În România se vorbește tot mai puțin despre căderea Constantinopolului.
Fiind în săptămâna de rugăciune ecumenică, ar trebui să ne amintim tot mai mult despre acest exemplu oferit de istorie.
Noul împărat, Constantin XI
Paleologul încă spera la o alianță cu Occidentul. El l-a implorat pe Papa
Nicolae V să trimită teologi la Constantinopol, pentru a convinge oamenii și
clerul de acolo să accepte unirea. Papa a trimis oameni împăratului, iar
rezultatul a fost că unirea dintre Bisericile Romei și Constantinopolului a
fost proclamată solemn pe 12 decembrie, 1452 În catedrala Hagia Sophia -, marea
biserică construită de Iustinian cu opt secole înainte.
Dar această unire, ca cea din Florența, a fost sortită eșecului. Majoritatea preoților greci, a călugărilor și a poporului (amintindu-și poate, de cotropirea Constantinopolului de către soldații celei de-a Patra Cruciade) s-a opus unirii cu “ereticii” și “schismaticii” din Occident. Delegaţii papalității au încercat să-i convingă pe greci că unirea era necesară, dar oamenii au răspuns așa: - Mai degrabă turbanul decât mitra papală!”—mai bine să fim conduși de sultan decât papa. Din păcate, prea curând își vor vedea dorința împlinită.
După aproape patru luni după
proclamarea unirii dintre Biserici, când turcii, sub noul lor sultan Mahomet
II, un strănepot al lui Othman, au asediat Constantinopolul. Atât de mare a
fost asediul turc, încât a înconjurat orașul pe uscat și pe mare. Mahomed, de
asemenea, avea arme mult mai puternice decât Constantin — tunuri de bronz
enorme care aruncau pietre către zidurile orașului, distrugând apărarea, care
nu putea rezista mult timp la un astfel de atac. În oraș, grecii și puținii lor
aliați venețieni au luptat curajos; dar au luptat împotriva unor cote
copleșitoare.
Asediul a
continuat de la începutul lunii aprilie până la sfârșitul lunii mai 1453. Zi de
zi, cetățenii din Constantinopol - bărbați, femei, copii, preoți, călugări și
călugărițe - au reparat zidurile care au fost distruse de tunuri. În cele din
urmă, auzind zvonuri despre o flotă creștină care venea să ajute orașul,
Mahomet II a planificat un atac general asupra Constantinopolului. Pe 28 mai, cu
o zi înainte de asalt, Constantin a ordonat procesiuni de-a lungul zidurilor
orașului pentru a cere mila lui Dumnezeu, pentru a întoarce ceea ce el a numit
“pedeapsă trimisă de Dumnezeu” din cauza păcatelor oamenilor.
În seara aceleiași
zile, Constantin și toată curtea sa au participat la o sfântă liturghie în
catedrala Sfânta Sofia. De asemenea, au fost prezenţi patriarhul şi Cardinalul
Latin Isidor, clerici reprezentând atât latinii, cât şi grecii, şi nobilimea
oraşului, împreună cu veneţienii şi genovezii. Diferenţele dintre catolici şi
ortodocşi au dispărut în faţa pericolului comun cu care se confruntau. În
aceasta, ultima Sfântă Liturghie oferită în Hagia Sophia, Latinii şi Grecii au
participat împreună la “sfintele taine”. Mulţi credincioși plângeau şi îşi cereau iertare unul de la celălalt.
Disperat
de victorie pentru orașul său, Împăratul Constantin a aruncat însemnele sale
imperiale, care ar fi dezvăluit cine era el otomanilor. Împreună cu alţi şapte
nobili ai oraşului, el a mers către în invadatorii zdrobitori. Nu a mai fost
văzut niciodată.
Până la jumătatea
dimineții, străzile orașului au fost stropite cu sânge, în timp ce turcii
invadatori l-au au jefuit și l-au distrus. Bărbaţi, femei şi copii au fost
măcelăriţi în marea catedrală Hagia Sophia, unde mulţi s-au refugiat. Timp de
trei zile, turcii au invadat Constantinopolul, ucigându-I cetățenii, jefuind
casele, profanând biserici, distrugând icoane, arzând lucrări neprețuite de
teologie, filosofie și literatură.
Cândva, în timpul acestor trei zile de măcel, Mahomet II însuși
a intrat în oraș. Intrând în Hagia Sophia, el a făcut o rugăciune musulmană. De
atunci încolo, marea catedrală (la finalizarea căreia împăratul Iustinian a
plâns spunând, “Solomon, te-am întrecut!”) ar fi o moschee musulmană, iar
Constantinopolul (numit Istanbul de către turci) a devenit capitala Imperiului
Otoman Musulman. Imperiul Bizantin Roman de Răsărit nu mai exista
O TÂNGUIRE PENTRU
CONSTANTINOPOL
Căderea Constantinopolului în 1453 i-a șocat pe creștinii din
vestul latin și din estul grec deopotrivă. Această piesă, Lamentatio
sanctae matris ecclesiae Constantinopolitanae (tânguirea Sfintei
Mame, Biserica Constantinopolului) al compozitorului francez Guillaume Dufay
(1397-1474) descrie Biserica Constantinopolului plângând în fața tronului lui
Dumnezeu pentru căderea orașului.
sursa: https://www.catholictextbookproject.com/post/the-fall-of-constantinople-may-28-june-1-1453
Traducere din limba
engleză de Alexandra Cotoraci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.