O data fixa comuna pentru serbarea Pastilor a fost propusa de papa Francisc. Un punct de vedere ortodox.

Care este scopul acestei initiative?

Ce urmareste papa Francisc prin aceasta propunere?

    Ziua de sarbatorire a Pastilor a fost stabilita de catre Sfintii Parinti ai crestinismului primar, la Sinoadele I si II Ecumenice. 

   Liderul Bisericii Romano - Catolice, papa Francisc, a propus ca toata crestinatatea sa sarbatoreasca Pastile la o data comuna. 

   Primii care au acceptat propunerea au fost protestantii, care sunt total rupti de canoanele Bisericii. 

    Biserica Ortodoxa Romana, a acceptat sa intre in dialog pe aceasta tema. Care va fi finalitatea?

Epurarile religioase din tarile islamice au determinat mari valuri de refugiati spre Europa. Biserica Ortodoxa ne indeamna sa-i primim ca pe fratii nostri.

 In timp ce marile puteri ale lumii isi indreapta interesele spre situatia din Ucraina si spre Rusia, islamistii fac epurari in tarile lor. Jandarmii lumii nu doresc sa vada, catusi de putin, crimele organizatiei ISIS indreptate impotriva crestinismului din Siria si alte zone "pur" musulmane ale lumii. Pe de o parte europenii sunt sceptici spunand ca valurile masive de refugiati sunt parte a unui plan de islamizare a continentului european sau o afacere a traficantilor, in timp ce Biserica ne indeamna sa ii primim ca pe fratii nostri - asemenea omului cazut intre talhari, din pilda Evangheliei. 

Copil sirian mort inecat - Turcia 2015

Hotnews: Patriarhie: Chiar daca refugiatii sunt de alt neam si credinta, ne vom implica in ajutorarea refugiatilor care vor ajunge in Romania

Patriarhia Romana se va implica in ajutorarea refugiatilor care vor ajunge in tara si, totodata, va sprijini autoritatile romane in cazul in care Romania va gazdui refugiati, a declarat, miercuri, pentru Mediafax, purtatorul de cuvant al institutiei, Constantin Stoica.

“Chiar daca refugiatii sunt de alt neam, cultura si credinta, pentru noi, crestinii, sunt semenii nosti aflati in dificultate ca urmare a unui conflict sangeros din tara lor. Asa ca toti romanii ortodocsi trebuie sa actioneze cu dragoste de semeni, in baza credintei crestine. 

De asemenea, Patriarhia are in vedere si sprijinirea

Coptii sirieni boicoteaza procesiunile ortodoxe de pe muntele Eleon la sarbatoarea Inaltarii Domnului

Un scandal provocat de coptii sirieni (monofiziti) a tulburat Vecernia Inaltarii

Coptii sirieni au incercat sa boicoteze vecernia ortodoxa a Inaltarii Mantuitorului de la Ierusalim, de pe muntele Eleon (al maslinilor). Intentia coptilor era ca incepand cu anul acesta ortodocsii sa renunte la procesiunea de inconjurare a locului original, pe care o facea in fiecare an. Reprezentantii Patriarhiei Ortodoxe de Ierusalim nu au vrut sa se creeze precedent, intervenind in acest sens la proprietarul terenului.

      Pe locul original al Inaltarii, in prezent este construita o moschee musulmana, proprietarul acelui teren fiind un arab palestinian. Acesta, in fiecare an, ofera crestinilor dreptul de a oficia slujbe de ziua Inaltarii in schimbul unor sume de bani destul de mari. Astfel in curtea sa isi pun altare si ortodocsii si armenii si coptii etc.

      Conform traditiei locului, la Ierusalim, pe muntele Eleon, in locul original unde s-a inaltat Iisus Hristos la Cer, in joia Inaltarii se savarseste sfanta liturghie. In seara de miercuri, cu o zi inainte de ziua Inaltarii, la slujba vecerniei, coptii sirieni au incercat sa obstructioneze procesiunea de inconjurare a locului unde se afla piatra originala pe care a stat Mantuitorul in momentul inaltarii.

      Procesiunea consta in cadirea la "Lumina lina" in jurul locului original prin inconjurarea locului. Coptii sirieni au amplasat altarul lor tocmai lipit de peretele moscheei astfel incat sa nu poata ortodocsii inconjura acel loc, desi conform regulii pusa de proprietar, in jurul moscheei, trebuie lasat un culoar liber de 60 cm, astfel incat sa se poata circula.

     La slujba vecerniei Inaltarii a participat un arhiereu al patriarhiei Ierusalimului si un sobor de preoti. In momentul cand preotii si diaconii prezenti au inceput cadirea, coptii sirieni s-au asezat in fata acestora interzicandu-le sa treaca prin fata lor. Reprezentantii Patriarhiei Ortodoxe de Ierusalim au incercat sa ii convinga pe copti sa ii lase pe clericii ortodocsi sa cadeasca asa cum au facut in fiecare an, dar nu au reusit. Spiritele au inceput sa se incinga, iar slujba ortodocsilor s-a intrerupt. 

     Dupa mai bine de o ora de discutii aprinse, a sosit la fata locului si patriarhul Ierusalimului. Dupa o discutie avuta cu proprietarul si reprezentantii Bisericii Copte, lucrurile s-au linistit si ortodocsii au continuat slujba vecerniei conform traditiei. Au inconjurat locul original al Inaltarii si au savarsit slujba pana la final.

Filmarea de mai jos surprinde cateva secvente din timpul discutiilor dintre arhimandritul Vartolomeu, reprezentant al Patriarhiei de Ierusalim, si coptii sirieni care au blocat accesul in jurul locului original al Inaltarii Mantuitorului.

    

Secvente surprinse cu un telefon mobil

A doua zi la Liturghie, au incercat din nou sa boicoteze venind pregatiti cu bate. Vazand ca numarul ortodocsilor prezenti la Liturghie a fost mult mai mare, coptii sirieni au renuntat la alte astfel de gesturi. Ortodocsii au inceput slujba mai repede cu o ora astfel incat vohodul si procesiunea in jurul locului original au fost terminate pe cand au aparut coptii. Reprezentantii Patriarhiei de Ierusalim spun ca o solutie a evitarii unor astfel de conflicte ar fi ca proprietarul musulman sa accepte ca slujbele sa nu se savarseasca simultan, in acelasi timp. Ortodocsii spera ca aceasta procesiune sa nu fie intrerupta in viitor, motiv pentru care nu doresc sa fie creat vreun precedent.

Nu este pentru prima data cand coptii provoaca scandaluri la Ierusalim. Au fost si cazuri cand aceste tulburari s-au terminat prin ciocniri violente, atat cu ortodocsii cat si cu armenii. De aceasta data a fost un caz fericit, lucrurile s-au linistit in urma interventiei patriarhului si, in cele din urma, a fermitatii proprietarului terenului pe care, in prezent, se afla locul original al Inaltarii Mantuitorului.

Anul acesta (2015) sarbatoarea Inaltarii Domnului a cazut pe data de 21 mai.
Coptii sirieni sunt eretici deoarece sunt monofiziti.

Gabriel Nan

YOGA SI MEDITATIA = ASCEZA ORTODOXA SI RUGACIUNEA MINTII?

YOGA SI MEDITATIA

Referat prezentat la Congresul organizat de Mitropolia Nevrocopia din Bulgaria, avand ca tema metodele de infruntare a ere­ziilor si sectelor (30.05-02.06.1998). A fost publicat pentru prima data in periodicul „Dialog”, editat de „Asociatia Ortodoxa a Parintilor”, nr. 22, (Octombrie-Decembrie 2000).

Epoca noastra este epoca unei mari confuzii spirituale si indepartari de voia lui Dumnezeu. Pricinuitorul acestei situatii este diavolul, care folo­seste oameni pe care ii atrage in inselare pentru a-si indeplini planul sau ucigator de oameni. Aceasta confuzie o produc mai ales gruparile asa-numitei Noua Era a Varsatorului. Invatatura lor de baza spune ca toate religiile sunt la fel. Toate sunt drumuri care duc la acelasi scop. Insa Insusi Domnul nostru Iisus Hristos ii dezminte, spunand in Evanghelie: Eu sunt Calea si Adevarul si Viata[1].  Asadar nu exista mai multe cai de mantuire, ci una singura, care este Hristos si Biserica Sa. Propovaduitorii confuziei identifica rugaciunea cres­tina cu yoga si cu meditatia, care sunt tehnici ale religiilor orientale si ale ocultismului. Cu cele pe care le vom spune in continuare am nadejdea ca vom imprastia aceasta confuzie.

Asceza crestina
Asceza a fost legiferata de Insusi Domnul nostru in Sfanta Sa Evanghelie. Asceza este mijlocul prin care cineva poate ajunge la scopul vietii crestine, care este izbavi­rea de patimi si unirea cu Dumnezeu (indumnezeirea dupa har). Chipuri de asceza sunt postul, privegherea, rugaciunea, pocainta sincera, spovedania, smerenia, straduinta de a ne taia voia facand ascultare de voia lui Dumnezeu, neincrederea in puterile noastre slabe, si increderea in puterea lui Dumnezeu, atribuirea lui Dumnezeu a tuturor faptelor bune si a oricarei sporiri facute pe calea virtutii, luand asupra noastra raspunderea pentru pacatele noastre. La acestea trebuie sa adaugam cercetarea cuvantului lui Dumnezeu si parti­ciparea constienta la Tainele Bisericii noastre, mai ales la Taina Spovedaniei si la Taina Sfintei Euharistii. Asceza nu este numai pentru monahi si clerici, ci pen­tru toti crestinii, asa cum se vede limpede din Sfanta Evanghelie si din Vietile Sfintilor. Pe acest drum al ascezei au pasit milioanele de Sfinti ai Bisericii noastre. Asceza, in esenta, inseamna depunerea vointei din partea omului si a puterii din partea lui Dumnezeu Cel atotputernic.
Si astfel, incet-incet, omul se tamaduieste de boala pacatului. Aceasta tamaduire se face numai in spitalul duhovnicesc, care este Biserica. Pentru a reusi insa aceasta vindecare este absolut necesara asceza.
Asceza in Traditia Ortodoxa nu este o tehnica, nu este un ansamblu de practici, ci, dimpotriva, este ras­punsul nostru marinimos la dragostea lui Dumnezeu. Adica a face omeneste tot ce se poate pentru a curati omul launtric, astfel incat sa vina si sa se salasluiasca in noi harul lui Dumnezeu. De altfel Dumnezeu face primul pas pentru a-l intalni pe om, iar nu omul pen­tru a-L gasi pe Dumnezeu.

Presupusele asemanari
Intre asceza ortodoxa si asceza din spatiul neortodox exista unele asemanari care, desigur, pot face impresie celui care ramane la asemanarea aparenta a copacilor, data de frunzele lor, si nu vede diferentele ce privesc trunchiul, radacinile si mai ales roadele.

Asemanarile exterioare ale asa-numitei metode psiho-somatice ale rugaciunii mintii cu tehnicile medi­tatiei au constituit motivul ce a determinat, in ultimii ani, scrierea multor carti. Sa nu uitam ca falsul imita totdeauna originalul. Diavolul se poate preschimba chiar si in inger de lumina pentru a insela mai usor.
Ce este rugaciunea? Rugaciunea este convorbirea sufletului cu Dumnezeu. Foarte cunoscuta in traditia monahala este asa-numita rugaciune a mintii (Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!), pe care au cultivat-o nu numai monahii, ci si toate sufletele iubitoare de Dumnezeu.
Dar in ce consta, in linii generale, metoda psiho­somatica a rugaciunii mintii? In urmatoarele: in a sta asezat pe un scaunel cu capul plecat, astfel incat sa priveasca spre piept, putin mai jos de inima, straduindu-se sa lege Rugaciunea lui Iisus de respiratie, incercand sa-si concentreze mintea la cuvintele ruga­ciunii si sa-si incalzeasca inima. Aceasta metoda insa nu este o reteta recomandata de toti dascalii ruga­ciunii si nici nu este pentru toti cei care se ocupa cu rugaciunea. Nu trebuie sa uitam ca ea, desi poate ajuta, nu este insa un scop in sine.

Meditatia, pe de alta parte, este considerata de catre gurul hindus Satya Sai Baba ca o metoda prin care mintea invata sa se concentreze[2].

Incercarea de a gasi o legatura intre rugaciunea mintii si meditatie este cu totul nepotrivita. In acest mod  unii vor sa dovedeasca ca avem de-a face, chipurile, cu doua cai diferite, dar inrudite in pro­funzime, care duc la acelasi scop; cu alte cuvinte am avea doua traditii diferite, care descriu insa aceeasi experienta. Din nefericire, chiar si unii profesori de la Facultatile Ortodoxe de Teologie, ca de pilda profe­sorul Sava Aguridis, sustin acest punct de vedere[3]. Este vrednic de insemnat faptul ca domnul Aguridis este, din pacate, unul dintre stalpii de baza ai Bise­ricii Unificarii a falsului mesia, coreeanul Sun Myung Moon, asa cum a fost deja demascat[4].
Desigur, tot acest efort de a crea confuzie se inscrie in cadrul sincretist prin prisma caruia asa numita Noua Era a Varsatorului vede lucrurile. Dupa cum am precizat si la inceput, adeptii ei spun ca toate sunt identice, cu scopul de a insela si a atrage la ei pe cei neintariti in credinta. Dar in profunzime nici ei nu cred aceasta, deoarece sunt convinsi ca religia lor apartine Noii Ere si, prin urmare, se afla pe un nivel evolutiv mai inalt decat noi, crestinii, care am ramas, asa cum zic ei, alipiti de vechea era, Era Pestilor, adica era Crestinismului.
Am fi putut spune multe referitor la conceptia despre Dumnezeu, om si lume pe care se bazeaza rugaciunea ortodoxa.  Pe de alta parte am fi putut spune la fel de multe referitor si la conceptia despre Dumnezeu, om si lume pe care se sprijina yoga si meditatia. Aceste doua conceptii sunt cu totul potriv­nice si incompatibile. Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este Persoana. El a creat din dragoste pe om, care este de asemenea persoana. Tot din dragoste Dumnezeu a creat si lumea si se ingrijeste de ea. Daca Dumnezeu poarta grija de toata creatia Sa, cu atat mai mult va purta grija de om. Potrivit insa cu invatatura religiilor orientale si cea a Noii Ere, Dumnezeu este o supraconstiinta impersonala care se identifica cu universul. Asadar este vorba despre panteism. De asemenea, ei spun ca omul este o pica­tura care se contopeste in oceanul impersonalului dumnezeu-univers. Potrivit conceptiei Noii Ere nu exista libertate si nici responsabilitate, ci toate sunt randuite de legea oarba a karmei si a reincarnarii, care nu este o lege, bineinteles, ci o credinta a reli­giilor orientale si a ocultismului. Aceasta invatatura mincinoasa sustine ca sufletul, dupa moartea trupu­lui, intra intr-un alt trup, de om sau de animal. Se poate sa intre chiar si intr-o piatra sau planta, de vreme ce toate sunt in esenta acelasi lucru, dupa cum spun ei.

Pozitia ortodoxa
Pozitia ortodoxa fata de aceasta in­selare, care sustine ca meditatia si rugaciunea sunt acelasi lucru, este exprimata in mod succint de catre episcopul Diokleii, Kallistos Ware, profesor la Universitatea din Oxford, in cartea sa. Puterea Numelui: Pe langa asemanari exista, de asemenea, si diferente. Toate tablourile au rame si toate ramele tablourilor au unele caracte­ristici comune. Cu toate acestea se poate ca tablo­urile cuprinse in aceste rame sa fie total diferite. Dar ceea ce ne intereseaza este icoana, iar nu rama. In savarsirea Rugaciunii lui Iisus tehnicile corporale con­stituie intr-un oarecare fel aceasta incadrare in rama, in vreme ce chemarea numelui lui Hristos este icoa­na, imaginea din interiorul ramei. „Rama” Rugaciunii lui Iisus se aseamana desigur cu diferitele „rame” necrestine, dar aceasta nu trebuie sa ne distraga aten­tia de la unicitatea icoanei care e data de continutul caracteristic al rugaciunii. Punctul esential in Rugaciu­nea lui Iisus nu-l constituie repetarea in sine, nici pozitia trupului sau felul in care respiram, ci Persoana careia ne adresam: Mantuitorul Iisus Hristos, Fiui lui Dumnezeu si Fiui Fecioarei Maria.

Si continua P.S. Kallistos:

Rugaciunea lui Iisus sau rugaciunea mintii este invocarea Persoanei lui Dumnezeu Care S-a facut om, Iisus Hristos. Mantuitorul si Izbavitorul lumii. Asadar Rugaciunea lui Iisus este mai mult decat o metoda sau tehnica. Ea poate fi traita numai intr-un anumit context; separata de acest context, rugaciunea lui Iisus isi pierde sensul. Con­textul Rugaciunii lui Iisus este inainte de toate un context de credinta. Invocarea numelui lui Iisus presupune ca cel care se roaga sa creada in Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si Mantuitor. Dincolo de repetarea cuvintelor rugaciunii trebuie sa existe cre­dinta vie in Domnul Iisus – in ceea ce El este si in ceea ce a facut pentru mantuirea noastra. Contextul Rugaciunii lui Iisus este in al doilea rand un context de comuniune. Nu invocam numele lui Iisus ca indivizi separati, sprijinindu-ne numai pe pu­terile noastre launtrice, ci ca madulare ale plinatatii Bisericii… (Sfintii nostri Parinti) niciodata nu au consi­derat practicarea Rugaciunii lui Iisus ca un inlocuitor al Sfintelor Taine, ci il sfatuiau pe cel care se indeletnicea cu ea sa fie un membru practicant al Bisericii[5].

Scopul nostru in rugaciune este sa intram in co­muniune cu Persoana Domnului nostru Iisus Hristos si sa ne unim cu El (aceasta unire insa nu anuleaza identitatea personala), in timp ce in meditatie scopul este ca eul personal sa se dizolve ca o picatura in oceanul supraconstiintei universale, care nu este per­soana. In meditatie, cel care o practica nu se adreseaza unei persoane concrete, de care este legat prin dra­goste, ci se adreseaza sinelui sau, crezand ca in esen­ta el este Dumnezeu. Desigur, aceasta este o inselare demonica, iar pentru a o sustine rastalmacesc cuvin­tele lui Hristos
   Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru[6].

Aceste cuvinte insa nu arata ca omul este din fire dumnezeu, asa dupa cum, rataciti fiind si rata­cind pe altii, cred si propovaduiesc new age-istii, ci ele vor sa spuna ca cei care sunt botezati au inlauntrul lor harul dumnezeiesc necreat, adica pe Duhul Sfant. Iar cel care are inlauntrul sau harul dumnezeiesc traieste inca de pe acum Imparatia lui Dumnezeu.
Meditatia, asadar, nu este o iesire din sine, o mis­care de eliberare din egoism, adica o miscare facuta din dragoste, ci este un scurt-circuit egocentric.
In invatatura despre meditatie se vorbeste despre obiectul meditat, asa cum il numesc ei. Iar aceasta ar putea fi, potrivit adeptilor meditatiei, chipul lui Buda, flacara unei lumanari sau orice altceva (si, am adauga noi, de ce nu si chipul lui Lucifer, de vreme ce acesta il „insufleteste” si il „ajuta” pe cel care mediteaza).

Cei care practica meditatia, atunci cand se adre­seaza crestinilor ca sa-i atraga de partea lor, le spun ca in timpul meditatiei pot sa-si concentreze atentia la Iisus Hristos. Si astfel creeaza confuzie, deoarece dau cuvantului Hristos alt inteles. Pentru acestia Iisus Hristos nu este ca si pentru noi Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit, ci unul dintre marii dascali, la fel ca multi altii. Dar El este, asa cum spun ei, mai ales o stare inlauntrul nostru; cu totii suntem din fire Hristosi. Insa noi, ortodocsii, nu credem in minciuna diavoleasca care ne spune ca suntem din fire dumnezei, ci ne nevoim cu ajutorul lui Dumnezeu sa ne asemanam lui Hristos si, prin urmare, sa devenim dumnezei dupa har, asa cum sunt sfintii. Diferenta este uriasa, in cazul meditatiei se aplica minciuna luciferica a mantuirii prin sine, pe cand in cel al rugaciunii omul se sfinteste prin comuniunea dragostei si a ascultarii cu singurul Dumnezeu Cel in Treime.

Practicantii meditatiei vorbesc si despre depasirea obiectului meditat. Insa presupusa depasire a obiec­tului meditat este cu totul straina si incompatibila cu rugaciunea ortodoxa. Iisus Hristos nu este pentru noi un obiect meditat, nici nu avem ca scop a-L depasi, ajungand la o stare de constiinta curatita sau o cu­noastere mai deplina a sinelui[7].

Un alt punct pe care trebuie sa-l accentuam este faptul ca prin tehnicile de meditatie poate ajunge cineva pe culmile mandriei, in timp ce prin rugaciune omul se smereste, nu dispretuieste pe nimeni si, desigur, avand cunoastere de sine, atunci cand tra­ieste stari ale harului dumnezeiesc se considera pe sine mai rau decat toti, chiar si decat animalele necu­vantatoare. Mai prejos decat toata zidirea, asa cum citim in Pateric. Cel care practica meditatia si crede ca in esenta sa el este Dumnezeu nu poate sa spuna miluieste-ma, doua cuvinte care sunt cheia rugaciunii mintii. Cu alte cuvinte, adeptul doctrinei vreau si pot a cugetarii pozitive new age-iste nu poate sa se smereasca. Pe de alta parte meditatia, in ultima analiza, il con­duce pe cel care mediteaza la o stare de autohipnoza. Cautarea unirii cu obiectul meditat, care este scopul principal al meditatiei, se savarseste cu ajutorul ima­ginatiei, care, potrivit cu invatatura ascetica ortodoxa, trebuie inlaturata. Miscarea aceasta in spatiul imagi­natiei – mai degraba in spatiul unde realul si imagina­rul se confunda – poate ajunge pana la stari care sunt de competenta psihiatriei; ca de pilda cazul acelui adept al cugetarii pozitive care a incercat cu „puterea mintii” sa opreasca un tren, dar care a sfarsit prin a fi zdrobit de acesta. Cazuri asemanatoare de dementa sunt nenumarate. Cu siguranta elementul demonic este cel care a ajutat la dobandirea unor astfel de stari.

Pocainta si smerenie
Faptul ca asceza nu este o tehnica se poate vedea si din comparatia facuta intre rugaciunea mintii si meditatie. Ea nu este ceva cu care putem sa silim libertatea lui Dumnezeu. Asceza, in traditie ortodoxa, nu este un scop in sine, ci este un mijloc. Scopul nostru este ca prin asceza sa omoram patimile, iar nu sa vatamam trupul. Noi nu ne-am invatat sa fim omoratori de trupuri, ci de patimi, Spune Avva Pimen in Pateric.

Deoarece asceza nu este un scop in sine, asa cum am accentuat mai sus, de aceea si ortodoxul nu cauta sa vada lumini sau vedenii, sa aiba experiente sau sa faca minuni. Acolo unde vom intalni dorinta de a avea vedenii sau de a face minuni, trebuie sa stim ca acestea sunt abateri de la cugetarea orto­doxa. Ortodoxul se leapada de „experientele” pe care diavolul este gata sa i le ofere „acum si aici”, chiar si fara sa-i fie cerute, daramite atunci cand i se cer.

Exista o mare prapastie intre un prooroc adevarat, adica un sfant ortodox, si un ocultist, fachir, „facator de minuni”, medium.

Principalele diferente dintre cei doi sunt:

1. Proorocul, sfantul, nu este de sine chemat, ci de Dumnezeu chemat.
2. Proorocul adevarat are constiinta nimicniciei sale, in timp ce vrajitorul sau „facatorul de minuni” sunt plini de mandrie diavoleasca.
3. Proorocul adevarat nu deschide „societate de prestari servicii”, nici nu este chemat de oameni, ci el merge la ei, trimis fiind de Dumnezeu.
4. Adevaratul cuvant profetic este de obicei nedo­rit de catre cei carora li se adreseaza, deoarece ii provoaca, nu ii linguseste.
5. Continutul mesajului adevaratului prooroc nu este nou, ci unul vechi care a fost uitat[8].

Desigur, harul lui Dumnezeu poate sa-i cerceteze pe cei curati si vrednici, in felul in care voieste si atunci cand el considera folositor pentru acestia sau pentru zidirea Trupului lui Hristos, adica a Bisericii, insa harul lui Dumnezeu nu poate fi silit si nici expe­rientele acestuia nu sunt un scop in sine.
Sfintii ne sfatuiesc sa cerem pocainta, care si aceasta este un dar al lui Dumnezeu si care, asa cum spune Sfantul Isaac Sirul, este mai presus decat toate virtutile:
Caci lucrarea ei nu se poate sfarsi niciodata. Ea se cuvine deopotriva tuturor,  totdeauna, dreptilor si pacatosilor care vor sa se mantuiasca[9].
Asadar, sa cerem pocainta, iar nu harisma de a face minuni, lucru care poate,  daca nu avem smerenie, sa ne vatame sau chiar sa ne distruga.
Ceea ce ii ajuta pe Sfinti sa se izbaveasca de dorinta de a avea astfel de „experiente” este cuge­tarea smerita.
In viata fericitului Staret Paisie Aghioritul se poves­teste urmatoarea intamplare:
Intr-o noapte, in timp ce priveghea rostind Ruga­ciunea lui Iisus, i s-a parut ca s-a desfacut tavanul chiliei si a aparut Hristos binecuvantandu-l. Dumnezeul meu, cine sunt eu ca sa ma invrednicesc sa Te vad?,a fost gandul smerit pe care l-a avut si fulgerator vedenia, pe care diavolul i-o pregatise, a disparut.

Pentru ca asceza ortodoxa sa fie autentica trebuie sa se faca cu marime de suflet (asupra careia fericitul Staret Paisie accentua in mod  deosebit) si dragoste, cu smerenie si discernamant  si, desigur, sa nu fie facuta din voie proprie. Adica  sa se faca cu binecu­vantare si, bineinteles, cu bucurie, pentru a ne aminti si de un alt mare sfant contemporan, staretul Porfirie. Se poate ca cineva sa faca cu multa usurinta cinci sute de metanii urmand voii, parerii si judecatii sale, avand incredere in sine. Dar ca sa faca de ascultare o suta de metanii este mai greu, deoarece in acest caz diavolul pune piedici si il razboieste, pe cand in pri­mul caz il intareste.

Deosebirea dintre asceza ortodoxa si „asceza” de­monica este aratata in urmatoarea povestire din Pate­ricul egiptean: Trecand odata de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic. Pe cale l-a intampinat dia­volul cu secera si vrand sa-l loveasca nu a putut. Si i-a zis lui: „Multa sila am de la tine, Macarie, caci nu pot nimic asupra ta. Iata orice faci tu, si eu fac. Tu pos­testi, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma biruiesti”. Atunci avva Macarie l-a intrebat: „Care este aceasta?” Iar acela a raspuns: „Smerenia ta si de aceea nu pot nimic asupra ta”[10].

Din cele cate s-au spus pana acum s-a vadit faptul ca asceza ortodoxa si mai ales rugaciunea nu are in esenta nici o asemanare sau inrudire cu yoga si cu meditatia pe care le practica religiile orientale si dis­cipolii asa-numitei Noii Ere a Varsatorului. Toti cei care spun cele contrare fie ca ii inseala pe oameni, imprastiind confuzia new age-ista a eresurilor, fie devin victime ale acestei confuzii.
Singurul mod sigur prin care cineva se poate pazi de a nu cadea victima eresurilor este acela de a face parte constient si organic din Biserica Ortodoxa, care este singura corabie in care se poate mantui omul, si care a pastrat nealterate Evanghelia si Traditia pe care ni le-a lasat mostenire Sfantul Duh prin Sfintii Apostoli si urmasii lor. Numai atunci omul este acoperit de harul dumnezeiesc, luminat de Duhul Sfant si povatuit cu siguranta catre mantuire.

---

[1] Ioan 14, 6.

[2] Shri Satya Sai Baba, Meditatia, Editura Shri Satya Sai, Atena, 1984, p. 8, apud Parintele Antonie Alevizopulos, Meditatie sau rugaciune? – Studiu ortodox. Atena, 1993, p. 56.

[3] Vezi articolul sau intitulat Experienta luminii dumnezeiesti la isihastii ortodocsi si iluminarea in budismul Zen (comunicare sustinuta la Conference on God and God’s Equivalents, organizata de The Council on the Worid’s Religions, Assisi – Italia, 1-6 mai 1990).

[4] Vezi periodicul Dialog, nr.  3  (1995),  nr. 5 (1995) si nr. 8 (1996).

[5] Kallistos Ware, Puterea numelui, p. 66-68.

[6] Lc. 17, 21.

[7] Vezi tratarea mai pe larg a acestui subiect in cartea Parintelui Antonie Alevizopulos, Meditatie sau rugaciune?, p. 86.

[8] Parintele Antonie Alevizopulos, Ocultism, Guruism, Noua Era, p. 282-286.

[9] Sfantul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, cap. 55.

[10] Avva Macarie, Patericul egiptean, cap. 11

(Din: Parintele Arsenie Vliangoftis, Ereziile contemporane, o adevarata amenintare, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2006)

 sursa:  www.razbointrucuvant.ro

Biserica Greco-Catolica din Maramures infiintata in perioada ocupatiei Imperiului Habsburgic a lasat amprenta distrugatoare pe vecie dezbinandu-i pe românii din Ardeal

foto: Manastirea Bixad (sursa internet)

Uniaţia în Maramureş de la ultimul episcop ortodox încoace

  Românii maramureşeni rămaşi încă statornici în credinţa lor ortodoxă, au reuşit să-şi mai aleagă episcopi până în anul 1739. O însemnare din acest an pomeneşte pe „episcopul Gavriil din Bârsana”. El şi-a avut reşedinţa la mănăstirea Bârsana, pe valea Izei. S-a opus cu acelaşi curaj propagandei şi silniciilor catolice, în acele condiţii vitrege şi este ultimul episcop ortodox al Maramureşului, până la reînfiinţarea din secolul XX. În anul 1740 episcopia fu definitiv desfiinţată, apoi majoritatea românilor maramureşeni au fost trecuţi cu forţa la Uniaţie de către stăpânirea habsburgică[1]. 

Cei care au rămas ortodocşi, au păstrat legătura cu marile centre ortodoxe din Muntenia şi Moldova, de unde primeau încurajări, cărţi de cult, dar şi preoţi.

Episcopii ruteni de aici (după 1740) vor menţine în Maramureş doar reprezentanţi vicari pentru mai bine de 100 de ani. Abia pe la 1853 românii de aici au fost afiliaţi diecezei unite de Gherla, iar rutenii celei de Muncaci.

În vara anului 1740 era vicar protopopul unit Vasile din Giuleşti. Toate parohiile româneşti din Maramureş şi Sătmar au fost puse sub oblăduirea episcopiei de Muncaci. Aceasta păstorea românii şi rutenii din Maramureş, Bereg, Sătmar, Ugocea, Ung, Sabolci şi Zemplen, cu 44 protopopiate, 376 parohii, 1065 filii şi 742 preoţi. Din clerul superior, opt aveau titlurile vechilor biserici şi mănăstiri maramureşene, titluri luate, bineînţeles, abuziv şi ilegal: Sf. Fecioară Maria din Uglea, Sf. Mihail din Peri, Sf. Nicolae din Bocicoiu, Sf. Dimitrie şi Mihail din Bedeu, Sf. Mihail din Horneţ, Sf. Maria din Crişăneşti, Sf. Petru şi Pavel din Ariniş şi Sf. Ştefan din Remeţi. Limba oficială în administraţia eparhiei şi în seminarul teologic era maghiara. Limba latină a fost înlocuită din registrele parohiale cu cea maghiară, iar vicarul Petru Anderco se intitula începând cu anul 1835, „Anderko Péter”. Preoţii români, apoi sate întregi s-au rutenizat. După rutenizare a început maghiarizarea lentă a românilor, în special a celor din judeţele Sabolci şi Hajdu, care au ajuns în 1837 sub păstorirea episcopiei maghiare din Hajdudorog. Viaţa mănăstirească a fost sistată în aceste ţinuturi în anul 1787, de împăratul Iosif al II-lea. Mănăstirile formau o arhimandrie sub conducerea celui de la Uglea[2].

Datorită acestor episcopi, unii dintre ei maghiarizaţi, ca Andrei Bacinski – parohiile româneşti au fost declarate unite, iar în unele parohii rutene şi în câteva româneşti din Sătmar, s-a ajuns la oficierea unor slujbe în limba maghiară. Se urmărea astfel maghiarizarea românilor şi a rutenilor. Parohiile din Sătmar, cu un grad mare de maghiarizare, au fost ataşate abia în 1824 episcopiei Oradiei (unite). Se urmărea întărirea puterii habsburgice prin curmarea legăturii sufleteşti dintre românii de aici şi cei de peste munţi, de aceeaşi credinţă.

Unirea cu catolicii le-a paralizat instinctul de viaţă proprie, pregătindu-i pentru asimilarea lor de către unguri, astfel că viaţa românească a ajuns într-o stare de letargie şi somnolenţă, întreruptă o singură dată, când românii de aici s-au solidarizat cu fraţii lor din Ardeal: în anii 1760-1761, „când flăcările revoluţiei lui Sofronie treziră şi aici instinctul de viaţă românească”[3] (Silviu Dragomir).

În anii 1759-1761 s-a desfăşurat o adevărată răscoală religioasă antiunionistă condusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara. Mişcarea s-a extins până în Sătmar şi Maramureş unde circulau scrisori de la Sofronie. S-au ţinut mai mule adunări (soboare) în care preoţii şi credincioşii declarau că revin la Ortodoxie (Santău, Dorolţ, Corni, Gherdani, Dengheleg – Satu Mare, Budeşti – Maramureş). Dar comitele Sătmarului a luat măsuri energice pentru oprirea mişcării de revenire. A ordonat să fie închisă graniţa spre Transilvania, aducând unităţi militare de-a lungul ei. Numeroşi credincioşi au fost arestaţi şi întemniţaţi, iar preoţii uniţi alungaţi din parohiile lor de credincioşii reveniţi, au fost chemaţi înapoi, dându-li-se iarăşi bisericile.

         În mai 1761 a venit în Satu Mare episcopul de la Muncaci, Manuil Olszavski, pentru a face o vizită canonică şi pentru a impune din nou îmbrăţişarea uniaţiei, ajutat de autorităţile de stat. La 21 mai 1761 a convocat la Carei pe toţi preoţii, primarii şi curatorii satelor româneşti din Sătmar şi Maramureş, apoi, însoţit de comite, a cercetat toate satele sătmărene, silind pe credincioşi să semneze o declaraţie de respectare a unirii cu Roma.

         În Satu Mare propaganda catolică a înregistrat succese după ce legăturile cu vlădicii ortodocşi din Maramureş au fost desfăcute. Sătmărenii au fost declaraţi „convertiţi în bloc”, dar propaganda iezuită nu reuşi aceasta decât după moartea ultimului episcop ortodox şi desfiinţarea eparhiei Maramureşului (1740).

Victoria catolicismului coincide cu suprimarea revoluţiei racoţiene antihabsburgice şi anticatolice (prin pacea de la Satu Mare), în care românii de aici au dat cel mai mare număr de recruţi. Lipsiţi de conducători bisericeşti şi naţionali, răscoala sau revoluţia lui Sofronie a fost „o reînviere a vechii conştiinţe religioase”, „un gest de solidarizare cu sufletul întregului popor românesc de dincoace de Carpaţi” (S. Dragomir)[4].

Dintre preoţii ortodocşi care s-au distins, cunoaştem pe popa Gavrilă din Csoge şi viceprotopopul  Buteanu din Bixad. 

Proporţiile uriaşe ale mişcării au umplut de groază autorităţile locale, ceea ce a făcut ca în patru luni să se restabilească situaţia de mai înainte, prin măsuri drastice. Toate temniţele s-au umplut de români, iar aceştia obligaţi să ia parte la slujbele săvârşite de preoţii uniţi. Prin silnicii şi violenţe demne de epoca persecuţiilor primare, s-a făcut înăbuşirea revoltei şi s-a restabilit „sfânta Unire”, cu concursul „apostolilor” ruteni de la Muncaci care au lăsat „o pată de ruşine în istoria Bisericii lui Hristos” (S. Dragomir).

Cei care au refuzat, au fost trataţi în consecinţă, cum o recunoaşte însuşi episcopul  Olszavski: „am rugat pe comitele suprem din Maramureş că deoarece nu am alt mijloc de a constrânge populaţia temerară din Maramureş să se îngrijească a aresta cu ajutorul forţei judecătoreşti atât pe mirenii revoltaţi, cât şi pe preoţii sfinţiţi aiurea care seduc poporul, a-i lega, şi întocmai cum s-a făcut în judeţul Satu Mare a-i înfunda în temniţe şi a-i chinui cu sete şi cu foame”[5].

         Uniaţia a fost impusă astfel în districtele Carei, Satu Mare şi Borleşti, în afară, se pare, de opt comune care au refuzat să se prezinte la adunări. În districtele Baia Mare şi Oaş, unirea s-a făcut condiţionat, cu anumite rezerve – de a-şi păstra ritul răsăritean: „iscălim că, precum am fost până acum, sub puterea şi ascultarea unui episcop de Muncaci, în unitatea credinţei cu românii, dar nu uniţi în rit, tot asemenea stăruim şi acum, şi vom stărui şi pe viitor, în unitatea credinţei, dar nu a ritului şi ne-om păstra până la moarte ritul bisericii răsăritene”[6].

După alte convulsii care au mai ţinut încă pe Valea Şomcutei, la 13 iulie1761 se raporta că şi ultimele sate s-au întors la unire. Se pare că în toamnă un singur sat  mai stătea încă neclintit în vechea credinţă: Tiream. Deci nu toate satele, iar înăuntrul lor nu toţi locuitorii au aderat la unire, după cum arată şi statistica românilor din Transilvania făcută de generalul Bukow, între anii 1760-1762 din care lipsesc Maramureşul şi Satu Mare (Transilvania fără Partium) dar în satele districtului vecin, Solnocul de Mijloc, sunt trecute sate aflate (astăzi) în Satu Mare.

Dintre cele 21 de sate, doar unul singur (Săuca), era în întregime unit la 1761, un altul (Tămăşeşti, maghiarizat), era în majoritate unit, iar restul erau în majoritate covârşitoare ortodocşi. La fel stăteau lucrurile şi cu un alt district vecin, Chioar: 1005 familii unite, cu 89 de preoţi şi 3607 de familii neunite cu 90 de preoţi[7].

Tot referitor la Satu Mare, gradul de maghiarizare a crescut vertiginos, în acelaşi secol, prin intermediul preoţilor români (sau nu) rutenizaţi şi maghiarizaţi. Cercetând arhivele parohiale ale bisericilor, s-a constatat o matricolă (registre cu botezaţi, cununaţi şi morţi) veche de la 1772 şi alta nouă de  la 1777 încoace. Cea veche era scrisă cu litere chirilice, iar cea nouă cu litere latine.

Cât timp matricola a fost scrisă în chirilică toate numele au fost respectate şi s-a scris româneşte cu o fonetică desăvârşită. De la 1777, însă, totul s-a schimbat  şi introducerea limbii latine a avut un rezultat paradoxal: în timp ce scrierea slavonă ne-a respectat şi conservat numele româneşti, literele latine au început maghiarizarea lor[8].

Revenind la revoluţia lui Sofronie: în vara anului 1761 au fost prinşi în Maramureş zece ţărani români refugiaţi din Ardeal, iar Curtea stăruia pe lângă comitele suprem să le facă o cercetare amănunţită pentru a constata dacă sunt schismatici. Declaraţia acestuia este surprinzătoare: „mărturisesc sincer măritului consiliu locotenenţial că n-aş îndrăzni să formulez o asemenea întrebare pentru valahii şi rutenii mei, căci e sigur că toţi orientalii urăsc mai rău numele unirii decât al şarpelui”[9].

 De altfel, maramureşenii au păstrat neîntrerupt legături cu Moldova de unde veneau adeseori candidaţii lor hirotoniţi. La 13 mai 1761 se arăta că au fost prinse nişte scrisori ale protopopului ortodox din Bixad către vicarul unit din Maramureş care se declara adept al lui Sofronie.

Tot acum se recunoştea că cea mai mare parte a românilor şi rutenilor consimte şi corespondează (menţin legătura) cu conducătorii mişcării. De asemenea, că majoritatea populaţiei era formată din români şi ruteni, iar situaţia a devenit „nu ca o chestiune religioasă ci ca o tulburare a ordinii şi liniştii publice şi că cei care dovedesc că ţin cu ei sau cultivă corespondenţă şi îi proteguesc [protejează] vor fi consideraţi ca vinovaţi de înaltă trădare şi în consecinţă vor fi pedepsiţi cu moarte şi cu confiscarea averii”[10]. Cei mai îndârjiţi erau locuitorii satelor Săpânţa şi Rodna de Jos (care erau ortodoxe şi la începutul sec. al XIX-lea!) pe care episcopul rutean recomanda comitelui să-i trateze ca şi colegul său din Satu Mare (vezi citatul de mai sus). Lupta împotriva ortodocşilor maramureşeni a ţinut vreme îndelungată. În 1765 se arată că delegaţi din Dorog au fost la Carlovitz cerând preot ortodox, iar femeile din aceeaşi localitate mergeau pentru mărturisire la preotul ortodox din Tokay[11].

În urma acţiunilor de reprimare, în 1769 aşa numita „universitate nobilă” din Maramureş putea declara că aici nu mai existau ortodocşi, ci numai catolici şi calvini. Afirmaţia nu este adevărată, căci lupta pentru Ortodoxie a existat şi a continuat în tot cursul secolului al XVIII-lea, deşi fără sorţi de izbândă. Despre satul menţionat, Săpânţa, istoricul rutean Dulişcovici spunea la începutul secolului următor, că nu s-a reuşit convertirea locuitorilor la unire.

         Mişcarea lui Sofronie a ajuns până în părţile Homonei sau Zemplenului, la frontiera de nord cu Ungaria, unde oamenii au lăudat opera acestuia  şi se constată că în rândul rutenilor a izbucnit chiar o revoltă, înăbuşită similar celei din Satu Mare[12].

Fabian Seiche

 Vedeti si:

http://eresulcatolic.50webs.com/decenubenevol.html

http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=&esrc=s&source=web&cd=6&ved=0CFgQFjAF&url=http%3A%2F%2Fwww.unibuc.ro%2Fprof%2Fmoldoveanu_i%2Fdocs%2Fres%2F2012ianAtitudinea_fata_de_uniatism.doc&ei=i697UvagG8rBtQaKtICgCg&usg=AFQjCNGwWAFI46dMVfvIdyML5GhZvSppSw&sig2=gv26YYT3q93cyoZITrLTAg&bvm=bv.56146854,d.Yms

---

[1] Pr. Vasile Augustin, Episcopia Ortodoxă a Maramureşului de la 1391 la 1740, în rev. Ortodoxia maramureşeană, nr. 3/1998, p. 170 ş.u.

[2] Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Ed. Universul, Bucureşti, 1940, p.161-165; Tit Bud, Disertaţiune  despre episcopii şi vicarii români din Maramuresiu, Gherla, 1891, p.28 ş.u., mai pe larg despre vicarii ruteni. Aici se arată că Petru Anderco, fiind român din comitatul Satu Mare, românii şi-au pus mari speranţe, l-au iubit foarte mult şi a avut o mare autoritate printre ei, dar şi printre ruteni. Românii îl priveau ca pe „părintele şi patriarhul său”. Care a fost „recunoştinţa” sa? În 1853 când s-a înfiinţat episcopia unită de Gherla, au fost adăugate şi parohiile româneşti din Maramureş. Anderco a rămas la Muncaci împreună cu Sighetul pe care a refuzat să-l predea românilor. Sighetul deci, a rămas în afara episcopiei de Gherla, iar primul episcop de aici, Ioan Alexi (1854-1865) a ales ca vicar pe Mihail Pavel, viitorul episcop de Gherla (1872-1879) şi Oradea (1879-1902). Această urmare tristă a adus rutenizarea şi maghiarizarea unor renegaţi ca P. Anderco.

[3] Silviu Dragomir, Istoria deszrobirii religioase a românilor din Ardeal…, vol. 2, Ed. Dacia, Cluj, p.193; şi la S. Reli, Biserica-Ortodoxă Română din Maramureş în vremurile trecute, Cernăuţi, 1938, p.181.

[4] Istoria dezrobirii…, p.194; despre impactul mişcării lui Sofronie, v. şi la Pr. Prof.dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p. 386, 539; idem, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania, p.255; idem, Uniaţia din Transilvania în trecut şi astăzi, Sibiu, 1994, p.26; Gheorghe Moisescu, Ş. Lupşa, Al. Filipaşcu, Istoria Bisericii Române, vol. 2, Buc, 1958, p. 236-237; S. Reli, op.cit., p.178 ş.u.

[5] La S. Dragomir, op.cit., p.201.

[6] Ibidem, p.202.

[7] Virgil Ciobanu, Statistica românilor din Ardeal, Cluj, 1926 şi la S. Orha, Monografia comunei Sânmiclăuş, jud. Satu-Mare, Oradea, 2004, p.184.

[8] Dariu Pop, Mărturii strămoşeşti, Satu Mare, 1938, p.122.

[9] La S. Dragomir, op.cit., p.204.

[10] Ibidem, p.205.

[11] I. Ruşdea, Biserica Ortodoxă din Maramureş. Continuitatea episcopilor maramureşeni şi reînfiinţarea episcopiei, Teză de Licenţă în Teologie, Cluj, 1951, p.38. Aici se arată că lupta românilor s-a alimentat din: dragostea pentru ortodoxie, slujbele frumoase, groaza de iobăgie, pentru că preotul ortodox trăia alături de credincioşii săi iobagi, în sărăcie şi necazuri, pe când cel unit trăia din ce în ce mai mult, odată cu trecerea timpului, ca un domn, cu porţiunea canonică, (eclejia sau averea parohială) mai mult decât preocuparea pentru cele spirituale; de altfel stoalele sau dările erau foarte mari în Maramureş, în raport cu alte părţi. Pe de altă parte, preoţii uniţi doreau să-şi câştige merite în direcţia maghiarizării pentru care primeau recompense. Au mers până acolo încât au cerut schimbarea limbii liturgice, în 1848 oficiindu-se şi Liturghia în ungureşte. Iar episcopul maghiarizat de la Muncaci, Andrei Bacinski (1772-1809), a tradus cărţi de slujbă în ungureşte. Nici chiar intervenţia Papei Pius al IX-lea  (1846-1878), de a nu se mai întrebuinţa aici limba maghiară în cult, n-a fost ascultată; cf. şi la Pr. Prof. dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii româneşti din Transilvania…, p.325.

[12] S. Dragomir, op.cit., p. 206.