1. Viaţa Sfântul mărturisitor Visarion Sarai (1714 - 1745)
Până în anul 1744, autorităţile hasburgice nu s-au
intersat de viaţa religioasă a credincioşilor ortodocşi, considerând că toţi
sunt uniţi. Acesta ar fi şi motivul pentru care timp de şase decenii români
transilvăneni nu au avut un ierarh ortodox - până în 1761, candidaţi la preoţie
erau trimişi spre a fi hirotoniţi în Ţara Românească şi Moldova sau la
Carloviţ.
După mişcarea românească de la 1744 din Transilvania şi
din Banat, lucrurile sau schimbat prin apariţia ieromonahul Visarion Sarai (un
vlah din Boznia), căci până atunci poporul nu ştia nimic de schimbarea legii,
adică au fost preoţi care au acceptat să treacă la uniţi şi credincioşi nu
ştiau.
Ieromonahul Visarion Sarai s-a născut în Maidan (în
Boznia), din părinţi credincioşi, Maxim şi Maria, în anul 1714[1],
însă părinţii s-au stabilit după la Kostainiţa, în Croaţia, după cum reiese din
actul de legitimare şi de călătorie primit de la patriarhul Bisericii sârbe,
Arsenie Ioanovici Şakabent[2].
Numele de botez era Nicolae Sarai-Tiurcia (cojocaru) şi după propria sa
mărturisire, în 1744 avea 30 de ani, potrivit declaraţiei pe care o face în
interegatoriului din 27 aprilie 1744 la Sibiu, a plecat de la mănăstirea Parka
la Corlovăţ în prima jumătate a lunii ianuarie din acelaşi an şi, după o
întâlnire cu patriarhul, ajunge la Timişoara, trece pe la mănăstirile din
Banat, zăboveşte puţin la Hodoş-Bodrog şi se opreşte la Lipova, în luna martie[3].
Unii cercetători au susţinut că e de neam sârb, iar mai
apoi a apărut şi o ipoteză cum că ar face parte din românii din Boznia, din
familia Ciurce sau Tiurcia[4].
Alte informaţii îl cosideră originar din Balovar, dioceza Pakraţului, unde l-ar
fi întâlnit episcopul Pavel Nenadovici ca viţuitor într-o peşteră, săvârşitor
de minuni. Chemat fiind de patriarh a mers la Carlovăţ, acolo l-a cunoscut pe
episcopul Vichentie Popovici, de mai târziu. Din relatarea pe care a făcut-o
protopulului Mehadie, Nicolae Stoica de Haţeg (1751-1833), consemnată în cronica
sa, aflăm că avea înfăţişarea unui aşcet, îmbrăcat foarte modest şi era în mare
cinste în faţa patriarhului[5].
De la episcopul Ionocenţiu Micu Klein, aflăm că l-a întâlnit în alte
împrejurări, şi îi face următorul portret: «om
au fost de mijloc la stat sihastru acesta, cu barbă mică, negru la faţă şi
perit»[6].
Călătorind
pe la locurile Sfinte, iar la Lavra Sfântului Sava de lângă Ierusalim, la
vârsta de 18 ani a îmbrăcat schima monahicească, primind numele de Visarion dat
de către patriarhul Ierusalimului în 1738[7],
ajunge în Athos, după care se întoarce în Serbia la anul 1742, stabilindu-se în
mănăstirea Pakra se pare că cunoştea mai multe limbi: sârba, româna şi posibil
greaca[8].
După şapte
ani de diaconie s-a învrednicit şi de treapta preoţiei. La numai trei ani de la
hirotonirea întru preot, ieromonahul Visarion pleacă din nou spre locurile
Sfinte, şi la Sfântul Munte pentru a-şi întări sufletul şi mai puternic în
dreapta credinţă.
După
reîntoarcerea din această sfântă călătorie, cuviosul Visarion îşi îndreaptă
paşi spre Ardeal unde începe lupta pentru apărarea ortododxiei. Paşaportul i-a
fost eliberat de către Arsenie Ioanovici
Şacabent (Arsenie de Karlowitz), în ianuarie 1744, trece Dunărea şi intră în
Banat, ajungând la mănăstirea Hodoş-Bodrog, iar în martie, acelaşi an, îl
întâlnim la Lipova, lângă Arad.
Iată ce
mărturiseşte istoricului Alexandru Bunea: „Astfel
apăru în mijlocul Românilor din Transilvania la 1744 faimosul impostor Visarion
trimis de mitropolitu sârbesc Arsenie Ioanovici Şacabenţ şi de sinodul lui din
Carlovăţ”[9].
Trece prin
Timişoara şi pe la unele mănăstiri bănăţene şi popasul îndelung pe care l-a
făcut la Lipova, a ridicat o cruce, pe culmea din apropierea oraşului, din faţa
căreia predica credincioşilor din împrejurimi, care veneau cu ocazia târgurilor
săptămânale. Deoarece la locul acesta au început să se facă multe pelerinaje,
autorităţile s-au alarmat, fiind nevoite să ia măsuri pentru ai împiedica. Astăzi acesta Sfântă Cruce se
păsrează într-o absidă exterioară unei biserici din oraş[10].
Cunoscutul cronicar Nicolae Stoica,
din Haţeg, scrie în Cronica sa „La Lipova
mai şezând , o cruce mare de lemn au facut-o cu el şi pe coastă de deal săpând
o groapă o au înfipt-o, apă de sub cruce au fântânit şi multe boale au
tămăduit”[11].
După cum observăm din cronică, de lângă crucea pe care a ridicat-o pe dealul
Lipovei, a izvorât un izvor, care a rămas în amintirea localnicilor cu
denumirea «Izvorul Sfântului»[12].
Mergând
din sat în sat, cuviosul Visarion era primit era primit ca un mărturisitor şi
izbăvitor de eresul papistăşesc cel pierzător de suflete, de către credincioşi,
care-i pregăteau calea ca unui „sfânt” cu lumânări aprinse şi cu sunete de
clopote.
Părăsind
Lipova se îndreaptă pe valea Mureşului, spre Dobra (judeţul Hunedoara), însoţit
de o mulţime de credincioşi, dar şi de trei negustori „greci” din Lipova (deci erau aromâni), Dima
Nino, Gheoghe Nicola, Gavrila Bistro. A ţinut o predică simplă mulţimi de
credincioşi, de apărare a adevărurilor de credinţă ortodoxă şi de a nu asculta de
preoţii uniţi şi a rămâne statornici în credinţa ortodoxă[13].
Urmând
porunca Apostolului, el predica, cu vreme şi fără vreme, statornicia în
credinţa dreptmăritoare a Bisericii Răsăritene, pe unde trecea, el aprindea în
sufletele oamenilor râvna pentru credinţa cea adevărată şi ridica troiţe de
închinare, neieşind niciodată din rânduielile călugăreşti, având o viaţă aspră
de înfrânare, nu primea de la nimeni nimic şi se hrănea numai cu mâncare slabă
de legume[14].
La 12
aprilie 1744 Viasrion pleacă la Deva. Din Deva merge la Orăştie şi însoţit de
mulţimile de oamnenii, ajunge în Săliştea Sibiului, unde stă câteva zile şi
predică în cuvintele sale simple readucând la ortodoxie şi acest puternic
centru românesc[15].
Istoricul
Nicolae Iorga: “cu scrisori de la sârbi,
de la însuşi patriarhul Arsenie, se înfăţişează, deci, în clipa când Inochentie
Klein trecea prin criza hotărâtoare, un călugăr Visarion, “sihastrul”, pe care
satele româneşti din jurul Dobrei, apoi din ale Devei şi Horăştiei, în sfârşit
Săliştea, îl primiră ca pe un mărturisitor din eresul pierzător de suflet al
legii “nemţeşti” (uniaţia)”. În Săliştei îl întâlneşte pe Oprea Miclăuş şi
alţi credincioşi pe care îi îndemnă la păstratrea credinţei. Cuvântul său era
simplu, sincer, rostit cu suflet deschis, aprindea în sufletele credincioşilor
râvna pentru credinţa dreaptă. Mulţi dintre cei care au auzit cuvântul
călugărului Visarion nu au mai ascultat de autorităţile străine care stăpâneau
Ardealul şi reveneau la biserica mamă.
În hotarul
Săliştei, cuviosul Visarion cu darul primit de la Dumnezeu, a descoperit locul unui izvor ascuns cu apă,
apoi s-a săpat o fântână închinată Maicii Domnului, şi unde s-a zidit un locaş călugăresc numit “Schitul Foltea”,
cu hramul “Izvorul Tămăduirii”. De aici, ieromonahul Visarion, merge la Sibiu,
unde românii ortodocşi pătimeau din cauza uniaţiei, dar pe cale este prins şi
arestat la 26 apilie 1744 şi închis la Sibiu, în strada Cisnădiei[16].
Apoi a fost mutat de teama mişcărilor suspecte
a românilor, în strada Iernii. În ziua următoare din ordinele
comandantului general al Transilvniei, contele Czernin, şi în prezenţa
episcopului martir de Făgăraş Ioan-Inochenţie Micu[17]
(Klein). Tot Inochentie, rostea la deschiderea sinodului din 6 iulie 1744: «nu mă îndoiesc că toţi sţiu ce tulburare a
pricinuit în poporul nostru un călugăr care a învăţat în contra uniţilor. La
îndemnul lui, în unele locuri, poporul nu mergea la biserică, nu se serveşte de
preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă fără prohod şi fără de mângâierile
duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femeile bătrâne şi se întâmplă şi alte
daune spirituale de felul acesta»[18].
În întărirea acestui lucru, vine şi Petru Bod (1712-1769) – preot reformat din
părţile Albei, dar şi isroric: «faima
călugărului ori unde pătrunde, înveşmântată de obicei în legendă, românii se
lapadă de unire. Evitând bisericile şi preoţii lor uniţi, refuză să-şi boteze
şi să-şi îngroape copiii de aceşti preoţi. Ba se plâng şi îşi exprimă părerea
de rău că de atâţia ani, siliţi de uniţi, s-au apucat în unele locuri, dar mai
ales în comitatul Hunedoarei, să facă curăţenie în biserici şi, alungând pe
preoţii uniţi, săpau vatra, apoi scoteau pământul, sau aducând apă multă,
apălau vatra bisericilor»[19].
Pe la
mijocul secolului al XVIII-lea, mănăstirea Prislop a ridicat apărătorii ai
dreptei credinţe ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor la
uniaţie. Cuvioşii Visarion şi Sofronie aici au organizat mişcarea anti-iezuită[20].
Acest cuvios părinte Visarion, în vârstă de
numai treizeci de ani, a fost supus unor interogări ce cuprindea patruzeci şi
patru de întrebări. Cuviosul Visarion, a stat drept şi fără frică în faţa
dregătorilor papistaşi, care l-au judecat. A răspuns la toate întrebările
prudent, iar la insistenţele comisiei şi privind scopul misiunii sale şi cine
i-a încredinţat-o, şi la îndemnul de a se lepăda să-i slujeacă lui Dumnezeu, el
nu înceta să-i îndemne să se lepede de rătăcirea uniaţilor. Susţinând că
uniaţii au două religii, dar nu o ţin nici pe una, dar a şi afirmat că este trimisul Domnului,
spunând: Hristos m-a trimis!
Despre
curajul şi puternica mişcare declanşată de călugărul Visarion Sarai împotriva
unirii cu Roma, mărturiseşte şi episcopul unit Inocenţiu Micu (Klein) –
luptător pentru cauza românilor, înlâturat şi exilat la Roma, afirma în sinodul
din 6 iulie 1744 următoarele: “Nu mă
îndoiesc că toţi ştiu ce tulburare a pricinuit în poporul nostru un călugăr
care a învăţat în contra uniaţilor; la îndemnul lui, în unele locuri, poporul
nu mai merge la biserică, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapă
fără prohod şi fără mângâieri duhovniceşti, copiii şi-i botează prin femei
bătrâne şi se întâmpla şi alte daune spirituale de felul acesta”.
Scopul era ca cuviosul Visarion să fie dus la
tăcere, mai ales că la locul crucii sale continuau pelerinajele.
Pentru
mărturisirea pe care a făcut-o în apărarea credinţei ortodoxe, a fost închis la
început într-o casă din Sibiu, apoi a
fost dus la Alba Iulia, după care pentru a fi mai bine păzit l-au dus Deva (în
cetatea Devei). Primind poruncă împărătească l-au transportat la Timişoara ca
pe un ucigaş de oamneni, unde l-au interogat din nou, dar neumulţumindu-se cu
chinurile pe care le-a suferit până acum l-au mutat la Osiek (în Croaţia) şi
Raab (azi în Gzor, Ungaria)[21],
ca în cele din urmă să fie închis în cea mai înfricoşătoare temniţă din munţii
Tirolului, Kufstein. În această temniţă înfricoşătoare după multe şi grele
suferinţe, departe de credincioşii a căror credinţă a apărat-o şi a
mărturisit-o neînfricat, primeşte cununa martiriului a credinţei şi neamului
românesc, mutându-se la Domnul. Cei trei însoţitori ai săi au fost înnchişi la
Sibiu şi Timişoara, fiind eliberaţi numai după un an.
Gheorghe
Bariţiu nota că în cinci săptămâni a fost în stare să prefacă în ruine un
edificiu la care, propaganda catolică, începănd cu mitropolitul Teofil, ajutat
de Curtea imperială, lucrase peste 50 de ani cu perseverenţe de fier, însă de
mai multe ori cu mijloace foarte rău alese. Consiliul imperial de război a trimis,
la 24 iunie 1744, o scrisoare patrarhului Arsenie de Karlowitz ca să justifice
trimiterea lui Visarion în Transilvania. La 6 august, acelaşi an, Arsenie
răspunde că i-a dat paşaport şi scrisori de recomandare şi dezlegare să
propovoduiască cuvântul lui Dumnezeu între ortodocşi. Consiliul nu i-a mai dat
nici un răspuns patriarhului Arsenie, în schimb împărăteasa Maria Tereza a
ordonat să se ia cele mai drastice măsuri împotriva românilor ortodocşi
transilvăneni care se opuneau catolicizării.
Acestea au
culminat cu acţiunea generalului Bukow, începând în 1761, care a ars bisericile
de lemn, a distrus mănăstirile de piatră, terorizând populaţia şi scriind în
paginile istoriei teroarea religioasă a credinţei[22].
Cărturarul
unit Samuil Micu, referindu-se la trecerea ieromonahul Visarion prin
Transilvania “îi ieşise vestea că e sfânt”,
scria: «aceasta tare au înfricoşat pe
români de către unire... destul că oamenii din margine au rămas jumătăţiţi în
credinţă şi după patrusprezece ani, cu totul s-au făcut neuniţi»[23].
Poporul transilvănean aşa l-a cinstit şi l-a socotit întotdeauna. S-a stins din
viaţa aceasta pămânească, dar nu s-a stins din duhul propovăduirii lui. La
auzul cuvintelor simple dar pline de lumină şi de har, credincioşii români se
lepădau de silnica unire cu Roma ca de un lucru necurat, luându-si cu îndărăt
bisericile răpite, izgoneau preoţii uniţi de la altarele străbune.
Din
numărul mare al celor care au pătimit şi au murit ca martiri pentru apărarea
dreaptei credinţe ortodoxe în aceeaşi temniţă din Kufstein, amintim pe Nicolae
Oprea din Sălişte, preotul Moise Măcenic din Sibiel, Ioan din Galeş.
Pentru
viaţa sfântă şi curată, dar şi pentru lupta sa dârză, pentru apărarea şi
mărturisirea fără teamă a dreptei credinţe ortodoxe pentru care a pătimit,
Dumnezeu l-a încununat cu cununa sfinţeniei. Poporul l-a considerat sfânt din
timpul vieţii sale, drept aceea, Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române, în
şedinţa din 28 februarie 1950 a hotărât ca, ieromonahul Visarion Sarai “să se numere cu sfinţii şi să se cinstească
după pravila ca sfânt mărturisitor în bisericile din Transilvania, împreună cu
Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara şi cu Mucenicul Oprea Nicolae din
Sălişte-Sibiu, în ziua de 21 octombrie”.
[2] Pr. Ioan B. Mureşianu, în Sf români şi apărători ai legii
strămoşeşti, p 467;
[3] Ibidem, p 467;
[4] Pr. Prof. M. Pacurariu, Istoria Biserici Ortodoxia Române, p
383;
[5] Pr. Ioan B. Mureşianu, în Sf români şi apărători ai legii
strămoşeşti, p 467;
[6] P. Maior, Istoria Bisericei românilor atît a acestor din coace, precum şi a celor
dincolo de de Dunăre, Buda, 1813, p 105; G. Bogdan-Duică, art. cit., nr. 7,
apud la Pr. Ioan B. Mureşianu, în Sf
români şi apărători ai legii strămoşeşti, p 467;
[7] A. Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, p 186, apud Pr. Ioan B.
Mureşianu, în Sf români şi apărători ai
legii strămoşeşti, p 467;
[9] Dr. Augustin Bunea, Episcopii Petru Pavel Aron şi Dionisie
Navacovici..., p 58-59;
[10] Pr. Prof. M. Păcurariu, Istoria BOR,
vol II, p 384;
[11] Pr. Prof. Cezar Petrescu, Sfinţii neamului romanesc, p 112;
[13] Pr. Prof. M. Păcuariu, Istoria BOR,
p 384; pr. Prof. M. Păcurariu, Sf daco-romani
şi români, p 141; pr. Prof. Cezar Petrescu, Sfinţii neamului românesc, p 111;
[15] Ioan Eşan, Sfinţi români, p 73;
[16] Ibidem, p 73;
[17] A fost un luptător pentru drepturile
românilor din Ardeal, dar crezând în promisiunile stăpânitorilor slujeşte
uniaţiei. Moare în închisoarea de la Roma, fiind închis din ordinul Papei
căruia îi slujise, căci cerând drepturi românilor supăra pe slujitorii
austro-ungari;
[18] pr. Ioan B. Mureşianu, ibidem, p 473;
[19]P. Bod, Istoria românilor din Transilvania şi părţile anexe. Copie făcută după
manuscrisul aflător în Bibiloteca Muzeului din Cluj, text latin litografiat
în 25 exemplare de Vicenţiu Babeş în 1890, p 356-357; Dr. S. Dragomir, ibidem,
143-144 apud pr. Ioan B. Mureşianu, ibidem, p 474;
[20]
Diac. Petru David, Sinaxar Transilvan, p 633;
[21] Pr. Prof. M. Păcurariu, Sf. Daco-romani şi români, p142; pr.
Prof. Cezar Petrecu, Sfinţii neamului
românesc, p 112; Vieţile sfinţilor...,
p 76;
[22] Pr. Prof. Dr. Cezar Petrescu, Sfinţii neamului românesc, p 112;
[23]T. Cipariu, Acte şi fragmente latine şi romanesci...., Blaj, 1855, p 98; apud pr. Ioan B. Mureşianu, ibidem, p 474;
2. Viaţa Sfântului Sofronie ieromonahul de la Cioara
Cuviosul
Sofronie este călugărul care a organizat răscoala împotriva uniaţiei şi a
iobăgiei, după peste 60 de ani de la uniaţie (1700) şi aproape 60 de ani de
când în Transilvania nu mai avea un mitropolit ortodox. Mitropolia a fost
nimicită între alţi luptători pentru credinţa ortodoxă (se încerca
catolicizarea).
Călugărul
Sofronie s-a născut în satul Cioara, azi în Sălişte (judeţul Alba), dintr-o
familie de preoţi. La botez a primit numele de Stan, iar numele de familie era
Popovici, a fost învăţat de mic carte în familie şi s-a deprins şi cu
învăţăturile bisericeşti. A fost hirotonit preot de mir în satul natal.
Rămânând văduv a ales viaţa monahală, stabilindu-se la mănăstirea Cozia în Ţara
Românească, ctitorie a lui Mircea cel
Bătrân. Reîntors la Cioara, aflăm că prin anul 1756 trăia ca sihastru într-o
pădure din apropierea satului natal unde şi-a făcut: «o ţâr de schit şi unde vreo tri or patru copilaşi la învăţătură de
pomană»[1],
după cum reiese dintr-o plângere a credicioşilor către autorităţi.
În
primăvara anului 1757[2],
biserica cu chiliile din jurul mănăstirii, au fost distruse de către primarul
ungur din Vinţul de Jos (judeţul Alba) însoţit de 12 unguri, el abia a reuşit
să-şi salveze viaţa ascunzându-se din sat în sat şi pregătindu-se pentru răscoală.
După ce au dat foc la toate, au reuşit să se salveze împreună cu alţi
vieţuitori fugind în munţi. Unii au fost prinşi la aproximativ la 200 metri,
unde i-au omorât. În cinstea celor care au primit mucenicia pe acel loc s-a
ridicat o troiţă care exită şi astăzi.Tot în acest an într-un memoriu,
cerdincioşii declarau: «a venit vremea că
ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi morţi din gropi, să intrăm
noi de vii, că nu mai putem răbda pedesele ce vin de la popii uniţi şi de la
domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe
domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de
noi pentru legea cea grecească şi atâta le-au ne-au prădat, venind cu cătane pe
capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia[3]împăratului»[4].
La scurt timp în acelaşi an ia parte la o adunare la care s-a anunţat că
împăratul a semnat o hotărâre prin care fiecare e liber să-şi aleagă religia.
Încă din
1758, împărăteasa semnase hotărârea de a se trimite românilor un episcop
ortodox, însă acest lucru se ţinea ascuns,
până când Curtea de la Viena va juca şi ultima carte, în speranţa salvării unirii cu ajutorul
tunurilor şi al puterii armatei, se ştie însă că această răscoală pentru
apărarea credinţei e pregătirea revoluţiei lui Horea.
Această
hotărâre o va aduce la cunoştinţa credincioşilor din Brad, la 6 octombrie 1759,
fiind în fruntea mişcări populare antiuniate, îndemnând pe credincioşi să
alunge preoţii uniţi şi să rămână staornici în credinţa ortodoxă. Este greu să
se precizeze cu exactitate rolul jucat de cuviosul Sofronie în anii 1759-1761,
în lupta pentru apărarea credinţei şi implicarea în viaţa duhovnicească a
credincioşilor, în acea perioadă în care Biserica era lipsită de ierarhie şi de
drepturile cele mai fireşti, reuşind într-un chip pilduitor biruinţa unui popor
întreg, nelăsându-se îngenunchiat. În această perioadă de la curtea împărătesei
Maria Tereza, ploua cu porunci către guvernul din Sibiu în care se cerea
salvare unirii cu orice preţ, căci răscoala ieromonahului Sofronie îşi făcea
efectul după cum mărturisesc şi unele cronici din acele vremuri, că poporul
român a început a se împotrivi catolicizării forţate prin uniaţie.
Datorită
acestei acţiuni, înainte de Crăciun în anul 1759 este arestat şi închis în
satul Bobâlna, de lângă Orăştie. Vestea arestării a circulat repede astfel
încât autorităţile au trebuit la 13 februarie 1760, să-l elibereze pe călugărul
Sofronie în urma protestului a peste 600 de ţărani, în fruntea lor fiind
protopopul Ioan din Sălişte, care-i va fi cel mai apropiat colaborator, s-au
grupat în trei cete a câte 200 şi au horărât ca spre seară să îl elibereze pe
Sofronie. Astfel prima ceata intră în mare tăcere în Bobâlna – unde era închis,
cea dea doua, sub conducerea protopopului din Sălişte s-a ascuns după vii în
afara satului, iar cea de-a treia ceată a rămas la distanţă mai mare. După
apusul soarelui, grupul din sat au atacat temniţa şi l-au eliberat, punându-l
pe un cal alb. În zadar a încercat temnicierul să-şi recupereze prizonielui că
a fost doborât la pământ de loviturile de topoare în piept şi în cap[5].
Ajunşi în câmp s-au oprit pentru a se întâlni cu grupul ascuns printre vii şi
au luat obezile de pe picioare, îndreptându-se apoi spre Rapold, unde a doua zi dimineaţa au dat Slavă lui Dumnezeu
că a izbutit să-l scape. Apoi plecat
înspre munţii Apuseni, predicând credincioşilor din satele din jurul Abrudului
şi Câmpenilor şi îndemăndu-i, ca ieromonahul Visarion Sarai în urmă cu 15 ani,
să nu primească unirea şi să ţină „legea Ierusalimului”[6].
Cercul de munţii, înalţi şi cu precipitaţii, care înconjoară acest ţinut
românesc, înzestrat cu drumuri, ce se pot uşor apăra chiar de năvălirea unei
puteri înarmate, a făcut din Zarand şi din regiunea Abrudului şi a Zlatnei,
fiind o puternică cetate naturală, de unde a pornit şivoiul tuturor
răzmiriţelor noastre. Comitele din Zarand raportând către guvern spunea că
Sofronie „amăgeşte poporul, dar nimeni n
se poate apropia de el, fiindcă Românii îl apără în tot chipul”[7].
După care nu se mai cunosc date despre acţiunea lui Sofronie, până în a doua
jumătate a lunii mai 1760 şi nici duşmanii nu au mai reuşi să-i dea de urmă. În
schimb nobili unguri au ţinut, la Deva, congregaţia de primăvară a judeţului, o
delegaţie de ţărani români i-au surprins cu un memoriu, din care transpira
duhul revoluţionar. Petru Bod a păstrat textul, în traducerea latină şi
constată că e scris într-o formă şi stil neobişnuit: „Cinstiţi, prin Dumnezeu aleşi şi de înaltul guvern crăiesc aşezaţi
domni ai măritului comitat al Hunedoarei, mărite comite şi jude suprem al
nobililor şi către voi toţi ceilalţi.
Iată noi ţăranii din principat facem de ştire
Măriilor Voastre, anume din acest judeţ al Hunedoarei, a Albei, al Zarandului,
împreună cu scaunele cele mai îndepărtate, despre acest lucru, că noi aşa
poftim de la cel mai mare, până la cel mai mic. Dacă vreţi să scoateţi de la
noi ceva, sub cuvânt de contribuţie ori altă trebinţă a principatului, noi
suntem gata la toate, dar religia nu ne-o părăsim, până când trăim. Toate
neamurile îşi au legea Jidovilor şi ei le ţin în pace, iar noi suntem prigoniţi
neîncetat pentru legea noastră. De ce nu ne daţi pace, ca să ne odihnim? De ce
să dăm uniţilor bisericile, pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi
cu mâinile noastre? Nu, nici odată până ce suntem vii! Dar să fim scurţi,
cinstiţi domni: când va sosi episcopul şi stăpânul legii noastre şi va face
judecată şi asupra bisericilor, care să dea uniţilor, le vom da; până atunci
însă nu. Căci e păcat mare să rămână bisericile închise în acest post. Nu-i cu
cuvinţă, nici Dumnezeu nu vrea şi nici Românii nu-o îngăduie. Căci prea deajuns
ne-am rugat cu toată cuviinţa, şi n-am primit nici un răspuns, ca şi când nici
odată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci
avem biserica noastră. Iar bisericile nu de aceea sunt clădite, ca să rămână
goale, şi nici noi nu ne vom mai închina în grajduri, ci ne vom duce la
biserici, ca să ne rugăm acolo şi să nu rămână goale. Căci postul fără
rugăciune e lucru mort. Până atunci protestăm înaintea Măriilor Voastre,
oprindu-vă de-a ne mai tulbura, până ce va veni vlădica. Vom face atunci, cum
ne va porunci el, căci e stăpânul legii noastre. Iar noi rămânem în veci
preasupuse slugi ale înaltei împărăţii”[8].
Memoriul acesta nu a fost însă înţeles şi s-a făcut mare vâlvă în tot Ardealul,
nobilul ungur Rettegi George, a tradus astfel doleanţele românilor: „nu ne putem îndeajuns mira din ce pricină
ne apăsaţi voi Ungurii intr-atâta. Că ne-aţi pus în gât şi jugul iobăgiei, cu
toate-că noi suntem şi am fost mult mai numeroşi, decât Ungurii, ba suntem şi
mai vechi, decăt voi în această ţară, fiindcă suntem rămăşiţele vechilor Daci”[9]. Însă ungurii n-au înţeles nici de
această dată scopul, pentru care s-a făcut această mişcare a maselor de români,
însă ceasul lui Horea nu a sosit. Alarmante autorităţile la 3 iunie 1760 în
„Conferinţa ministerială” de la Viena se cere arestarea lui Sofronie.
Alarmante
autorităţile la 3 iunie 1760 în „Conferinţa ministerială” de la Viena se cere
arestarea lui Sofronie. Printr-o scrisoare trimisă la Sibiu în data de 16 iulie
1760, guvernatorul Kemeny Laszlo îi comunică cancelarului Bethlen Gabor că „tumultul valahilor schismatici ia amploare
pe zi ce trece, încât, dacă Înalta Curte nu găseşte un remediu pentru curmarea
acestuia, guvernul nu poate stinge acest foc răspândit printre ei”[10].
A fost prins la Abrud, dar când a fost la intrare în Zlatna, a fost eliberat de
peste şapte mii de români. Aceasta îl determină pe cuviosul Sofronie să
convoace un “sinod” la 10-11 august 1760, format din credincioşi şi preoţi, în
care s-au redactat memorii către împărăteasa Maria Tereza şi guvernului
Transilvan, în care se cerea episcop ortodox, restituirea bisericilor,
parohiilor, eliberarea confraţilor[11].
Prin “rescriptul imperial”, împărăteasa Maria
Tereza îi acordă Sfântului Sofronie un “salvconduct”,
prin care a recunscut că poporul român din Ardeal „a fost tratat pentru religia sa cu moarte şi alte pedepse sângeroase”
şi, după care rânduieşte o comisie pentru a face dreptate între uniţi şi
neuniţi[12].
Apoi, se
îndreaptă spre Blaj unde episcopul unit Petru Anton, ca să scape, fuge la
Sibiu. Protestele împotriva Vienei şi-a unirii cu Roma s-a întins cu
repeziciune ajungând până în Satu Mare şi Maramureş. La 20 octombrie 1760
împărăteasa Maria Tereza înştinţa, pentru prima oară că va veni o comisie care
va cerceta plângerile românilor ortodocşi din Transilvania, iar cei închişi vor
fi eliberaţi. Sofronie a încercat să profite de pe urma acestor promisiuni ale
împărătesei şi păstrând legăturile cu sârbii – la care le-a trimis plângeri
începând cu anii 1757, se declară “vicăraş
al Sfinţiei Sale de la Carloviţ”, sau cum s-a păstrat în actele latineşti: “Presbzter
Soffronius, ieromonachus, generalis vicarius congregationis Karloviczensis”[13],
începând o acţiune de organizare a Bisericii transilvănene, convocând sinoade.
Cel mai
important “sinod” a fost cel de la Alba Iulia din 14-18 februarie 1761, în care
s-au fixat 19 puncte care au fost trimise la Curtea imperială. În care se cerea
din nou venirea unui episcop ortodox, încetarea prigoanei pentru cei care rămân
în cerdinţa străbună şi eliberarea celor închişi pentru credinţă, ca Oprea
Miclăuş, Moise Măcenic, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu, s-a făcut apel şi la
pacea religioasă: “să nu se hulească
popii şi oamenii cei neuniţi pe uniţi şi nici neuniţii pe uniţi, luându-se
măsuri şi pentru întărirea vieţii morale a preoţilor şi credincioşilor”[14],
ca nici unul din ei să nu se amestece în treburile celuilalt şi la sfărţit se iau
măsuri privind cultur a-şi moralitatea preoţilor şi a mirenilor. Acest sinod
este considerat punctul culminant al răscolei lui Sofronie şi unul dintre
marile faptele istorice bisericeşti ale secolului al XVII-lea. Poate fi
considerată ca o biruinţă asupra uniaţiei, deoarece multe sate au lepădat
unirea şi au îceput să-şi ţină legea strămoşească. Tot ce s-a lucrat timp de
peste 60 de ani, acum a fost dărâmat cu ajutorul şi spijinul cuviosului
Sofronie: “triumful desăvârşit al
ortodoxiei noastre, care a izbutit să scuture lanţurile robiei după şase
decenii de suferinţe grele şi lupte necurmate”[15].
Aceste
fapte care le-a făcut sfântul Sofronie vor rămâne în paginile istoriei şi
vieţii bisericeşti a Transilvaniei şi vor dăinui peste veacuri.
Deoarece
mişcarea condusă de Sfântul Sofronie de la Cioara, a cuprins întreaga
Transilvanie, în primăvara anului 1761, guvernatorul Kemeny raportează
cancelariei aulice din Viena că: “înnoirile şi excesele lui Sofronie cresc
zilnic şi reclamă din zi în zi o atenţie mai mare. Ni-e ruşine că un asemenea
om rău stăpâneşte guvernul şi toata ţara şi că lui i se îngăduie orice, fără să
fie pedepsit, spre marea pierdere a serviciului crăiesc”, conchizând că „acesată scânteie ce a izbucnit sub pretextul religiunii se va preface
în foc mare”[16].
Pentru a
pune capăt unei asemenea stări, în 12 martie 1761 împărăteasa Maria Teresa îl
trimite în Transilvania pe generalul Bukov ca “să facă oridine”, tot acum este
trimis şi episcopul ortodox sârb de la Buda, Dionisie Novacovici, primul ierarh
ortodox pentru românii transilvăneni,din 1701, de când li s-a desfinţat
străvechea mitropolie de la Alba Iulia.
La 26
aprilie 1760, în ziua de Paşti, s-au prezentat sute de credincioşi la Sibiu.
Noul episcop ortodox, sârb de origine, din Buda, Dionisie Novacovici, a sosit
atunci, i-a îndemnat să se întoarcă
acasă si să aştepte în linişte cele ce se vor hotărî cu privire la credinţa
ortodoxă.
În astfel de împrejurări vitrege, la 1 mai
1761, Cuviosul Sofronie, are o întrevedere cu generalul Bukov şi fiind silit le-a
cerut credincioşilor să fie paşnici şi ascultători. Cu aceasta misiune lui s-a
încheie şi s-a refugiat în Ţara Românească, probabil la Robaia şi Vieroş unde a
ajuns egumen, ori ca simplu arhimandrit la Argeş, de unde s-a interesat
îndeaproape de viaţa credincioşilor din Transilvania şi pe care îi încuraja, îi
ameninţa pe cei ticăloşi. Dar a şi băgat groaza în guvernanţi de la Sibiu, care
vrând-nevrând au fost nevoiţi să împlinească de cele mai multe ori legămintele
pentru care lupta Sofronie. A
tecut în anonimat la cele veşnice la unele din mănăstirile sau schiturile din
Ţara Românească, fără a se şti exact unde.
La 9
septembrie 1761, generalul Bukov îl condamnă la muncă silnică, oferind un
premiu de 50 de galbeni pentru prinderea
Sfântului Sofronie[17].
Recunoaşte şi declară împărătesei că nicăieri nu s-a lucrat cu atâta
brutalitate şi cruzime ca în Transilvania.
În anul
1764, Sfântul Sofronie era egumen al
Schitului Robaia de pe teritoriul comunei Muşeşti (jud. Argeş), aşezat de către
Nichifor Balomireanul, care a condus mănăstirea Argeşului. În anul 1765,
Cuviosul Sofronie a fost prin Transilvania, fiind urmărit în localitatea Almaşu
Mare (din Alba). Nu a fost prins, deoarece: “schimbându-şi hainele călugăreşti… a reuşit să dispară fără urme”[18].
Noul
episcop, Dionisie Novacovici, a trebuit să declare că nu se va împotrivi
trecerii românilor la uniaţie, astfel jugul greu de fier adus de la Viena apasă
din nou pe umerii bieţilor românii ardeleni. Multe sate din sudul şi estul
Transivaniei au fost dislocate cu prilejul înfinţării regimentelor de
grănicerie (1763-1765), în aceste condiţii mii de familii ortodoxe au luat
locul pribegiei, trecând munţii şi astfel şi-au părăsit locurile natale. Cine
poate să spună cât sânge s-a vărsat şi cu câte jertfe s-au făcut “pacificări”
oficale conduse de generalul Bukov, care a distrus peste 150-200 de mănăstiri
şi schituri din temelie, în comparaţie cu pacificarea condusă de Sofronie în
care nu s-a vărsat sânge.
De aceea,
numele lui nu va fi uitat sau şters din întreaga Biserică Ortodoxă şi din
inimile celor credicioşi, menţionăm că în şedinţa sinodală din 28 februarie
1950, a fost trecut şi el în răndul sfinţilor alături de Visarion Sarai şi
Oprea Miclăuş, canonizarea a avut la în catedrala din Alba Iulia la 21 octombrie
1955 şi de atunci îi sărbatorim în fiecare an la această dată.
[1] Pr. Prof.dr. Cezar Vasiliu, Sf neamului Românesc, p 114 şi pr. Prof.
Dr. M. Păcurariu, Sf daco-romani şi
români, p 143;
[2] Ioan Eşan, Sfinţi români, p 79
[3] impozitul;
[5]
S Dragomir, Ist Dezdrobirii...., p 135-136
[7]
S. Dragomir, op. cit., p 156
[8]
S. Dragomir, Ist dezdrobirii..., p 157-158;
[9] Ibidem, p 158;
[11]pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Sf daco-romani şi p 144-145 şi Pr.
Prof.dr. Cezar Vasiliu, Sf neamului Românesc,
p 115;
[13] S. Dragomir, Ist dezdrobirii...p 190;
[14] Pr. Prof. Dr. Cezar Vasiliu, Sf neamului românesc, p 115;
[18] idem, p15;
3. Viaţa Sfântului Mucenic Oprea Miclăuş din Săliştea Sibiului
După
venirea pe tronul imperiului austro-ungar împărătesa Maria Tereza, pentru
credicioşii din Transilvania începe perioada mărturisiri dar şi a muceniciei.
Printre ei se numără şi mucenicul Oprea Miclăuş.
Ţăranul
Oprea Micăuş s-a născut în satul Tilişca (judeţul Sibiu), în anul 1712, din
familia de preot Dan Miclăuş. O dovadă în acest sens o avem de la tilişcanul
Constantin Miclăuş, născut în 1905: „să
ştiţi că Oprea Miclăuş era tilişcan, din familia noastră. Moşul meu după tata,
preotul Dumitru, spunea că Oprea Miclăuş a fost frate cu străbunicul său. Iar
ca lucru de mare curiozitate, mai spunea bunicul că Oprea era născut chiar cu
100 de ani înaintea lui. La tinereţe, Oprea s-a căsătorit în satul învecinat
Sălişte cu Stană din familia Stănişor. Toate acestea mi le-a spus mama mea,
noră în casă a preotului Dumitru Miclăuş. Cred că sunt singurul din familia
noastră, a preoţilor Miclăuş din Tilişca, familie cu vechi tradiţii, care mai
ştiu lucrul acesta!”[1].
Ţăranul
Oprea era fiul cel mai mare al preotului Dan Micăuş şi mai avea doi fraţi (Dan
(1713) şi Dumitru(1726)) – preoţi în satul Tilişca. De mic copil părinţii i-au
sădit în suflet dragostea de Dumnezeu, de patrie şi de munca pământului. La
formarea sa ca viitor preot a avut un
rol important alături de familie şi biserica din Tilişca.
Numele de
Miclăuş are originii bizantine, provine de la Nicolae, dar a fost maghiarizat
şi transformat în Mikloş. Deci pe de o parte vine de la bizantinul Nicolae şi
nu este un cuvânt originar maghiar, iar pe de altă parte, trecând din nou în
limba română, prin filiera ungară, a devenit Miclăuş – nume purtat de famiile
de cneji şi care şi-au maghiarizat numele în acele condiţii vitrege.
Oprea a
fost chemat de locuitorii din Sălişte pentru a fi preotul lor. El însă se
căsătoreşte cu Stana din familia Stănişor, oamenii harnici şi buni creştini
fiind de meserie cojocar şi îşi întemeiază o gospodărie. În familia lui Oprea
s-a născut o singură fată, care a purtat numele mai departe pentru a nu se
stinge.
O dată cu
sosirea pe tron a împărătesei Maria Tereza, care era de credinţă
romano-catolică şi din dorinţa a avea cât mai mulţi adepţi de partea ei, a
început acţiunea de catolicizare în întregul imperiu. Astfel, începe marea
prigoană în Transilvania, ţăranii sunt bătuţi, amendaţi şi aruncaţi în temniţă,
li s-au confiscau averile şi i-au transformat în iobagi, mai ales după apariţia
ieromonahul Visarion, în primăvara anului 1744. Afirmaţiile mincinoase că prin
unirea cu Roma nu se schimbă nimic din credinţa răsăriteană apostolică, pe unii
a reuşit să-i ademenească, dar această unire în realitate era o «oclătire a
legii», un fel de «a treia lege»,
nici ortodoxă, nici catolică[2]. După mişcarea provocată de călugărul Visarion
şi în urma predicilor pe care le-a ţinut în Sălişte, credincioşii de aici au
alungat preoţii uniţi. În primăvara anul 1745 au fost arestaţi trei
credincioşi: Dănilă Milea, Stan Borcea şi Dumitru Şteflea şi închişi aproape
patru ani.
În necazul
şi amărăciunea din sufletul lor, cereau ajutor de la Dumnezeu să nu-i lase de
izbelişte. De aceea în toamna anului 1745, au început noi demersuri pentru
apărarea credinţei ortodoxe. Ţinând seama şi de
faptul că Oprea Miclăuş se trage dintr-o familie de preoţi, îl îndeamă
să ia parte la lupta pentru păstrarea credinţei şi a unităţii neamului
românesc, care a luat proporţii o dată cu venirea lui Visarion Sarai.
În astfel
de împrejurări ţăranul Oprea Miclăuş s-a dovedit un zelos apărător al
Ortodoxie. A fost trimis în trei rânduri la Curtea de la Viena ca delegat din
partea credincioşilor din Transilvania pentru a apăra credinţa şi drepturile
transilvănenilor.
Prima
călătorie a lui Oprea Miclăuş, în capitala imperiului, la Viena, a fost în anul
1748, alături de măcelarul Ioan Oancea din Făgăraş, preotul Stan din Sadu,
călugărul Nicodim din Ţara Făgăraşului[3],
împerună cu care a dus o plângere în numele credincioşilor din părţile Sibiului,
Miercurei, Sebeşului, Orăştiei şi Dobrei, prin care cereau să fie lăsaţi în
vechea lor lege, adică în credinţa ortodoxă. Nu au fost primiţi de împărăteasă,
însă după mai multe insistenţe pe la alte uşi, au fost primiţi de soţul Mariei
Tereza, generalul Könnigseg – comandant pentru Transilvania. Li s-a spus să se
întoarcă acasă că doleanţele lor vor fi rezolvate de guvernul local, însă
vicleana împărăteasă, a dat poruncă pentru şi mai mari prigoane, ca să fie
arestaşi după ce vor ajunge acasă. În drum spre casă ei împrăştie vestea că li
s-a promis că vor fi lăsaţi în pace. În Sălişte, adună poporul pentru a le da
vestea, iar la la 23 decembrie 1748, o delegaţie de peste o sută de ţărani
reprezentanţi pleacă la Sibiu pentru a cere publicarea actul împărătesc promis
la Viena, de a fi lăsaţi în credinţa lor. Guvernatorul Haller împeună cu
episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron şi Petru Dobra nu-i primesc, şi îi
amână până pe data de 29 decembrie pentru a avea timp să-i aresteze. Astfel,
măcelarul Ioan Onacea, în timp ce se întorcea de la Sibiu la Sălişte, a fost
arestat împreună cu 8 preoţii orodocşi din împrejurimi şi duşi în vestita
închisoare Kufstein[4].
În locul lui Oprea Miclăuş a fost arestat un ţăran, el a reuşit să fugă.
Oprea s-a refugiat în satul Becicherec
(în Banat), ca cioban la oi de unde se interesa despre tot ce se întâmpla în
locurile natale. În tot acest timp cu
bani adunaţi şi cu cei primiţi de la ţăranii din mărginime Sibiului, a plătit
un agent din Timişoara pentru a traduce în germană şi latineşte, scrisori pe
care le trimitea împărătesei şi papei. Însă în împrejurimile Sibiului teroarea
a început. S-au adus două companii de soldaţi, în Sălişte şi satele din
împrejurimi care aparţineau de Scaun şi au fost ţinute mai bine de un an. Acestea
sunt relatate de preoţii şi credincioşii satelor respective: „şi ne-au trimis două compănii de nemţi de
ne chinuiesc. Şi de se betejeşte (îmbolnăveşte,n.n.) un om, aduc nemţii de-l
îngroapă şi pătimim de frica nemţilor şi a popilor. Şi de naşte vreun prunc,
aleargă popii cu nemţii de-l botează de-a sila. Şi de care om nu vrea să meargă
cu popii cei uniţi la biserică, îi trage întâi câte cincizeci de bani, a doua
oară câte un florin şi merg la cârciumă şi-i beau”. Ostatici sunt eliberaţi
abia peste doi ani, de la acest masacru.
Iată cum
se plânge Oprea Miclăuş într-o jalbă în 1749, mitropolitului sârb, Pavel
Nenadovici, din Carloviţ: «Noi, românii
pravoslavnici din cinci districte ardeleneşti, ne-am dus la Curtea împărătească
şi am înaintat Crăiesei 3 memorii: unul la Chesarul, şoţul ei, altul lui
Könnigseg, generalul comandant de atunci peste întreg Ardealul, şi încă unul
trimisului moscovit, adică ministrului plenipotenţiar al împărătesei ruseşti,
Elisabeta Pertovna. Dar n-am putut aştepta răspunsurile împărăteşti, pentru că
ne-a ameninţat Cancelaria care purta treburile peste Ardeal să plecăm «îndată»
din Viena, căci dacă n-am fi plecat, Dumnezeu ştie ce rău ne-ar fi ajuns. Noi
vrem preoţi de legea noastră, căci pentru credinţa strămoşilor noştri sîntem
gata a suferi şi mucenicie sau izgonire din această împărăţie, iar legea nu o
vom lepăda»[5].
Acest
ţăran simplu devenea tot mai incomod autorităţilor hasburgice, acesta s-a
dovedit şi din mărturia dregătorilor din acele vremuri: „nu ştim ce să facem cu ţăranul acela care răzvrăteşte poporul
împotriva împărătesei şi îi îndeamnă să nu
intre în credinţa împărătească, cea unită cu Roma. Numele lui e Oprea şi
poporul îl ascultă mai tare ca pe noi cei ce prin poruncă împărătească de la
Viena suntem puşi aici spre stăpânire”[6].
Aşa cum
apare şi în versurile din „Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului”[7], sălişteni se hotărăsc să-l trimită
pentru a doua oară pe ţăranul Oprea din Sălişte, la Viena în primăvara anul
1749, cu o „deputaţiune” alcătuită din Oprea Miclăuş din Sălişte, şi patru
ţărani: Bucur Bârsan din Gura Râului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din
Poiana şi Constantin Petric din Jina[8].
Nici de data aceasta împărăteasa nu le îndeplineşte dorinţa lor arzătoare ci îi
trimite acasă şi ţinând în continuare preoţii uniţi, iar printr-o scrisoare
secretă cerea arestarea lui Oprea Miclăuş. De teama autorităţilor Oprea s-a
aşezat în Banat în satul Becicherec – tot ca cioban, doi dintre delegaţi au
murit pe drum la întoarcere, alţi doi s-au întors în satele lor.
Redăm mai
jos versurile din cronica, Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului:
«Atuncea săliştenii
Cu cei de lângă ei împrejurenii
Au căutat oameni să găsească
Treaba lor să le-o plinească.
Şi cu toţii s-au sfătuit
Pe trei oamenii s-au găsit:
Doi preoţi şi un mirean,
Din Sălişte şi din scaun,
Preotul Măcenic şi cu Oprea Miclăuş
Şi preotul din satul Galeş.
Pe aceştia tre i-au ales
La Chesaro-Crăiasa au trimis.
Crăiasa rugăciunea lor a primit
Şi cu drag li s-a făgăduit,
Cum să ea silă lor nu le face,
Ci să se odihnească în pace
Şi cu uniaţia nimeni să nu-i silească,
Ci într-a lor pravoslovie să trăiască.
Atunci Aron ca un leu răcnind s-a sculat,
Prin scrisori după ei a alergat
Şi pe câţi trei în Viena i-a închis
De când
l-a întâlnit pe mitropolitul de la Carloviţ, a învăţat care trebuia să fie
cuprinsul scrisorilor viitoare:
1. Dreptul
de a-şi păstra netulburată credinţa strămoşească;
2. Să se
trimită la faţa locului o comisie înaintea cărei să poată declara fiecare dacă
vrea să rămână ortodox sau unit şi
3. Să se
îngăduie şi ortodocşilor episcop legiuit, după ce mai bine de 50 de ani acest
drept le-a fost răpit[10].
De
sărbătoarea Paştilor din anul 1749, slujitori guvernului ardelean au atârnat
câte un toiag la fiecare biserică şi au dat de ştire că cei care nu vor
participa la slujba săvârşită de preoţii uniţi vor primi câte 50 de lovituri de
băţ şi o amendă de 12 florini. Cei care nu au ascultat au fost închişi, de unde
au fost eliberaţi decât sub jurământ că nu vor mai sluji (dacă erau preoţi),
iar mirenii, dacă jurau că nu se vor mai plânge nimănui pentru suferinţele lor.
Viteazul
Oprea Miclăuş, văzând atâta răutate şi înşelare din partea împărătesei, trimite
un memoriu lui Leopold I, bunicul împărătesei, care a făgăduit printr-un
«privilegiu» din anul 1700 libertatea credinţei lor strămoşeşti. Pe de altă
parte împărăteasa i-a interis agentului Orenchi din Timişoara de a mai traduce
jalbele românilor în limbi străine. Dar Oprea Nicolae nu se tulbură şi
ameninţă: «dacă nu va fi oprită prigoana,
uşor se pot naşte tulburări, care pot primejdui ţara întreagă». Atât el cât
şi alţi luptători pentru credinţă l-au căutat pe ministrul rus de pe lângă
curtea de la Viena, Mihail Bestuiev-Riumin, care i-a ajutat. Alţi au alergat în
Rusia cerând ajutorul împăratesei Elisabeta.
Deoarece
plângerile lor nu au fost rezolvate, la începutul anului 1752 mai mulţi
preoţi şi credincioşi din Sălişte şi din
împrejurimi au întocmit în casa preotului Vasile din Sălişte la care participă
şi preotul Dan Miclăuş din Tilişca (fratele mijlociu al lui Oprea) un Memoriu
către Curtea din Viena, cerând episcop ortodox şi libertate de credinţă. Doi
preoţi merg la Oprea în Banat, iar după ce a fost tradus în nemţeşte la
Timişoara. Apoi pleacă pentru a treia oară la Viena cu preotul Moise Măcenic
din Sibiel, preotul Ioan din Galeş şi preotul Ioan din Sandu. De data aceasta
sunt primiţi în audienţă de însăşi împărăteasa Maria Tereza şi de cancelarul
Kaunitz. Maria Tereza l-a supus unui interogatoriu, iar Sfântul Oprea Miclăuş
recunoaşte în faţa împăratesei că se află pentru a treia oară în capitala
imperiului, pentru drepturile lor. Oprea mărturiseşte că în prima călătorie la
Viena şi după întoarcerea în ţară a rămas în Banat de teamă, iar călugărul
Nicodim din Ţara Făgăraşului, care a înfăţişat împărătesei o înştinţare în 7
puncte, a fugit la Petersburg, deoarece
a auzit că vor să-l aresteze. Mai mărturişte că a fost şi pentru a doua oară la
Viena însă doleanţele lor nu s-au rezolvat şi de aceea se află acum din nou. La
întrebarea împărătesei ce i-a determinat să vină la Viena de atâtea ori în
numele unui popor care de peste 40 de ani e unit cu Roma, Sfântul mărturisitor
Oprea răspunde: «recunoaştem că-i păcat
mare să-ţi părăseşti credinţa, numai că noi n-am fost niciodată uniţi, aşadar,
nici nu părăsim unirea, ci rămânem în vechea noastră credinţă. Căci oricât s-ar
părea că am fost uniţi, totuşi aievea lucrul stă cu totul altfel, căci numai
preoţii noştri s-au arătat ca şi cum ar fi uniţi şi au jurat, pe de o parte, că
ei ar fi primit legea nemţească, adică unirea, iar de altă parte, faţă de noi
se legau pe tot ce aveau mai scump şi se jurau în tot chipul că ei numai cu
de-a sila s-au arătat faţă de domni că ar fi uniţi, dar că aievea ei nu ar fi
fot, ci ar fi rămas statornici în vechea credinţă şi că jurământul pe care l-au
făcut în silă nu ar avea nici o tărie. Acasta este acum pricina de căpetenie că
noi pe astfel de înşelători nu vrem să-i mai suferim, nici să-i mai avem ca
preoţi ai nosştri, ci poftim astfel de preoţi, care joară numai într-un fel,
iar nu în două feluri» în continuare vom observa cu câtă dârzenie îşi dorea
toate câte a mărturisit şi pentru care lupta cu nădejde în Dumnezeu că-l va
ajuta «Cu alte cuvinte, continuă el, noi
vrem să ni se dea vlădică de la Carlovăţ, ca să ne liniştim conştinţa, căci noi
am fi primit mai bucuros chiar preot curat catolici, care au rămas şi au crezut
totdeauna într-un singur fel, decât unii ca aceştia care grăiesc în două feluri. De aceea încă o dată, noi cerem în
numele nostru şi al poporului fie episcop de legea noastră, fie drum slobod să
plecăm în ţară. Dacă preoţii uniţi vreau să spună acum că poporul a fost
vreodată unit, vor trebui să dovedească cum că om de om s-a mărturisit că e
unit, nu numai preoţii, şi deci că întreg poporul ar fi primit cu vot obştesc
unirea. Dar aşa ceva ei nu vor putea dovedi niciodată, pentru că numai popii
s-au iscălit»[11].
Dar în loc să li se dea aceste drepturi au fost aruncaţi în închisoare pe
viaţă, în temniţa Kufstein, din Tirol, alături de preotul Moise Măcenic şi
preotul Ioan din Galeş (închis în 1756) şi de Ioan Oancea şi de alţi români
ortodocşi care au sfârşit în chinuri groaznice pentru apărarea dreptei
credinţe, timp de peste 30 de ani şi de care nu s-a mai aflat nimic.
Despre
sfârşitul sfântul Oprea nu prea sunt ştiri. Însă în anul 1756 Curtea de la
Viena au sesizat autorităţile din Transilvania că unul din deţinuţi a evadat,
deci nu se ştie care şi cu siguranţă nici unul dintre ei nu a supravieţuit că
nu au ajuns acasă. Numele lor a intrat în conştinţa poporului român din
Transilvania, care au început să trimită plângeri mitropolitului din Carloviţ
prin care îl rugau să intervină pentru eliberarea celor doi (Oprea Miclăuş şi
preotul Moise Măcenic) prin anii 1755-1756: «multă
dorire are ţara de ei, care nu ştim de mai sunt în viaţă undeva sau ba», mai
departe mărturiseşte «că sunt oameni buni
şi de noi toţi cu voia noastră trimişi». Menţionăm o altă întâmplare din 9
septembie 1755 când, Şteflea Vătaful împreună cu câţiva credincioşi la înmormântarea unui
copil ortodox de către un preot greco-catolic, după care, luând cădelniţa, a
înmormântat copilul fără preot[12],
căci după legea creştinească atât botezul cât şi înmormântările, în lipsa
preotului, se fac după o rânduila de excepţie şi în funcţie de posibilităţi[13].
În sinodul convocat de ieromonahul Sofronie la Alba Iulia, la 14-18 februarie
1761, s-a cerut din nou eliberarea celor întemniţaţi, între care erau şi cei
doi.
În
legătura cu vârsta lui Oprea un indiciu îl avem şi din ancheta din Viena la
14-15 aprilie 1752, în care declară: «-
Eu cel mai bătrân, mă numesc Oprea Miclăuş – şi tovarăşul meu acesta, mai
tânăr, se numeşte Popa Măcenic Moisi. – Eu, cel
mai bătrân, sunt din satul ardelean Sălişte, iar acesta mai tânăr din
satul Sibiel»[14].
După 32 de
ani, de aşteptare, la 24 iulie 1784, soţia lui Oprea, Stana, îi cere
împăratului Iosif II (1780-1790) să-i elibereze soţul, măcar acum la bătrâneţe.
Însă i se răspunde că: «nu s-a aflat în
nici o temniţa din Austria nici cea mai mică ştire că ar mai fi în viaţă un astfel de om, decât că se ştie că
pentru îndrăzneala de a fi ajuns până la tronul Majestăţi Sale au fost arestaţi
unii capi ai răscoalei de atunci. Dacă se va afla ceva mai mult, răspunsul va
fi trimis prin cancelaria ardeleană»[15].
Semnifică că atât Oprea Miclăuş cât şi preotul Moise Măcenic au murit în
înfiorătoarea temniţă hasburgică, jerfindu-se astfel pentru „legea”
strămoşească.
Pentru
curajul cu care şi-a apărat credinţa, Sfântul Sinod a hotărât să-l treacă în
rândul „sfinţilor mucenici” la 1950, iar canonizarea s-a făcut în anul 1955 în
Catedrala din Alba Iulia, alături de ieromonahii Visarion şi Sofronie şi
prăznuit la 21 octombrie în fiecare
an.
Iar îngeri
lui Dumnezeu şi inima românilor din Ardeal i-au înaltat lui Oprea, Visarion,
Sofronie, Moise Măcenic, Ioan din Galeş şi miilor de martiri mărturisitor şi
mucenici care în condiţii grele pentru Biserică Ortodoxă din Transilvania, au
rezistat să-şi păstreze dreapta credinţă strămoşească, le-au găsit un loc
într-o patrie liberă şi plină de Slava lui Dumnezeu, unde nici Nero,
Diocleţian, Maria Tereza sau Napolen, Hitler, Stalin sau „Sfântul Scaun” de la
Roma sau alţi stăpânitori pământeşti nu au puterea să stăpânească.
[1] Ioan Păltineanu, Originea mucenicului Oprea, p 5-6;
[2] Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, în Sfinţi români şi apăraători ai legii
strămoşeşti, 451;
[3] Pr.dr. Cezar Petrescu, Sfinţii neamului .., p 118 ;
[5] Ibidem, p 453;
[6] Ierom. Visarion, Viaţa şi acatistul Sf. .... p 19;
[7] Cronica versificată, scrisă de un călugăr
orthodox în 1762, Telegraful Român, 1898, nr 27;
[9] Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, în Sf români şi apărători ai legii....,
p 457;
[10] Pr. Prof. dr. T. Bodogae, în Sf români…., p 452;
[11] Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Sfinţi
români.... p 455-456;
[12] Canoanele sfinţilor Părinţi spun că
preotul ori episcopul care s-a lepădat de legea sa este eretic (schismatic),
preoţii Greco-catolici fiind rupţi de Biserica Ortodoxă împotriva căruia se
răzvrăteau, sunt schismatici;
[14] Ioan Lupaş, Contribuţii documentare la istoria satelor transilvane, Sibiu,
1944, p 70-71;
[15] Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, în Sf. Români ..., p457;
4. Viaţa preotului mărturisitor Moise Măcenic din Sibiel
Printre
apărătorii dreptei credinţe strămoşeşti din Transilvania împotriva uniaţie, din
perioada hasburghică (secolul al XVIII-lea) se numără şi preotul Moise Măcenic
din Sibiel, sat aşezat în mărginimea Sibiului. Ştiri despre viaţa sa aflăm
chiar din mărturia făcută la Viena în data de 14 – 15 aprile 1752, că la
rugămintea credincioşilor din Sibiel în urmă cu vreo 6 ani, a mers la Bucureşti
spre a fi hirotonit preot, ceea ce s-a şi făcut, prin mitropolitul Ungrovlahiei
Neofit Cretanul[1].
Peste puţin timp de la hirotonire, episcopul rutean unit Manuil Olszavsky din
Muncaci, trimis fiind de autorităţile hasburgice, constată că printre cei care
se împotriviau uniaţie se afla şi «popa
Măcenic din Sibiel»[2].
În urma anchetei făcute la Viena, a fost arestat în primăvara anului 1752, a
fost trimis în închisoarea din Sibiu, unde a stat 17 luni, până când generalul
camandant contele Brovne, a mijlocit la guvernator. Apoi i s-a cerut să se lase
de slujba preoţească şi să se hrănească din munca braţelor ca simplu ţăran,
până când va veni un episcop care să-i dea poruncă ce are de făcut. După
venirea în sat a vicarului Petru Aron, l-a fortaţ să facă un nou jurământ preoţesc
dar el refuză, iată mărturia mucenicului Moise: «apoi m-am întors acasă şi am slujit ca preot, ceea ce aflându-se, am
fost dus la închisoare în Sibiu, şi am pătimit acolo 17 luni, până când, în
cele din urmă, Excelenţa Sa generalul comandant contele Brovne, la care am
înaintat un memoriu, a vorbit cu Excelenţa Sa guvernatorul şi am fost slobozit
din temniţă, cu condiţia să mă las de slujba preoţească şi să mă hrănesc din
munca braţelor ca un simplu ţăran, până se va ivi vreun episcop să-mi dea mai
departe poruncă ce am de făcut. Mulţumindu-mă cu aceasta. M-am întors acasă, nu
am mai făcut nici o slujbă preoţească, ci am trăit în linişte ca un ţăran, până
când a venit în satul nostru domnul vicar Petru Aron, care m-a chemat înaintea
lui şi a poftit să-i fac un nou jurământ preoţesc. Cum eu însă nu am voit să mai
fac alt jurământ, afară de acela pe care îl făcusem la Bucureşti, de aceea a
sosit poruncă la sat, să mă dea iarăşi prins»[3].
La 10
decembrie 1750, mucenicul Moise se numără printre cei care au înaintat un
memoriu mitropolitului de la Carloviţ, Pavel Nenadovici, în care relatau
suferinţele prin care treceau credincioşii din cauza apărării legii strămoşeşti
şi neunirea cu Roma.
Înaite de
Paşti, au sosit în satul Becicherec din Banat, unde era ţăranul Oprea Miclăuş,
preoţii Ioan din Poiana Sibiului şi Ioan din Galeş, «împreună cu mai mulţi români», care au adus un memoriu al
credincioşilor din părţile Făgăraşului, ale Sibiului, ale Şebeşului şi ale
Orăştiei, care a fost întocmit în casa preotului Vasile din Sălişte. Apoi, după
ce a fost tradus în limba germană la Timişoara, ţăranul Oprea Nicolae Miclăuş
şi preotul Moise Măcenic îl duc la Viena şi-l prezintă împărătesei Maria
Tereza. După ce au fost primiţi în audienţă de Maria Tereza şi de către
cancelarul Kaunitz. Din iterogatoriul luat de Maria Tereza în zilele de 14 şi
15 aprilie 1752, reiese că Oprea Miclăuş se află pentru a treia oară în
capitala imperiului hasburgic, în calitate de trimis al credincioşilor
ortodocşi din Transilvania. Pe când preotul Moise Măcenic este pentru prima
data în Viena. În loc să le dea un răspuns favorabil, îi aruncă în temniţa din
Kufstein. Au fost aşteptaţi zadarnic de către familiile lor şi de către consătenii
şi de toţi mărturisitorii dreptei-credinţe, în numele cărora au mers la Viena.
În anul
1755 credincioşii din Transilvania întocmesc o memoriu care îl trimit
mitropolitului Pavel Nenadovici – dusă la Carloviţ de preotul Ioan din Poiana
Sibiului şi de credincioşii Toma Maier din Răhău, prin care îl înştinţau de
suferinţele prin care treceau credincioşi ortodocşi transilvăneni, şi prin care
îl rugau: «să nu ne lăsaţi, pentru
Hristos şi pentru aceşti oameni care i-au trimis ţara la împărăţie, anume Oprea
Miclăuş, Popa Măcenic, căci multă dorire are ţara de ei, care nu ştim, sunt
undeva sau ba»[4].
La 4
decembrie 1756, credincioşii din împrejurimile Sibiului, adresează din nou un
memoriu mitropolitului Pavel Nenadovici, cerându-i: «şi ne rugăm... pentru ai noştri care noi, satele, i-am ales oameni şi
i-am ales oameni şi i-am trimis la preînălţata Curte, anume Popa Mucenic şi Oprea
Miclăuşi. Să fii Măria Ta într-ajutor ca să se sloboadă, căci sunt oameni buni
şi sunt oameni de noi toţi şi cu voia noastră trimişi»[5].
La
începutul anului 1756, unul dintre deţiunuţi reuşeşte să evadeze din
închisoarea Kufstein, autorităţile hasburgice anunţă guvernul ardelean şi cer
să o supravegheze pe soţia ţăranului Oprea Miclăuş, crezând că el ar fi cel
care a încercat să fugă[6].
Nu se poate preciza depsre care din ei e vorba, dar chiar dacă ar fi reuşit să
evadeze şi să fi văzut lumina zilei, cu siguranţă şi-a pieridut urma prin
munţii Tirolului, de foame şi de frig, departe de casă şi de familie, căci la
ai săi nu se putea întoarce, sau poate a fost prins şi readus în sinistra
închisoare[7].
Un lucru este cert că acasă nu s-au mai întors nici unul dintre ei, din moment
ce s-au făcut atâtea memorii pentru eliberarea lor.
La sinodul
convocat de călugărul Sofronie de la Cioara, în casa preotului Rusan din
subordinul Lipoveni, în februarie 1761, la Alba Iulia, fiind semnat de
ieromonahul Sofronie, călugărul Ionichie din Veneţia de Sus şe de protopopul
Ioan din Sălişte, s-a cerut din nou eliberarea lui Oprea Miclăuş şi a preoţilor
Măcenic din Sibiel, Ioan din Galeş şi Ioan din Sadu şi protopopul Ioan din
Aciliu, şi cerând de la împărăteasă, episcop neunit, de lege grecească, cu
binecuvântarea mitropolitului de Carloviţ[8].
Tot în acest sinod Sofronie îşi îndemnă poporul să păstreze cu statornicie credinşa
otodoxă şi dacă o să forţeze pe unul dintre ei la unire, să se pună toţi
împotrivă. A redactat un comunicat în 19 puncte[9].
După
memoriul înaintat generalului Bukow, la 7 aprilie 1761, în care s-a cerut
eliberarea aceloraşi prizonieri, au mai menţionat să fie lăsaţi în pace ca să
poată să-şi păstreze legea grecească. Dau o altă rânduilă şi susţin că: «noi nu
dispreţuim sfânta unire, nici nu o supărăm, ci numai nu voim să-o ţinem, căci
nu o înţelegem. Preoţii uniţi să o ţină în numele Domnului, dar noi niciodată
nu am ştiut că suntem uniţi»[10].
La 24
iulie 1784, când soţia ţăranului Oprea Miclăuş, Stana, a înaintat împăratului
Iosif al II-lea (1780-1790), o scrisoare de îndurerare pentru eliberarea
soţului ei, măcar acum la bătrâneşte, după o perioadă de peste 30 de ani, dar
conducerea închisorii raporta că nu se ştie nimic de ei, asta ne duce cu gândul
că amândoi şi-au pierdut viaţa în temniţa din Kufstein, pentru credinţa
ortodoxă şi a primit cununa mucenicie fiind trecut în rândul sfinţilor şi
pomenţi la 21 octombrie.
[1] Pr. Prof. Cezar Vasilui, Sf neamului românesc, p 150-151;
[2]
Dr. S. Dragomir, Ist dezdrobirii
religioase a românilor din Ardeal în sec XVIII, vol I, p 166;
[3] Pr. Prof. M. Păcurariu, în Sfinţi români şi apărători.... p
447-448;
[4] Dr. S. Dragomir, Ist dezdrobiri... vol I, p 153, anexa 96 şi în vol II p 32;
[5] Ibidem, vol I, anexa 105, p 161-163;
[6] Pr. Dr. Cezar Petrescu, Sfinţii neamului romănesc, p 151;
[7] Ioan Eşan, Sfinţi români, p86;
[8] Dr. S. Dragomir, Ist dezdrobiri… vol II, p 194;
[9] Ibidem, p195;
[10] Ibidem, p 223-224
5. Viaţa preotului mărturisitor Ioan din Galeş – Sibiu
Pe la mijlocul
veacului al XVIII-lea, în timpul ocupaţiei hasburgice, credincioşi din Transilvania
se luptau cu uniaţia. Printre ei s-a numătat şi preotul Ioan din Galeş, situat
lângă Săliştea Sibiului. Între aceşti apărători ai Ortodoxiei se numără
cuvioşii ieromonahii Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Nicodim,
protopopul Nicolae Pop din Balomir, peoţii Moise Măcenic din Sibiel şi Ioan din
Galeş, Ioan din Aciliu, Ioan din Poiana Sibiului, Ioan şi Oprea din Sălişte,
Ioan Piuariu din Sadu, preotesele din Tilişca, din Poiana, din Deal,
credincioşii ţărani Oprea Miclăuş din Sălişte, Ioan Oancea din Făgăraş,
Constantin Petric din Jina, Ioan Crăciun din Cărpiniş, Toma Maier din Răhău,
Tănase (Todor) Todoran din Bichigiu – în părţile Bistriţei. Pe lângă acestea
istoria a păstrat alte mii de nume ale preoţilor şi credincioşilor – bărbaţi,
femei, copii – mai ales din satele Sălişte, Poiana, Jina, Tilişca, Deal,
Cărpinet, Colun, Cuzdrioara, lângă Dej – ucişi sau morţi în urma suferinţelor
îndurate, întemniţări, bătăi, maltratări şi alungaţi din propria casă sau şi propriul sat[1].
Despre
acest mărturisitor se cunosc puţine date, se crede că a fost hirotonit preot la
Bucureşti, la Râmnic, sau la Carloviţ, la fel ca şi alţi tineri, deoarece
creştini transilvăneni nu aveau un episcop ortodox. Se aminteşte de Ioan din
Galeş, în anul 1745-1746, într-un raport făcut de episcopul ruten unit Manuil
Olszavszky de la Muncaci – trimis de autorităţi pentru verificarea românilor
din Ardeal câţi sunt sau nu cu uniaţia. Aici ca potrivnici unirii cu Roma îl
aminteşte şi pe Ioan din Galeş, care ar fi unul din corifei mişcări împotiva
uniaţiei, alături de: “popa Mateiu din
Colun, popa Opre din Glâmboaca, popa Manic din Nucet, popa Mateiu din Cornăţel,
popa Toma Dobra, care fusese preot unit, din Racoviţa, popa Opre şi popa Achim
din Sebeşul de sus, popa Sima din Porceşti, popa Man şi popa Vasile, care
asemenea fusese unit, din Răşinar, popa Bucur şi popa Neagul din Poplaca, popa
Ioan din Gura-râului, popa Tăban din Orlat, popa Dan şi popa Vasile din
Sălişte, popa Ioan din Galiş, popa Măcinic din Sibiel, precum şi călugării din
schiturile Arpaş, Porceşti şi Scorei”[2].
În
decembrie 1750, a semant alături de alte şase persoane, memoriul adresat
mitroplolitului ortodox Pavel Nenadovici din Karloviţ în care au expus situaţia
grea şi suferinţele prin care treceau credincioşii transilvăneni pentru a
apărarea legii: “şi au trimis în numitul
sat, în Galiş, doi slujitori ai cetăţii, ca să prinză un popă şi n-au găsit pre
popa acasă. Şi era pe la mijlocul nopţii, ci au găsit numai pre ptreutiasa sa
şi au început a o bate şi s-o lege iară ea a început a ţipa. Vecinii au sărit
să vadă ce să fie, slujitorii au tras cu un pistol ş-au puşcat un om şi
numaidecât a căzut...”[3].
Între anii 1750-1755 preotul Ioan se afla în fruntea acţiunii de apărare a
credinţei ortodoxe din Ardeal. Înainte de Sfintele Paşti cu două săptămâni, în
1552, alături de preotul Ioan din Poiana Sibiului, au mers în Banat la
Beciclerec, unde era Oprea Miclăuş şi Moise Măcenic pentru a le duce memoriul
scris în casa preotului Vasile din Sălişte (la care a fost prezent şi fratele
mijlociu a lui Oprea, preotul Dan Miclăuş din Tilişca), pentru ca apoi să fie
tradus în limba germană şi prezentat la Viena împărătesei Maria Tereza.
Reîntors
din Banat, preotul Ioan din Galeş, îl găsim din nou la data de 16 aprilie 1756
în fruntea mişcării de apărare a Ortodoxiei din Ardeal. Acestea le-a relatat
episcopul unit Petru Aron de la Blaj, care a anunţat autorităţile despre tot ce
se întâmpla în aceea vreme. Iar el declara: „călăraşi
şi plăieşi noaptea, ca la hoţ, iară nu ca la un preot nevinovat, pentru aceasta
în arişte nu voi veni, că nu sunt tâlhariu”[4].
După această acţiune preotul Ioan este arestat şi dus în lanţuri în închisoarea
de la Sibiu. Tatăl său, Ioan Burborea (Vârvorea)[5]
a înaintat mai multe plângeri autorităţilor în care cerea eliberarea din
închisoare, pe cauţiune sau măcar să-l elibereze din lanţuri. Însă nu s-a ţinut
cont de rugăminţile unui tată bătrân şi Maria Tereza dă ordin pentru a-l muta
în ascuns în închisoarea din cetătea Deva. După o perioadă lungă de timp Curtea
de la Viena cere autorităţilor din Transilvania să-l deporteze într-o
închisoare din Italia sau în oraşul Graz, după care a fost dus în închisoarea
de la Kufstein, unde şi-a sfârşit viaţa, alături de alţi mucenici şi apărători
ai ortodoxiei[6].
În anul
1776, cronicarul braşovean Radu Duma, a scris că, câţiva negustori veniţi cu
afaceri comerciale, l-au cercetat la Graz, iar preotul Ioan le-a mărturisit: „mai bine va muri acolo decât să-şi lase
credinţa cea pravoslavnică”[7]. În anul 1780, călugărul sârb Ghenadie
Vasici, deţinut şi el, reuşeşte să trimită o scrisoare Sinodului Bisericii
Ortodoxe Ruse şi ţarinei Ecaterina a II-a (1762-1796), prin i-a rugat să
intervină pentru eliberarea lui, printre altele a mai scris: «aici în fortăreaţă este şi un preot român
din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimeşte robie de 24 de ani pentru
credinţa ortodoxă»[8]. Cu
siguranţă era Ioan din Galeş, întemniţat cu 24 de ani în urmă, prin 1756.
Aşa şi-a
găsit şi acest mucenic sfârşitul departe de casă, de familie, de păstoriţi lui,
de credinţa strămoşească pentru care şi-a dat viaţa şi primind în schimb nimbul
mucenicesc. Prin statornicia lui în credinţă numele lui se numără printre
sfinţi şi este pomenit în fiecare an la 21 octombrie, împreună cu
ieromonahul Visarion şi Sofronie, cerdinciosul Oprea Miclăuş din Sălişte şi
preotul Moise Măcenic din Sibiel – mari apărători ai credinţei Ortodoxe.
După l990, Sfântul Sinod a hotărât canonizarea la 20 iunie l992 a doi
preoţi de mir, apărători neînfricaţi ai credinţei strămoşeşti care şi-au sfârşit zilele în
închisoarea habsburgică de la Kufstein: Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeş.
[1] Pr. Prof. M. Păcurariu, în Sf români şi apărători… p 443;
[2]
Dr. S. Dragomir, Ist detdrobirii…, vol I,
p 166;
[3] Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Sf
daco-romani şi români, p154;
[4]
Dr. S. Dragomir, Ist Dezdrobirii ..., vol II, Anexe, p
314;
[5] Pr. Prof. M. Păcurariu, în Sf români şi apărători.... p 445;
[6] Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Sf daco-romani şi români, p 155 şi Ioan
Eşan, Sfinţi români, p 84;
[7] Ibidem,
p 155;
[8] Ibidem, p 155-156 şi I. Eşan, Sf români, p 84;
Extras din lucrarea de disertatie "Sfintii romani din Ardeal", 2010, Anca Avram
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.