Duhul lumii acesteia si duhul lui Hristos

    Diavolul incearca sa insele pe om in cele mai viclene modalitati. Una dintre modalitatile de inselare intalnite cel mai des in zilele noastre este "bucuria" fata de placerile lumesti si superficialitatea in credinta. Sfintii Parinti ne indeamna sa fim vigilenti si mereu atenti la capcanele oferite de cel rau, mai ales la cele care ni se par a fi "mai mici" dar, care, in realitate sunt mai periculoase:

Creștin: cu „ș” sau fără?

  

            „Ah, omule – cea mai iubită făptură a lui Dumnezeu! … Ce folos ai să locuiești în casă bogată și frumoasă, dar petreci în afara casei lui Dumnezeu, a Sfintei Biserici, asemeni dobitoacelor?

Ce folos ai să înfrumusețezi trupul trecător, dacă sufletul nemuritor este dezgolit…?” (Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk).

            Chiar și astăzi, după aproape două mii de ani de creștinism, omul, dar mai ales creștinul, nu-L cunoaște pe Dumnezeu, sau cel mult se preface că-L cunoaște! Cel puțin, purtarea sa și faptele sale așa lasă să se înțeleagă. Însă, mai mult, precum înaintăm în timp…, omul nu că se aproprie de Dumnezeu, ci parcă dorește să se despartă de El. Valorile răsturnate, falsa smerenie și falsa omenie au devenit caracteristici ale omului modern…, fariseismul este la modă! Bunurile lumești sunt la loc de cinste în ierarhia personală a omului, acordându-i-se trupului cinste mai mare decât sufletului. Orgoliile umane tind a depăși înălțimile turnului Babel și a-L vădi pe Dumnezeu de cinstirea cu care creștinul Îi este dator.

Purtarea fariseică a creștinului contemporan care una zice și alta face, una propovăduiește și alta gândește, va duce la schimonosirea termenului de „creștin” prin scoaterea lui „Ș”, arătându-se astfel idioțenia sufletească. Acest cretinism de care zic, nu este unul al creierului, o debilitate, ci o cretinizare a sufletului care, pus mai tot timpul pe ultimul plan al vieții creștinului contemporan și modern, se va atrofia asemenea mușchiului uman care nu mai (poate fi) este folosit, dezvățându-se de rugăciune, post, milostenie, uitând că este Chipul lui Dumnezeu!

Când toată atenția noastră este îndreptată doar asupra trupului, făcându-i-se toate plăcerile de care suntem în stare, uitând sau chiar intenționat nevrând a acorda și sufletului atenția cuvenită, hrănindu-l cu rugăciunea către Dumnezeu și îmbrăcându-l cu credința cea statornică pe calea binelui, inevitabil sufletul nostru se răcește față de cele spirituale și implicit față de Dumnezeu! Sufletul devine trist, iar „un suflet trist este un suflet cu luminile stinse” (Părintele Arsenie Boca), și unde lipsește Lumina lui Dumnezeu se întâmplă să apară bezna diavolului!

Această răcire a omului față de Dumnezeu va duce și la o răcire față de semeni, ceea ce îl va face pe cel în cauză să fie pus în fața faptului de a „iubi” doar pe cei care sunt într-o poziție socială înaltă și care îi pot aduce vreun folos material; iar față de ceilalți, față de cei mai mici în rang sau care nu-i pot folosi în vreun fel, ca să-și atingă scopurile lumești, va simți indiferență sau chiar repulsie! Este acea părtinire, despre care vorbește Sfântul Apostol Iacob, care îl face pe credincios călcător de lege, zicând: „dacă cu părtinire cătaţi la faţa omului, faceţi păcat, şi legea vă osândeşte ca pe nişte călcători de lege.” (Iacob II, 9). Așadar, iată cum, la început prin nepăsare iar mai apoi cu bună știință, omul ajunge să calce legea lui Dumnezeu, Marea poruncă a Iubirii: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a doua este aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Altă poruncă mai mare decât aceasta nu este.”(Marcu XII, 30-31). Și pentru ce calcă omul legea lui Dumnezeu(?), pentru ce se poartă cu părtinire față de semenii săi(?), pentru pura plăcere a trupului(!), pentru slava sa deșartă, uitând că „la Dumnezeu nu există părtinire!” (Romani II, 11).

            Ajungând astfel a ne îmbuiba trupul și a ne face plăcerile, slăbind și sărăcind sufletul, realmente vom observa că timpul devine mai scurt, iar fuga după plăceri mai lungă! Am ajuns să cunosc oameni care se plâng de faptul că, vrând să aibă de toate, să nu ducă lipsuri materiale, nu le mai ajung timpul din cauza afacerilor, a fugii după avere, ajungând până acolo încât să neglijeze chiar și viața de familie. Și astfel eu întreb: dacă în fuga după cele trupești și-a binelui material pe care ți-l dorești, ajungi să te plângi că nu mai ai timp fizic, te cerți cu soția, nu te joci cu propriul copil, vii târziu acasă, adică faptul că nu mai ai viață de familie, unde este … și ce este … binele după care alergi, creștine? Este ceea ce afirma și Cuviosul Paisie Aghioritul și anume că „omul lumesc… se bucură la exterior, dar înlăuntrul său nu este mulțumit, ci chinuit” căci „împlinind dorințele lumești ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul” care împlinește cuvintele lui Dumnezeu spuse evreilor din timpul lui Moise: „veți pieri de istov” (Deuteronom XXX, 17), prin „poftele cele trupești care se războiesc împotriva sufletului” (1 Petru II, 11).

Să nu fiu înțeles greșit, nu sunt împotriva unui trai bun, a unui trai decent, ci sunt împotriva huzurului, a prisosului, care de cele mai multe ori are puterea de a-l face pe om amnezic cu privire la Dumnezeu! Neajunsul de timp, neajunsul de timp familial, neajunsul de liniște sufletească este, de fapt, golul pe care l-a lăsat alungarea lui Dumnezeu din sufletul omului!

            Din păcate creștinul contemporan a ajuns să se îmbolnăvească și să devină infectat de modernitatea perversă a lumii actuale. Își dorește case mari: una la munte, alta la mare, alta unde să locuiască; mai apoi mașini cât mai scumpe și mai luxoase, dar pe care să le schimbe cât mai des, să nu se plictisească ochiul și pofta - și toate acestea în timp ce alții abia trăiesc de pe o zi pe alta! De asemenea caută să se laude și să se mândrească, vrând să fie lăudat și preamărit pentru agoniseală, pentru ceea ce are și cât are! Pentru el valoarea este la exterior și nu în interior. Pentru unul ca acesta bucuria înseamnă lucrurile pe care le are, mai puțin ființele care îi sunt prin apropiere! Iar când bucuria constă în lucruri și nu în persoane, în trup și nu în suflet, este foarte ușor pentru o asemenea persoană să renunțe la soție, soț, copil pentru alte lucruri sau alte persoane, dar în care vede tot un bun agonisit și nu o dragoste câștigată prin iubire!

            Dragostea exagerată față de trup, de plăcerile deșănțate și trecătoare, precum și mândria, au orbit și vor mai orbi mulți oameni și creștini! Această orbire vine pentru că „oamenii contemporani nu se gândesc la veșnicie” (Cuviosul Paisie Aghioritul), sunt asemeni cârtiței căreia îi lauzi frumusețea soarelui, și care tot sub pământ se bagă. Îl lauzi pe Soarele – Hristos, dar ei tot în bezna păcatului se-aruncă! Ei sunt cei momiți de diavol prin ispitele de tot felul, născute din slăbiciunile și egoismul omului „modern”, dar înfățișate ca bunuri cotidiene de neapărată nevoie și perene, și prin care sunt ținuți în „mreaja diavolului care-i ţine-n prinsoare spre a-i face voia” (2 Timotei II, 26).

            „O, Iisuse, Iubitorule de oameni, îndură-Te de lucrul mâinilor Tale, pentru care ai venit în lume și ai suferit, ca să nu se bucure vrăjmașul nostru de pieirea noastră!” (Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk).

            Fie ca Bunul Dumnezeu să binecuvânteze sufletele noastre cu pacea Sa și cu bucuria celor veșnice, iar trupurilor noastre să le dăruiască toate cele de care știe El că avem fiecare trebuință și nu ceea ce credem noi că ne lipsește!

            Doamne ajută!

pr. prof. Gabriel – Karol Iakab

            *toate citatele biblice sunt luate din Biblia diortosită, redactată și adnotată de Înalt Prea Sfințitul Bartolomeu Valeriu Anania.

Articol publicat în revista “Buna Vestire” Beiuș, octombrie 2012, pg.4;