duminică, 23 octombrie 2022

Ezoterismul si misterele de la Sarmizegetusa Regia (3)

Prostia omenească îmbinată cu escrocheria aduc după sine victime pe toate planurile. Misionarii religiilor asiatice în țările creștine își abrogă titulatura de "maeștri" sau "evoluați" în domeniul spiritual. Astfel, în înalta lor spiritualitate, se gândesc că au găsit soluții pentru a rezolva viitorul spiritual și social al planetei prin confecționarea unor noi lideri mistici creați în anumite împrejurări de ei consfințite. Consecințele se văd clar, noi victime sau pasiuni erotice sub pretextul creării unor salvatori spirituali, apar la lumina lunii pline la Sarmizegetusa. Unii le iau în râs, alții le iau în serios, iar alții le ignoră, fiecare după cum simte. Mai multe despre acestea, vedeți în cele prezentate de  Vladimir Brilinsky în cartea "Îndăcitul":

    Meci de fotbal la cârciuma din sat. Joacă România cu Franța. Ne adunăm unul cu altul și luăm vin la cutie. La lumina săracă  a becurilor chioare, bem și privim un meci anost în care ai noștri nu știu ce să facă cu mingea iar francezii dau gol după gol. Noroc cu vinul care dezleagă vorbele și alungă necazul. Ne încingem la povești, mai întâi despre fotbal și după despre orice, după a treia cutie fiecare vorbește de unul singur și nimeni nu ascultă și fumul de țigară devine tot mai dens și mai înecăcios. Nelipsit din cârciumă, de dimineața și până seara, bețivanul satului duhnind a mahorcă și a alcool acru, se apropie șovăind de masa noastră și mă bate pe umăr.

    - Nu-mi umpli și mie paharul că-ți zic ceva, îmi șoptește la ureche. Apăs robinetul cutiei și paharul se umple cu spumă.

    - Ce mă, ce să-mi zici tu?  Bea acolo și dă-mi pace.

    - Da numa dacă vii afară și mă apucă de bluză trăgându-mă către ieșire. 

- Mă, mâne sară, ăia din deal, dau o lovitură la cetate, șoptește el conspirativ, privind în dreapta și în stânga. Îi sigur că să duc cu unu care o venit din Caraș și stă la pensiune aci păstă râu și are dectector de hăl bun.

- La care cetate? 

     - Sus, la Grădiște, une dracu la cetate, tăt întrebi prostii se rățoiește el. Da nu știi nimic de la mine, că ăla îs. Fă tu ce știi da nu mă băga.

- Nu mă  pui pe drumuri degeaba, că dracu i al tău, mă oțâr la el.      

   Îi înfund în buzunar 30 de lei, toți banii pe care îi mai aveam și plec spre casă. La capătul văii văd luna care tocmai răsărise. Mâine e lună plină îmi spun, ce naiba și-au ales și ăștia să sape tocmai acum?

 

     La nord de zona sacră, la câțiva metri în interiorul pădurii, mă întind pe spate, în frunzele uscate, în așa fel încât să cuprind cu privirea cât mai mult. Îmi pun sub cap o buturugă în loc de pernă și mă acopăr cu alte frunze. Privesc la măreția acelui loc și încep să ascult liniștea profundă a Sarmizegetusei. Iubesc locul ăsta de când mă știu. Îl simt ca o casă protectoare și primitoare care de fiecare dată îmi arată altceva. De ce naiba și-or bate alții joc de el? De ce nu sapă arheologii mai mult, cu mai multe echipe, să găsească ei aur și nu cei care vor doar să se îmbogățească. Aurul ăsta este al istoriei noastre, al nostru, al tuturor. El nu are o valoare anume, el vine să ne spună povești cum doar el este în stare. El ar trebui să ne rescrie istoria, dar scos din pământ de hoți și nu de arheologi el rămâne fără valoare. Îmbogățește pe unul sau pe altul dar de spus nu spune nimic. Istoria dacilor trebuie rescrisă fără opinci și blănuri de oaie și pe umăr și carne crudă mâncată sălbatic. Elitele dacilor erau, nu numai aici la Sarmizegetusa comparabili cu elitele grecilor sau romanilor sau egiptenilor. Aici era aur, iar unde a fost aur, a fost civilizație și cultură. Aurul trebuie să rămână aici să povestească istorii, nu să-l scoată gorobeții și să-l dea la sârbi pe bani.

 Gânduri de tot felul se învălmășesc în cap și în mirosul frunzelor uscate, mă las toropit de o ațipeală amestecată cu nedumeriri și dragoste față de acest loc și de întrebări fără răspuns.

 Deodată ploapele mi se luminează brusc și tresar speriat. O lumină de lanternă se mișcă dezordonat la capătul piațetei pavate și se îndreaptă către soarele de andezit. Ăștia sunt, ai mei sunteți, îmi zic în timp ce scot camera de filmat din rucsacul de lângă mine. Sunt doi cei ce înaintează. Se opresc lângă soare. Lanterna se stinge și unul o așează pe geantă alături. Lumina lunii pline inundă zona sacră și încet ochii se adaptează. Cei doi sunt un el și o ea. Brusc se îmbrățișează și cu un sărut sălbatic își strivesc unul altuia buzele. Încep să se despoaie, la fel de agitat, de parcă răbdarea se sfârșise. O fustă largă zboară alături în timp ce niște  bocanci cad cu zgomot în șanțul de drenaj. Într-o clipită rămân goi pușcă. Bărbatul desfășoară precipitat un neopren pe soarele de andezit și amândoi, ca într-un adevărat ceremonial se urcă pe feliile groase ale soarelui. Nu-mi vine să cred. Auzisem că unii vin să doarmă pe soarele de andezit dar nici chiar așa. Cei doi se întind pe neopren într-o îmbrățișare pătimașă și un icnet sparge liniștea Sarmizegetusei. Gata  actul a avut loc, îmi zic. Mișcările rapide și ritmice ale bărbatului aduc cu ele câte un geamăt ascuțit al femeii, apoi se aude gâfâitul lui și un țipăt prelung al femeii, ca o  eliberare izbitoare.  Rămân înlănțuiți acolo, până se domolesc gemetele și gâfâielile. Totul să fi durat vreo trei minute. Mă întreb dacă nu cumva visez. Nu-mi vine să cred. Transpirat și excitat deopotrivă rămân, acolo, în frunze cu teama de a nu-i deranja. Se ridică amândoi deodată, ținându-se de mână și se îmbrățișează din nou într-un preludiu tandru. No, îmi zic, dragostea nu are limite. Iubirea e mare și nu are granițe, fanteziile la fel. Ei se îmbracă domol, când un fluierat ca un semnal se aude din direcția izvorului. Îi văd cum se grăbesc să-și tragă hainele mai repede pe ei, coboară de pe altar și aprind din nou lanterna. De la izvor, se aud voci, mai multe. Au venit hoții la timp, că dacă nu, dădeau de ăștia în timpul actului. Se aprind încă două lanterne la izvor iar cuplul satisfăcut se îndreaptă într-acolo. Ce-o fi ? Nu trece un minut și o lumină își face, din nou, drum prin întunericul Sarmizegetusei spre același loc. Un alt cuplu, de data asta unul cu mai puțin avânt. Mai în vârstă, îmi zic. Să nu-mi spui că și ăștia și-o pun pe altar că nu pot să cred. Ba da. Mai tacticoși, se așează pe marginea altarului se descheie la șireturi, și încep să se despoaie fiecare separat. Femeia rămâne cu fusta pe ea iar bărbatul se suie singur pe altar. Ăștia n-au preludiu. Se întoarce către femeie și fără nicio mângâiere se înfige în gura ei, cu mânile în șold și privind în jur. Lumina lunii pline conturează un profil cu o burtă lăsată și o barbă stufoasă și o femeie molfăind mecanic într-o poziție extreme de incomodă. După un timp el o trage de mâni, sus pe altar și o așează, cu fața în jos, direct pe piatra altarului încălecând-o tacticos. Niciun zgomot de data asta. Nici icnete, nici țipete, nici gamete, doar, după un timp răzbat gâfâielile bărbosului. Mă ridic încet din frunze, cu grijă să nu fac zgomot și în patru labe traversez terasa a zecea, prin bălăriile care o năpădeau. Înaintez încet, de teamă să nu mă audă și ajung deasupra izvorului. Văd cel puți zece oameni adunați la lumina unei singure lanterne. Unii fumează, alții se sărută alții stau rezemați de trunchiul bradului de lângă izvor. Apar, odată cu o dâră de lumină cei doi blazați care își terminaseră treaba. De lângă brad imediat, un alt cuplu se desprinde și ia drumul altarului. Deja mi-a trecut orice urmă de excitație. Nu mă mai interesează încă un film porno. De ce pe altarul de andezit? Cine sunteți voi mă, netrebnicilor să pângăriți locul ăsta cu sexul vostru? N-aveți alte locuri unde să vă faceți mendrele decât pe istorie?  Bage naiba în voi de baragladine. O iau încet către pădure, de teamă să nu dau nas în nas cu alții. Precis că ăștia sunt ceva enoriași a vreunui șarlatan care cine știe ce le-a băgat în cap. Nu dau de  nimeni pe drum și în vale după ce cobor dealul Grădiștei văd patru mașini parcate pe marginea drumului desfundat. Una de Argeș, una de Cluj și două de Hunedoara. Pe cele din Hunedoara le cunosc.

     – Florino, ce naiba umblați noaptea pe la Sarmi? o întreb la coadă, la pâinea de la "Popasul dacilor"[1]. O cunosc pe Florina de mult, se aciuiase la televiziune pe lângă echipa de liceeni care făceau emisiunea Noi și îi tot îmbrobodea să facă o emisiune despre pădurea de argint de la Săcărâmb cu energii și cu legende. Copiii n-au vibrat la subiectul ei și reportajul nu s-a făcut. Atunci i-am certat că nu și-au motivat refuzul temeinic și că au ratat probabil un subiect interesant. Florina mi-a mulțumit atunci și a plecat din echipă.

    – Ce să facem și noi, admirăm luna plină la Sarmizegetusa, știi ce minunat este să vezi așa ceva, știi ce senzație ai când vezi cerul negru, luminat de un disc de foc? Da de unde știi că am fost noaptea pe acolo? 

-          Păi și eu am fost acolo, de unde să știu?  îi răspund arțăgos.

-         Da ce, te-o convins și pe tine doamna Ileana ? Tu n-ai doi copii ce-ți mai trebuie ?

-         Ce să mă convingă? întreb holbat și zâmbind curios.

Florina inghite în sec și mă privește, știind că nu-i a bună. Scăpase porumbelul din gură. 

   – Bem o cafea? zise repezit și puțin nervoasă.

Ne așezăm la masă și Boby ne aduce două capucino. Eu mai cer o îmbunătățire, jumătate de Jidvei și Boby se conformează.

  -Dă să gust și eu zice Florina. Uoiii ce bun e, vreau și eu.

  - No zi, ce drac făceați acolo? N-aveți unde vă f… decât pe pietrele dacilor, o luai direct, din vole.

  - Fii atent, și trage cu nesaț dintr-o țigară care tocmai și-o aprinse,  doamna Ileana e vindecătoare, din Pitești și are sute de oameni pe care i-a vindecat. Eu sunt la ea la curs de doi ani și chiar am avut ce să învăț de la ea. Și ea ne-a demonstrat, nu am timp acum să-ți zic toate cele, că dacă într-o noapte cu lună plină care se suprapune peste o dată care indică echinocțiul sau solstițiul, procreezi un copil pe soarele de andezit acela va fi noul prunc ales. Până acum nu a fost suprapunerea asta cu lună și echinocțiu, dar ea zice că e binesă ne acomodăm pentru peste doi ani când va fi. Noul prunc, mă înțelegi? și mă fixează cu ochii mijiți și fruntea încrețită a mare secret. 

 - Adică Iisus, tu? o întreb mirat.

  - Adică noul Iisus, noul nostru izbăvitor șoptește Florina a conspirație.

 - Mă Florino, și voi puneți botul la așa ceva? Ce, actualul Iisus este expirat, e nevoie de altul? Cum să-l negați tu, pe Iisus ? Voi vreți să întoarceți lumea cu curul în sus? Eu o știu pe Ileana asta care este o șarlatană. Vă prostește că intră în corpul vostru și vă taie și vă arde toate lucrurile rele și vă dă vitalitate, nu-i așa?  Au filmat-o și ăia de la "România te iubesc" în toată splendoarea ei de șarlatană. Eu am alte pretenții de la tine, ești o femeie cultivată, pasionată de munca ei, deșteaptă foc, ce dracu te-ai aciuiat pe lângă o escroacă?

  - Ești liber să crezi ce vrei, cu tine nu mai am ce discuta, schimbă Florina, brusc tonul. Ești bătut în cap, nu înțelegi nimic, și isbugnește a patimă și furie, labagiul și perversul dracului ce ești, ne urmărești, te uiți la noi pe ascuns și faci pe nebunul. Ceașca de Capucino se răstoarnă cu zgomot sub palma Florinei care se ridică de la masă bolborosind un p… mă-ti să fie auzit de toți. De la celelalte mese ochii oamenilor ne fixează cu interes. Boby, vine calm, cu o cârpă și cu un zâmbet șmecher în colțul gurii șterge cafeaua lipicioasă care băltea pe masă.   

  - Așa-s muierile, mai mânioase câteodată.

 

   Mă reped la postul de poliție și-i povestesc șefului ce se întâmplă sus.

- Și ce vrei să fac eu? Să mă duc să le țin lumânarea? Ce să le fac? Să-i bat sau ce? Au adus un prejudiciu? Nu. Au făcut o faptă ilegală prevăzută în codul penal? Nu.

 - Păi asta nu e profanare de monumente? Dacă mă duc acuma și-mi fac mendrele pe un monument, oriunde în lume, mă leagă pe loc. Numai dacă atingi la Stonehendge o piatră mergi la bulău.

– Lasă-mă cu Henge ăsta al tău. Acolo e acolo, în ce țară o fi, cu legile lor aici e România, cu alte legi. Da la infracțiuni contra bunelor moravuri, nici acum nu merge? Nu pentru că nu ai dovezi nici dacă îi filmezi. Nimeni nu te bagă în seamă dacă vii cu de astea. Dacă ăia de la cultură vin, fac o sesizare, arată prejudiciul, pot să fac ceva dar de acum să știi fără nici o șansă. Și mai e ceva, în loc să ne bucurăm că vin atâția turiști și uite cum apar pensiuni, mai nou, noi îi gonim? Și în fond ce-or făcut? Crezi că-s primii care fac așa ceva? Dă-le pace că nu duc cu ei piatra acasă.

   Plec de la post cu un gust amar. A doua zi, merg la ăia de la cultură, o instituție creată, la fel ca și legile de patrimoniu, fără cap, fără coadă, și fără conținut. Și acolo, dialogul este halucinant. Toți râd când le povestesc, de parcă priveau un film porno. Încep glume deocheate despre reproducere, lună plină și fantomele zeilor. Nu au ce să le facă, să-i filmez, să vadă și ei, că dacă nu distrug monumentul nu au ce să le facă. Nimeni nu poate să facă nimic. Îmi vine să vomit și plec scormonindu-mi mintea în căutare de soluții.

  Pe copiii de la Dacia Nemuritoare îi întâlneam, an de an, instalați cu corturile pe malul râului. Copii, un fel de a spune, privind diferența de vârstă dintre noi. Aveau un respect enorm față de istoria dacilor și mai ales de aceste locuri și nu ne-a fost prea greu să ne împrietenim trainic și cinstit. Erau unul și unul. Ingineri, medici, informaticieni, geologi, artiști, oameni sinceri și deschiși, oameni în care simțeam că pot sădi ce am de sădit pentru a rodi mai departe. Își făcuseră o asociație pe care o gândeau de viitor, cu entuziasm și pasiune. Instalam împreună, indicatoare către cetăți, panouri informative,amenajam izvoarele de-alungul Văii Albe, mă ajutau la curățenie și la cărat gunoaie din Sarmizegetusa și se certau cu turiști, atunci când îi vedeau cățărați pe monumente, despuiați la soare.  Ne apucau nopțile pe malul râului, lângă o fasole cu afumătură, la ceaun, stropită cu țuică din greu iar poveștile sub ploile de stele mi s-au cuibărit tare adânc în suflet. Ziua după drumeții pe dealuri și prin cetăți se adunau și începeau întrecerile. Aveau arcuri cu săgeți, bile mari de fier de petang, un sport franțuzesc, prăștii de tot felul și arme de airsoft. Trăgeam la țintă și pariam pe bere. De la an la an veneau cu arme tot mai performante și concursurile căpătau tot mai mult în precizie și calitate. Trăgeam bine. La cupa presei la tir, organizată an de an de jandarmerie, adunasem trofee după trofee. Disciplina din armată mă ajuta să mă concentrez odată ce aveam arma îndreptată către țintă.

   Într-o zi, întins pe iarbă, cu ochii în cătarea pistolului, îndreptat spre hârtia cu cercuri. îmi vine o idee. Nu le-am suflat niciun cuvânt. Ce-ar fi dacă...

     Noaptea se lăsase de mai bine de o oră când văd primele lumini de lanternă străpungând întunericul, pe panta paralelă cu drumul pavat. Se aud voci și râsete și număr fără greutate, în lumina lunii,  6 cupluri. Stau întins pe burtă la marginea terasei a X-a, ascuns în bălăriile necosite de la buza pantei. În față, mai jos, la vreo 15 metri, Altarul de andezit. Era una dintre acele nopți în care se făceau prunci sfinți la Sarmizegetusa. Nu găsisem niciun sprijin, de la nimeni, iar ideea nebunească venită la jocurile cu cei din Dacia Nemuritoare, merita încercată. Dacă legea nu e bună și nu protejează monumentul, atunci trebuie să-l protejeze cineva. Primisem de la copii, la plecare, un pistol Walter și 1000 de biluțe de plastic și eram tare încântat să trag la țintă de câte ori aveam ocazia. Acum era una bună. Mașina era pe partea cealaltă, ascunsă într-o pădure de brazi, pe valea Godeanului, de unde se urca, pe potecă, până în zona sacră

Nu trece mult timp și primul cuplu apare dinspre izvor, înlățuit și sărutându-se. Dezechiparea merge încet, în liniște, cu sărutări pătimașe și mâini care caută forme. Își întind neoprenul, ea se întinde și el,asemenea unui misionar profesionist, se așează peste. În lumina lunii strălucește dosul bărbatului ce începuse  să se miște. Îmi sprijin coatele în iarba înțepătoare, îmi țin respirația, ochesc și apăs pe trăgaci. Un urlet sfâșietor sparge liniștea și întunericul de sperie stelele nopții senine. Bărbatul se ridică brusc, frecându-se pe fund, iar femeia nu înțelege nimic.

   - Vai, ce s-a întâmplat, Marine, ce-i cu tine se ridică femeia gâfâind speriată. 

   - Nu știu ce m-a săgetat în cur, așa dintr-o dată. Parcă a intrat un ac, ce dracu o fi?

   - Vreo insectă, ceva te-a pișcat, nu-i nimic, hai lângă mine și femeia îl trage de mână îl mângâie părintește și constată că obiectul muncii s-a deteriorat. Îl mângâie tandru pe piept, și se sărută prelung. Apoi, după un timp în care reușește reîntărirea necesară, încet, cu mișcări lascive îl încalecă pe bărbatul întins pe spate, cu mânile întinse în lateral de parcă era răstignit în piatra altarului.

  Din nou un pac scurt și un nou urlet de data asta de femeie răzbate întunericul. Femeia se ridică speriată, coboară de pe altar și icnește speriată a plâns de spaimă. Marine hai să mergem că îs ceva goange pe aici care pișcă tare, poate or fi veninoase. Ți-am zis să nu venim aici că nu-i lucru curat.

Atrași de țipetele femeii vin și ceilalți de la izvor și toți rotesc lanternele, într-o parte și alta, pe jos au pe altar. Eu stau cu fața sprijinită în pumni, ferit de bălării și privesc abia ținându-mi râsul. No, prunc v-o trebuit, no prunc aveți acum. Cei doi se îmbracă și merg spre izvor iar ceilalți se târguie care să rămână acolo să încerce. Se invită amabili unii pe alții și în final rămân doar doi. Scenariul se repetă, aproape la indigo doar că a fost nevoie de o singură biluță și un singur urlet înspăimântat ca cei doi să-și adune hainele și s-o ia către izvor. Îi aud boscorodind dar, fiind prea departe, nu prea înțeleg ce zicși după un timp văd cum drumul pavat se luminează de lanternele cuplurilor care plecau.

  A doua seară, nicio mașină nu a mai urcat la Sarmizegetusa și am făcut cale întoarsă din lunca Grădiștii.

La o bere cu prietenii pe terasa unei pensiuni, auzim turuiala bucătăreselor, ieșite la o țigară :

      – Auzi tu, or zâs turiștii ăia că i-o atacat niște goanje mari la Sarmi și că le-a trecut și preludiu și erecția de tare ce i-o pișcat.

     – Goanje pă sătana, noaptea. S-or fi înțăpat cu ceva și or zâs că goanje.

     - Or zâs că s-or speriat că i-o mușcat ceva că aveau vânătăi. Doi aveau pă bucă și o muiere pă picior, mi-o și arătat.

– Taci tu cu prostiile ăstea. Da-pă cine i-o dus acolo, aci nu puteau face plozi, numa acolo le-o trăbuit.

 

    Vânătoarea a continuat până s-au scuturat frunzele toamnei. Nu mai aveam unde să mă ascund lăstărișul de pe marginea terasei se lepădase și el de frunze iar camuflarea nu mai era posibilă. Apoi a venit iarna și primăvara și la prima lună plină, din mai, eram din nou, prezent sus. În anul acela am tras 35 de biluțe, numărate pe muchie. Urletele au străpuns de fiecare dată întunericul însoțite, uneori, de înjurături. Și așa au curs încă doi ani în care tot mai puțini veneau la întâlnirile sexuale de pe altarul de andezit.

   Într-una dintre nopțile în care stăteam pregătit în bălăriile mele văd lanterne puzderie, coborând panta. Nu vedeam ce se întâmplă la izvor dar primul cuplu nu a întârziat să-și facă apariția în apropierea altarului. Nuam fost vigilent în seara aia. Cei doi, de jos, întârziau cu despuiatul, se mai mângâiau, se mai pupau, se mai uitau în jur și dintr-o dată doar el își dă ușor, pantalonii jos. Amorțisem de atâta nemișcare.Ochesc și trag iar țăcănitul arcului de la pistol se aude strident. Urletul de rigoare se aude dar în câteva secunde simt că a căzut muntele pe mine. Totul s-a întunecat și mai tare, iar stelele verzi, care chiar există, se învârteau haotic în fața ochilor. O fracțiune de secundă am gândit că este ursul și că e gata cu mine. Și dacă pot spune, am răsuflat ușurat, când de pe spatele meu încovoiat de o greutate care mă sufoca, am uzit răcnindu-se un "p… mătii de bulangiu". Țăcănitul pistolului mă trădase. De data asta nu mai învelisem pistolul în fularul care amortiza zgomotul iar în jurul meu mișunau acum lanternele celor de la izvor. Un cor neomogen de țipete isterice de femeie neîmplinită, înjurături grohăite de bărbați cu țigara în mînă, lovituri cu bocancul,  care veneau dintr-o parte sau alta, o bâtă de alun care căzu cu putere peste picioare, și care se înfipse imediat în pieptul meu, însoțită de un “te omor, futuz morții mătii”. Erau din regat, dacă înjurau așa și   pentru că foloseau "pă" în loc de "pe". și"dă" în loc de "de". De asta îmi ardea mie acum și aici, de pronunțe și vocabulary. Nu puteam articula niciun cuvânt și doar icneam la fiecare lovitură. Una singură o primisem în cap și am zis că scap ușor dacă sunt așa de blânzi și ce să fac acum, să mă rog de ei să mă lase, să-mi cer iertare. Totul mi se părea în zadar, socotind că mai bine mă protejez la cap și tac. Și dintr-o dată brusc, o durere sfâșietoare și s-a făcut liniște. Nu mai era nimic. Totul era negru și deloc dureros. Și pluteam și nu simțeam nimic altceva decât că trebuie să deschid ochii dintr-un vis urât. Când i-am deschis am văzut stelele, nu pe cele verzi ci pealea adevărate și nu mă puteam mișca, și corpul mă durea la fiecare mișcare care provoca o senzație de greață asemenea uneia de după o noapte de beție. Am început cu recapitularea a ceea ce s-a întâmplat încercând să montez un puzzle absurd și urât din care lipseau fragmente. Urechile îmi țiuiau și nu auzeam nimic în jur. Am început să mă târâi într-o mână. Cea stângă era de nefolosit cu o durere cumplită în umăr. Pipăind locul am simțit cu spaimă o umflătură rotundă și dureroasă din cale afară. Mâna nu mai era la locul ei, fusese smulsă din umăr. Simțeam că trebuie să mă refugiez undeva, să mă ascund, să mă protejez. Până la mașină, era de coborât prin pădure. Rucsacul nu mai era lângă mine și fără lanternă era imposibil de străbătut acel drum. Atunci mi-a venit în minte, cabana arheologilor, o dărăpănătură construită cu vreo 40 de ani în urmă care avea o bucătărie de vară unde m-aș fi putut adăposti. Drumul până acolo a fost un calvar. Bâjbâind prin întunericul templelor, târâind un picior, ținând brațul stîmg cu mâna dreaptă, respirând greu și adânc, am făcut mai bine de o oră până la bucătăria cu pricina. Stelele începeau să dispară semn că dimineața era pe aproape. M-am întins pe una din mesele lungi am adormit imediat. Am coborât  dimineața la mașină și icnind la fiecare zdruncinătură a Daciei albastre, ajung la Costești, la asfalt la o baracă de tablă care ținea loc de cârciumă de răscruce. Comand o bere și mă așez pe marginea râului. Bărmănița mă privește cu groază și se teme să mă întrebe ce-am pățit. Îmi vine să plâng de durere, sorb de două ori și dau să mă ridic. Dincolo de râu o văd  pe Florina care mă privea alături de bărbatul ei și de două femei. Și o aud strigând. Așa-ți trebuie, ce ai căutat ai găsit, cum ți-ai așternut, așa dormi nenorocitu’ dracului. Mă vânaseră de mult și ei erau mulți iar eu de unul singur.

 

Opt săptămâni, am purtat un corset care proteja 3 coaste rupte și o proteză care fixa umărul dislocat. Nopțile erau un calvar în care durerile erau mari și visele tare scurte. Mă gândeam la ce am făcut eu rău, la ce am făcut bine, le puneam în balanță și le întorceam pe față și pe dos, și-mi era ciudă pe cei de la cultură și pe șeful de post, cel cu legea în mână. A urmat o recuperare greoaie, de o iarnă chinuitoare.

      – Sper că te-ai lecuit îmi spunea Delia cu compătimire dar mustrător.

Da m-am lecuit și la fix o săptămână după ce am terminat recuperarea am luat din locul unde ea ținea banii, suficient de mult ca să-mi cumpăr o pușcă. Modernă și cu bătaie mai lungă, până la 50 de metri. Și am așteptat prima luna plină,ca o izbăvire. Am schimbat locul și am intrat în pădure. Puteau să mă caute cât voiau. De la o noapte la alta îmi schimbam locul. Umblau ca disperații cu lanternele prin bălării în timp ce pădurea pe care o cunoșteam de mult, mă ascundea și mă proteja ca pe un frate mai mic.

 De mine nu aveau curajul să se apropie. Florina, după atâtea încercări de a-l naște pe noul Iisus, a divorțat și a plecat în Canada. Cei rămași, tot mai puțini, se răzbunau pe biata mașină, când o întâlneau parcată. I-au spart farurile, și geamurile, au zgâriat-o au lovit-o și i-au furat bateria. La poliție se înregistrau reclamații, pe numele meu. Eram de toate, hoț, proxenet, căutător de aur, evazionist. Începeam să mă obișnuiesc, adunând, în același timp, peste 50 de trofee în două sezoane cu lună plină..

 

       Ultima biluță, lansată din pușca mea a fost în toamna lui 2012. Primăvara următoare Sarmizegetusa era păzită, iar șarlatanica madam Ileana, au învățat alte povești de adormit prostimea și au decretat Fețele Albe drept tărâm al ferilității fără frontiere și al vieții fără de moarte. 



[1] Denumirea unei pensiuni din satul Costești, Munții Orăștiei.

 

Vedeți și: https://newshd.ro/index.php/2022/06/11/cartea-saptamanii-indacitul-vladimir-brilinsky/?fbclid=IwAR2Q9aoPyoDAkZWE5tSkoXF3p_tgtpTDUadoVUmRAoNKBzwtuQsXsAPmFSU

 

Nota: Fotografia e preluată de pe internet

 

  


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.