Bătaia este sau nu este ruptă din Rai? Cum ne creştem copiii?

"Calul neîmblânzit ajunge nărăvaş, aşa şi un copil lăsat în voia lui ajunge rău-crescut.” (Înţelepciunea lui Isus Sirah XXX, 8)

Până în ziua de azi bătaie este ce mai controversată metodă disciplinară de (re)educare. Pe timpul regimului comunist era larg răspândită în sistemul educaţional. Pot afirma că unora dintre profesori chiar le făcea plăcere această tactică disciplinară, uneori era îndreptăţită, alte ori însă nu prea! Ca şi elev, recunosc că şi obrazul meu a absorbit nişte palme, aşa… ca să mă mai trezească din moleşeală! Nu eram un elev cu un comportament negativ, însă eram un copil care trebuia să buchisească mult pentru a înţelege anumite noţiuni, mai ales din sfera materiilor de reală, pe care nu prea le îndrăgeam la fel de mult ca pe cele de factură umană, iar unii profesori nu aveau răbdare cu unii ca mine.

În privinţa palmelor părinteşti…, acum, mare fiind şi privind în urmă, pot fi sincer cu dumneavoastră şi să recunosc că mie mi-au priit acele palmele părinteşti, care nu au fost aşa de multe şi nici date fără rost, însă fără ele poate nu eram eu cel de azi. Ţin minte că mi-am minţit părinţii de două ori, de fiecare dată şi-au dat seama şi m-au abţiguit aşa cum se cuvine; o dată eram clasa a III-a sau a IV-a când am furat o monedă de 3 lei de la o colegă de clasă, iar eu i-am spus mamei că am găsit-o, o altă colegă care mă văzuse, i-a spus mamei de fapta mea, mama m-a luat şi ne-a pus faţă în faţă; am recunoscut; iar acasă mi-am primit porţia de palme, de atunci ai mei nu au mai avut probleme cu mine în privinţa minciunii sau a furtului. Probabil, dacă nu ar fi luat măsuri atunci, poate azi aş fi devenit un cleptoman şi-un mincinos de mâna întâi!

După cum v-aţi dat seama, dragi cititori, doresc să aduc în discuţie două subiecte: despre creşterea copiilor şi pedeapsa verbală sau corporală ca şi consecinţă a faptelor rele.

Asupra bătăii ca pedeapsă corporală aplicată copiilor, s-a aplecat Consiliul Europei în anul 2009, solicitând abolirea ei din toate locurile: din şcoli, sisteme penale, structuri de îngrijire alternative şi, în particular, din familie. Această iniţiativă vine ca urmare a recomandărilor secretarului general al Naţiunilor Unite, Ban Ki-Moon, care a stabilit anul 2009, ca an în care să se realizeze interzicerea universală a pedepsei corporale aplicate copiilor, adică a bătăii.

La noi în ţară atât Codul penal, cât şi Legea pentru protecţia drepturilor copilului interzic orice formă de pedeapsă fizică aplicată de părinţi copiilor. De asemenea, nu sunt permise „sub nici un motiv pedepsele fizice ori cele care se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului“, potrivit legii drepturilor copiilor, care mai prevede că părinţii riscă să fie decăzuţi total sau parţial din drepturile părinteşti. În plus, Codul penal prevede o pedeapsă cu „închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă” (art.191, aliniat 1).

În anul 2008 s-a desfăşurat în Republica Moldova campania „Copilărie fără violenţă”, iniţiată de Ministerul Educaţiei şi Tineretului împreună cu UNICEF. În timpul campaniei s-a împărţit copiilor din şcoli o cărţulie atrăgătoare prin imagini, în care pedeapsa părintească este prezentată ca şi violenţă. Se pare că autorii cărţuliei încercau atât prin mesaj, cât şi prin imaginile din cărţulie să-i facă pe copii şi adolescenţi să priceapă disciplinarea şi orice pedeapsă aplicată de către părinţii ca şi violenţă.

Eu întreb: oare disciplinarea este totuna cu violenţa, iar pedeapsa ar trebui înlăturată cu totul, doar pentru că nu place celor care sunt certaţi cu disciplina?

A disciplina pe cineva înseamnă a-l obişnui cu spiritul de disciplină, de ordine. Este aceasta o lucrare rea? Părerea mea este că disciplina duce la o societate sănătoasă şi bine organizată, cu un ţel benefic, bine determinat. De asemenea cred că violenţa vine din abuz, din prostie sau dintr-o proastă cutumă; iar pedeapsa este o sancţiune aplicată celui care greşeşte.

Oare în ziua de azi trebuie să acceptăm greşeala şi indisciplina, doar pentru a face pe plac unora şi altora din mai marii zilei, care încalcă şi greşesc cu bună ştiinţă împotriva legilor morale, sociale şi dumnezeieşti? Să ne creştem copiii lăsându-i să greşească, fără să le atragem atenţia şi fără să-i mustrăm, fără să sancţionăm actele lor de indisciplină? Sunt de părere că omul care acceptă şi nu îndreaptă pe cel care greşeşte la timpul potrivit, se face vinovat de toate rele şi consecinţele faptelor rele pe care le va face acesta în viitor! Un părinte cu o minte şi o morală sănătoasă niciodată nu-şi va mustra şi nu va da cu nuiaua pe copil de dragul de a o face, ci pentru a îndrepta o greşeală sau vre-un nărav.

În paginile Sfintei Scripturi avem un exemplu grăitor despre ce se întâmplă când părintele nu ia atitudine serioasă împotriva relelor purtări şi năravuri ale copiilor pe care i-a crescut. În prima carte a Regilor, în primele 4 capitole, se arată viaţa lui Eli şi a fiilor săi Ofni şi Finees. Eli era arhiereul şi conducătorul poporului evreu, care pe atunci era condus de judecători. Cei doi fii ai săi erau şi ei preoţi la templul din Şilo, însă aceştia erau „oameni netrebnici. Ei nu ştiau de Domnul” (I Regi II, 12) şi făceau multe rele în popor, pângărind cu purtarea lor templul Domnului şi dând exemplu negativ poporului. Deşi poporul îi spunea lui Eli purtarea fiilor săi, acesta se mulţumea doar să le spună că nu fac bine ceea ce fac, fără ca să-i mustre în vreun fel. Văzând Dumnezeu nepăsarea şi lipsa de autoritate părintească a lui Eli, a adus mare pedeapsă asupra lui, asupra fiilor săi şi asupra întregii sale case, după ce mai înainte îl mustrase printr-un trimis al Său. Aşa se face că cei doi fii, Ofni şi Finees, mor amândoi în aceeaşi zi, într-o luptă cu filistenii, care se războiau pe atunci cu izraeliţii; iar Eli moare la aflarea veştii morţii fiilor săi şi a pierderii Chivotului Sfânt, luat de filisteni. Cu toate că Eli fusese judecător în Israel timp de patruzeci de ani, Dumnezeu nu l-a iertat pentru că nu şi-a crescut copiii în credinţă şi în bună ascultare, lăsându-l să moară de o moarte năprasnică, rupându-şi şira spinării. Aşadar, vedem clar cum nepăsarea faţă de păcatele copiilor i-a pricinuit moartea!

Ca părinţi trebuie să înţelegem că suntem propriul medic al comportării copiilor noştri. Dacă un doctor ia atitudine ca boala pacienţilor săi să dispară şi să redea sănătatea trupească a acestora prin diferite tratamente benefice, unele amare, altele mai puţin amare, cu atât mai mult noi, părinţii, ar trebui să luăm atitudine în vindecarea purtării şi a tratării bolilor morale sau de comportament ale copiilor noştri, mai ales când avem de a face cu nişte copii mari, chiar tineri. Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă ca părinţi astfel: „nimic nu trebuie să ne preocupe mai mult la tineri decât înţelepciunea şi buna-cuviinţă” pentru că „tinerii sunt uşor de ispitit” , iar înţeleptul Isus Sirah ne povăţuieşte: „nu-l lăsa în voia lui la tinereţe şi nu trece cu vederea greşelile lui” (Înţelepciunea lui Isus Sirah XXX, 11).

Să fii părinte este o „meserie” grea în ziua de azi, o „meserie” pe care dacă n-o faci din dragoste sinceră şi chiar cu anumite sacrificii din partea ta, vei ajunge mai târziu să regreţi, vei ajunge ca în loc să culegi roadele cele bune, să te afli că alegi printre buruieni; asta pentru că nu ai plivit şi nu ai ars la timp neghina din mintea, sufletul şi comportamentul copilului tău! Dacă el trebuie mustrat să nu te sfiieşti să o faci, căci spune Sfânta Scriptură: „mustră pe fiul tău şi el îţi va fi odihnă şi îţi va face plăcere sufletului tău” (Pildele lui Solomon XXIX, 17) şi „nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare” (Pildele lui Solomon XXIII, 13) şi aşa este! Acum să nu fiu înţeles greşit că aş fi adeptul bătăii sau al sancţiunii corporale, dar stau şi întreb: ce facem când copiii noştri, tinerii noştri nu vor să asculte de vorbă bună? Îi lăsăm să stăruie în greşeală? Aşteptăm să vedem ce vor mai face? Aşteptăm să facă ceva şi mai rău şi mai grav? Sau vom lua atitudine şi vom lua varga din cui, cum lua „părintele Ioan” al lui Creangă pe „Sfântul Nicolai” (zbici) spre a-i mângâia de răutăţi? Ştiu din proprie experienţă că doare să-ţi pedepseşti copilul, însă mai mult ne va durea atunci când – Doamne fereşte! – greşelile sale şi indiferenţa noastră îl vor pierde ca om şi ca suflet! Spune Sfântul Apostol Pavel: „Orice mustrare, la început, nu pare că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii” (Evrei XII, 11), iar Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că pe copiii pe care nu-i pedepsesc părinţii, îi vor pedepsi până la urmă legile statului! Tot el ne deschide ochii zicând: „dacă părinţii şi-ar creşte cu atenţie copiii, n-ar mai fi nevoie de legi şi de tribunale şi nici de pedepse sau de execuţii publice, pentru că spune: „ … legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru cei fără de lege şi răzvrătiţi…” (I Timotei I, 9), … toată răutatea vine din propria noastră indiferenţă şi din faptul că nu ne învăţăm, nu ne deprindem copiii încă de la început, mai cu seamă din pruncie, cu respectul şi cu frica de Dumnezeu”. În cuvintele Sfântului Ioan avem răspunsul la întrebarea cum să începem şi cum să facem pentru a da o trainică învăţătură copiilor noştri, răspuns întărit şi de Sfântul Apostol Pavel, care ne povăţuieşte: „şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni VI, 4), adică ar trebui ca să ne intereseze creşterea copiilor noştri sub aripa învăţăturilor Domnului şi-a Sfintei Sale Biserici, şi aceasta deoarece, după părerea mea, copiii sunt cea mai mare comoară a noastră, pe care dacă o pierdem în favoarea lumescului şi a vicleanului diavol, vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi nu ne vom putea dezvinovăţi cu nimic! Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea: „Copiii, sunt toţi, îngerii lui Dumnezeu”. Pentru a fi siguri de trăinicia şi reuşita unei bune învăţături, aceasta trebuie începută de mic copil, „din pruncie”, cum ne povăţuia mai înainte Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când se pun bazele unei creşteri armonioase a trupului şi a sufletului. Ştim din viaţa de zi cu zi că dacă fundamentul nu este trainic, ceea ce se va pune peste, are toate şansele ca să se prăbuşească şi va fi precum acea casă construită pe nisip, pe care ploaia, râurile şi vânturile au izbit-o şi au prăpădit-o (Matei VII, 26 - 27).

Un fundament trainic pentru o viaţă aleasă, sunt de părere că, ar trebui să fie compus din familie, Biserică şi şcoală. Aceasta este Triada pe care se zideşte viaţa omului, familia fiind cea care ne naşte şi în care (ar trebui să) primim primele noţiuni despre Dumnezeu şi de bună purtare (cei 7 ani de acasă!); Sfânta Biserică ne întăreşte credinţa şi ne modelează sufletul prin întărirea relaţiei noastre cu divinitatea, făcându-ne conştienţi de partea divină care există în noi şi care ne cere a fi într-un continuu dialog cu Creatorul şi Dumnezeul nostru, iar şcoala ne pregăteşte (sau ar trebui s-o facă) pentru ceea ce dorim să devenim în viaţă, ca şi creştini - ortodocşi activi, aplecaţi la nevoile semenilor noştri şi dornici de îmbunătăţire a condiţiei noastre umane, ţinând alături poruncile şi voia lui Dumnezeu!

Să cerem, aşadar, ajutorul şi povaţa lui Dumnezeu în viaţa noastră şi în viaţa copiilor noştri pentru o bună educaţie, o învăţătură trainică, şi o morală creştin – ortodoxă sănătoasă, fiind siguri că Dumnezeu nu rămâne indiferent şi nu îi părăseşte pe cei care cred în El şi-L cheamă prin rugăciune, iar pentru credinţa lor Dumnezeu le va da toate cele necesare, aşa cum ştim din Sfânta Evanghelie: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei VI, 33).

Dumnezeu să ne ajute tuturor şi să ne călăuzească paşii pe cărările vieţii spre aleea Mântuirii pentru a ne bucura cu copiii noştri de verdeaţa Veşniciei dumnezeieşti! Amin!

preot profesor Gabriel – Karol Iakab