au exprimat
dezacordul privind drepturile speciale pentru LGBT create de rezoluţie.
Ea cere ţărilor membre U.E. să-şi modifice legislaţia naţională „anti-homofobă” şi să aplice sancţiuni
penale
celor ce exprimă critici faţă de propaganda homosexuală (etichetate
drept „crime de incitare la ură”), deschizând drumul către un nou tip de
societate, în care
familia e desfiinţată. Libertatea de
exprimare a majorităţii e îngrădită, pedepsită ca infracţiune, vizând
suprimarea oricărei opoziţii. În schimb, agenda LGBT trebuie promovată
în şcoli, exprimări publice (media), întruniri şi parade ale „mândriei
gay”, ca drept inerent, nesupus nici unei restricţii! Cu alte cuvinte,
toţi suntem egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sunt mai egali decât
alţii”. Acestei minorităţi i se dă privilegiul exclusiv al unui
„mecanism de veto” legal, de care majoritatea tradiţională e lipsită.
Este din nou, în mod clar, „politica cizmei puse pe faţă”. Personajul
din „1984” care a enunţat-o, cinicul torţionar O’Brien, ar fi probabil
mândru de discipolii săi din P.E.!
Întrucât s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela şi
Lunacek, nu vom detalia aici conţinutul lor. Dar dorim să subliniem că
ele depăşesc cu mult cadrul problematicii strict homosexuale. Din păcate
există tendinţa generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de
această problematică, de a o privi ca o chestiune minoră, marginală,
confundând-o cu locul – într-adevăr, marginal din punct de vedere strict
numeric – al grupului vizat. „Dă-i încolo, ce ne interesează pe noi ce
fac ei?!” e replica inconştientă ce se aude mult prea frecvent. În
realitate, ne interesează, deoarece tema are vaste implicaţii
politico-ideologice, filosofice, religioase, antropologice, sociale,
juridice, medicale.
De pildă, legalizarea aşa-zisei „căsătorii” homosexuale implică
legalizarea adopţiei de copii şi a reproducerii asistate medical, deci
problema filiaţiei „sociale” în locul celei naturale. Or, aşa cum arată
un medic, filiaţia socială creează cadrul pentru o nouă ordine
antropologică, de fapt o dez-ordine, care nu mai ţine cont de sex, ci de
gen.[4] „Copilul
nu e o jucărie pe care să o fabricăm când dorim, din «materiale» alese
de noi”. Legalizarea „filiaţiei sociale” preconizează o lume care
aminteşte puternic de cele două distopii menţionate. În ambele, filiaţia
naturală dispare şi copiii sunt crescuţi de stat. De altfel, socialista
Laurence Rossignol nici nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin
părinţilor, ei aparţin Statului”
[5] –
și ne amintim că în „Manifestul comunist” al lui Marx şi Engels din
1847, în secţiunea „Principiile comunismului”, se spune: „Copiii sunt
educaţi în comun, fiind eliminate bazele căsătoriei tradiţionale…
dependenţa copiilor de părinţi”.
[6]
Ne aflăm deci în plină utopie negativă, de tip neo-marxist. Vedem cum cele două viziuni de coşmar fuzionează sub ochii noştri.
Nu despre gay e vorba!
De fapt, paradoxal, şi aceasta este ideea pe care vreau să o transmit, în toată nebunia aceasta
homosexualii nici nu contează. Nu despre ei este vorba. Ei sunt doar pretextul, instrumentul, „calul troian”.
În numele lor
ni se vâră pe gât o ideologie totalitară, ce merge mult dincolo de
cazul lor special. La fel cum nici marxismul n-a fost cu adevărat
niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie politică totalitară
impusă
în numele clasei muncitoare. Marii lui beneficiari n-au
fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor deveniţi activişti), ci
nomenclatura de partid. Tot aşa, nici beneficiarii homosexualismului nu
sunt
gay-ii de rând (tot aşa, cu excepţia celor ce devin
activişti), ci o anume falsă elită economică, politică şi culturală,
care, în numele lor şi al corectitudinii politice, deţine, sau doreşte
să parvină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la una globală.
Cu titlu de exemplu al implicării elitei din sfera economică o
menţionăm pe Vicky Claeys (care admite public că e co-autoarea
Raportului Estrela), directoare pentru Europa a
International Planned Parenthood Federation. IPPF e cel mai mare
business
mondial de avort şi contracepţie, cu profituri uriaşe din promovarea
acestei agende (filiala IPPF din România e Societatea de Educaţie
Contraceptivă şi Sexuală – SECS)
[7].
Finanţarea din partea unor asemenea corporaţii, ca şi a Comisiei
Europene şi altor organizaţii supranaţionale, explică enorma forţă şi
influenţă a „Internaţionalei LGBT-iste” şi a grupurilor ei de presiune
şi
lobby.
Trebuie aici clarificată o confuzie frecvent întâlnită:
homosexualismul este o
ideologie,
care nu e totuna cu homosexualitatea în sine. Cei mai mulţi
homosexualişti nu sunt homosexuali. E un sistem politico-ideologic
promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de
afaceri sau media, care nu sunt ei înşişi
gay, dar care profită (politic, profesional, financiar) din susţinerea acestui curent.
Homosexualismul ca utopie milenaristă
Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul radical şi strănepoată a marxismului”
[8].
În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din
care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului,
evidenţiată de Berdiaev
[9],
ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia
utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în
marxismul clasic, ci e transpusă în planul sexualităţii. Ingineria
socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei
economice, acum vizează o
utopie sexuală.
Oricât v-ar suna de bizar şi incredibil – deoarece pentru bunul-simţ
chiar este aberant –, completa liberalizare sexuală este utopic văzută
ca un panaceu al tuturor relelor sociale. Năzuinţa profundă a omului
după iubire şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi
promiscuitate, care sunt idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei.
Se postulează o nouă (deşi nu chiar atât de nouă, ci altfel legitimată)
formă de milenarism: un alt „rai pământesc”, în care hoarde de Adami şi
Eve, cuplați liber, multiplu şi aleatoriu, zburdă neîngrădiţi printre
copii emancipaţi, cooperanţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi
„gata pervertiţi” de la grădiniţă şi din şcoală) pentru toate poftele
pedofile ale unor adulţi pentru care desfrânarea e sinonimă cu
„fericirea”. Şi asta (ca în visele olandezilor Gert Hekma sau Martijn
Uittenbogaard!
[10])
fără nici un risc al vreunei pedepse, cenzuri sau restricţii din partea
unei instanţe critice, juridice sau morale, fără nici o răspundere sau
obligaţie – morală, legală sau familială, maternă sau paternă. O viaţă
complet iresponsabilă, dusă exclusiv după principiul infantil al
plăcerii satisfăcute nelimitat. Este „Minunata lume nouă” a lui Huxley,
pentru implementarea căreia sunt folosite şi metode tip „1984”, dar
(deocamdată) încă
soft. Aşadar, imposibila şi totuşi reala
fuziune între cele două distopii ale lui Huxley şi Orwell! Iar
proliferarea fără limite a pornografiei, atât de pertinent analizată de
Virgiliu Gheorghe
[11], este o parte esenţială din arsenalul acestei ideologii.
Scopul nu este o simplă reformă, ci o
revoluţie totală: nu este – şi nici n-a fost vreodată vorba – despre „drepturi egale” pentru
gay,
ci despre mult mai mult: deconstruirea tuturor conceptelor
întemeietoare ale lumii noastre, rescrierea şi transformarea din temelii
a întregii ordini sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori,
începând cu familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi morala creştină,
tradiţia şi naţiunea. O completă reordonare a civilizaţiei, pe baza
materialismului şi senzualismului nelimitat. Aşa cum proclama „Manifest
ul Frontului de Eliberare
Gay” încă din 1971
[12],
„trebuie eradicate toate stereotipurile unei societăţi sexiste,
începând cu familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li se impun
false convingeri religioase şi morale”. Abia după anihilarea familiei
tradiţionale se poate instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu
toţii”. „Adevărata libertate” e văzută ca o „eliberare din robia
biologiei, a reproducerii şi a sarcinii”, cea a unui stil de viaţă
complet liberalizat şi poligam, emancipat şi iresponsabil, în care
fidelitatea şi dragostea jertfelnică sunt „clişee depăşite” şi
retrograde.
Comunismul – o postmodernitate clandestină
Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs: capitolul II.4,
„Familia monogamă”, din „Originea familiei, a proprietăţii private şi a
statului” de Friedrich Engels: „Prima opoziţie de clasă care a apărut
în istorie a coincis cu antagonismul dintre bărbat şi femeie în
căsătoria monogamă”
[1].
Surpriză? Credeam că am scăpat de marxism şi când colo el revine,
reşapat şi vioi, pe uşa din… (scuzaţi!) dos! Un marxism impus agresiv
chiar de societatea capitalistă pe care a combătut-o!
La fel ca şi „Manifestul comunist”, „Manifestul Eliberării Gay”
îndeamnă să scuturăm „lanţurile heterosexismului, tirania rolurilor de
gen tradiţionale”, şi să trăim „plenar” într-o „nouă democraţie sexuală”
din care „ruşinea şi vinovăţia erotică vor fi alungate”. Adică „toată
lumea să fie cu toată lumea, nimeni să nu aibă nici o pretenţie sau
obligaţie faţă de nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi”
[2].
Aceasta este esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta
volatilitate morală şi hedonismul total, nicidecum „drepturile egale”.
De altfel şi pretenţia „egalităţii” – anticipează cu mult temei Hillary
White – va fi abandonată, odată ce-şi va fi încheiat rolul
propagandistic în etapa actuală.
Aşadar, vedem că versiunea homosexualistă a visului marxist nu este
un biet moft marginal, ci un curent pe cât de nefast pe atât de central
în gândirea occidentală modernă, având o propensiune esenţialmente
politico-ideologică. Vom vedea în partea a doua a acestui studiu
afinităţile profunde dintre homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi
exponenţi de frunte ai neomarxismului precum Herbert Marcuse. Vom
explora şi congruenţa lor cu neoliberalismul, precum şi o ilustrare
spectaculoasă a fuziunii marxismului cu capitalismul în cazul
„modelului” chinez.
Deocamdată închei cu observaţia că eşecul comunismului a fost, cum
spuneam, doar aparent, căci comunismul şi-a atins totuşi multe scopuri.
De pildă, unul din ele a fost abolirea monarhiei în ţări precum Rusia
sau România.
De aceea văd comunismul nu doar ca o „modernitate eşuată”, cum pe
bună dreptate îl numeşte Radu Preda, ci şi ca o modernitate impregnată
clandestin şi deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Comunismul nu
numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin
componenta sa cea mai virulentă, aşa cum vom vedea, a devenit
metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, cu care a fuzionat
până la a nu mai putea fi distins de el.
Dacă totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil eşec, el a fost
că (din fericire) a eşuat în eforturile uriaşe făcute pentru a-şi
atinge realul său scop ultim: distrugerea Bisericii şi eradicarea
credinţei creştine. Adevăratul eşec al comunismului a constat în
triumful lui Hristos – deşi cu un uriaş preţ de suferinţă, plătit în cea
mai mare parte de martirii din închisori.
Şi tot aşa va fi mereu, până la Parusie.
(va urma)
Andrei Dîrlău
[1] www.cotidianul.ro/spalarea-creierelor-se-realizeaza-acum-prin-mijloace-blande-211356
[2] Paul Ghiţiu,
www.rostonline.ro/2014/02/comunismul-stapanul-inelelor-ne-urmareste-de-la-kremlin
[3] A se vedea
en.wikipedia.org/wiki/Washington_Consensus şi critica devastatoare a doctrinei lui Friedman privind capitalismul de dezastru, sau al dereglementării tip
laissez-faire, în Naomi Klein,
The Shock Doctrine. The Rise of Disaster Capitalism, Knopf Canada, 2007.
[4] Alina Ioana Dida,
http://epochtimes.ro/news/europa-si-homosexualitatea-medic-de-familie-raportul-lunacek-incalca-drepturile-omului-interviu—212278
[5] www.facebook.com/InLinieDreapta/posts/249646001880228
[6] Scris în 1847:
Selected Works, vol.1, p. 81-97, Progress Publishers, Moscow, 1969; prima ediţie: 1914 de Eduard Bernstein în rev.
Vorwärts a Partidului Social Democrat German; trad. Paul Sweezy; MEA 1993; marxists.org 1999, feb. 2005.
[7] http://unuldintrenoiromania.wordpress.com/tag/raportul-estrela
[8] Hillary White,
The revolution of the family: the Marxist roots of ‘homosexualism’,
www.lifesitenews.com/article/topic/homosexuality
[9] Evocat de Radu Preda în
Comunismul şi cultura memoriei,
www.rostonline.ro/2013/01/comunismul-si-cultura-memoriei
[10] www.culturavietii.ro/2013/04/30/uraciunea-pustiirii-olanda-deschide-calea-si-pentru-legalizarea-pedofiliei
[11] Pornografia, maladia secolului XXI, Prodromos, 2011.
[12] www.fordham.edu/halsall/pwh/glf-london.asp