Atentie parinţi, atenţie copii, de voi depinde viitorul vostru şi al familiilor voastre

“Dacă vrem ca acest popor să nu dispară, trebuie să ne întoarcem către Dumnezeu”

- O convorbire cu dr. Mirela I., mama unui băiat închis pentru consum si traffic de droguri.

Puţini părinţi conştientizează astăzi marea răspundere pe care trebuie să o aibă în creşterea şi educarea copiilor. Puţini ştiu că de păcatele fiilor vor răspunde şi ei. Din nefericire, mulţi părinţi îşi fac din copii un idol, încercând să le satisfacă toate poftele, să le asigure un trai cât mai bun, lăsându-i însă flămânzi duhovniceşte.

Încă din Vechiul Testament, Dumnezeu ne pune în faţă modele de părinţi cu viaţă bineplăcută lui. Astfel, Sfântul şi Dreptul Iov aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui, socotind că poate aceştia au greşit cu gândul. Mai aproape de zilele noastre este pilda Domnitorului Constantin Brâncoveanu, al cărui sfârşit ne aduce aminte de mucenicii primelor veacuri creştine. Sfântul a fost ucis prin decapitare, împreună cu cei patru fii ai săi şi cu sfetnicul său Ianache. Oare câţi părinţi de astăzi ar fi capabili de o asemenea jertfă?

Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Cum veţi creşte copiii voştri în rânduială, când voi înşivă duceţi o viaţă fără rânduială?” Iar roadele unei astfel de creşteri se văd în timp. Pentru unii sunt foarte amare, iar pentru alţii mai puţin amare. Din paharul suferinţei gustă toţi acei părinţi care nu merg împreună cu copiii lor pe calea lui Hristos.
Mirela I., medic, şi-a crescut singurul copil fără a ţine seama că principalul ajutor în educarea lui îl putea primi numai de la Dumnezeu. Doar când băiatul ei Andrei, acum în vârstă de aproape 40 de ani, s-a apucat de droguri, ea şi-a înţeles greşeala şi s-a apropiat de Părintele Ceresc. Andrei este astăzi închis pentru a două oară şi respinge orice încercare a mamei sale de a-l întoarce către Dumnezeu. (Raluca Tănăseanu)
- Doamnă Mirela, cum l-aţi crescut pe Andrei?

- Şi eu, şi soţul meu eram foarte departe de Dumnezeu. Am considerat că un singur copil este suficient – deci, vedeţi, de la început am plecat greşit. Andrei a fost excepţional de bun, era un copil foarte cuminte şi foarte bun la învăţătură. Prin natura profesiei mele eram excesiv de ocupată, lipseam foarte mult de acasă, iar soţul meu la fel. Astfel, Andrei a crescut mult timp de unul singur. După cum ştiţi, pubertatea şi adolescenţa sunt perioade extreme de dificile, când contează mult prezenţa părinţilor în viaţa copiilor lor. De asemenea, şi anturajul influenţează.

În acel moment a început alunecarea copilului nostru… Noi nu am putut să-i controlăm anturajul şi a intrat într-un grup de băieţi cu probleme de comportament. Vreau să subliniez încă o dată faptul că, la acea vreme, nu-L cunoşteam pe Dumnezeu. Ne făceam meseria cât mai conştiincios posibil şi consideram că, dacă îi ofeream fiului nostru îmbrăcăminte, adăpost şi tot ceea ce avea nevoie, dacă mai stăteam de vorbă cu el, dacă eram exigenţi cu şcoala – era îndeajuns. Din păcate, nu a fost suficient. Eu şi soţul meu trăiam superficial educaţia pe care trebuia să i-o dăm lui Andrei. Eu eram înclinată înspre severitate, iar soţul meu era prea tolerant. Faptul că nu aveam o atitudine comună nu era benefic copilului. Încet, încet, a început să-i scadă randamentul la învăţătură. A început să practice karate, mergând în mai multe locuri, printre care şi la Securitate. Mi-a spus la un moment dat că, pentru antrenament, erau puşi să lovească portretul robot al părinţilor! Şi-a schimbat comportamentul, comunicam foarte prost cu el şi, din această pricină, sufeream amândoi. Anii au trecut, se apropia sfârşitul liceului. El nu mai învăţa nimic. Dintr-un elev eminent, ajunsese un elev pe care aproape nu-l mai interesa şcoala, lipsea foarte mult de la ore. Uneori era agresiv cu noi. Avea un CI de 150 (l-am dus să-i determine coeficientul de inteligenţă văzându-i tulburările de comportament). Dar inteligenţa nu şi-o folosea în sensul dorit de noi. Când îl întrebam de prietenii lui, nu vroia să-mi dea nici o explicaţie. Cu mult mai târziu am realizat că el voia să se încadreze în tiparul impus de grupul din care făcea parte. A luat bacalaureatul, iar apoi a mers în armată. După armată s-a înscris la Facultatea de Sport, dar a întrerupt-o în anul doi. În această perioadă a continuat să fie foarte agresiv faţă de noi, părinţii lui, şi neînţelegerile erau foarte mari. În plus, a dorit să se despartă de noi şi să stea singur. Aveam o garsonieră, departe de apartamentul în care locuiam, şi s-a mutat acolo. Dar a fost o prostie îngrozitoare din partea noastră să permitem acest lucru! Mai bine suportam în continuare să fim agresaţi… Spun asta pentru că relaţiile dintre noi au devenit şi mai proaste şi a început să consume droguri. Asta se întâmpla prin 2000, avea cam 30 de ani atunci. Soţul meu a încercat să-l implice în tot felul de activităţi. Copil fiind, îi plăcea foarte mult să citească, aşa că am înfiinţat o editură. Dar, fără nici un rezultat! Poţi să-i dai copilului orice, dacă nu îi deschizi inima către Dumnezeu – degeaba…

- Cum v-aţi întâlnit cu Dumnezeu?

- Este foarte greu de suportat să vezi cum singurul copil se prăbuşeşte văzând cu ochii, pe zi ce trece. Eu eram atee, negam existenţa lui Dumnezeu, făceam pe nebuna şi susţineam cu tărie că totul are o explicaţie ştiinţifică. Aveam o bază morală în educaţia primită de la părinţi, dar în nici un caz legată de fiinţarea lui Dumnezeu. Atunci, în disperarea mea, mai mult sau mai puţin conştient am început să strig: „Doamne, ajută-mă! Doamne, învaţă-mă ce să fac!” Şi atunci, încet, încet, m-am deschis către Dumnezeu, L-am descoperit pe Dumnezeu, am aflat marea lui dragoste, am cunoscut adevărurile şi frumuseţea Ortodoxiei. Vă mărturisesc că niciodată nu aş părăsi Ortodoxia! Strămoşii mei din partea tatălui au traversat Carpaţii şi au părăsit totul în Ardeal ca să nu fie catolicizaţi…
- Aveaţi în acea perioadă nevoie de susţinere din partea oamenilor tari în credinţă.
- Da… La un moment dat, o prietenă mi-a vorbit de părintele Constantin Voicescu, aşa că am mers să stau de vorbă cu dânsul. Eu îmi pierdusem de puţin timp tatăl şi pot spune că, în acele momente, părintele Voicescu a fost pentru mine cel mai desăvârşit tată. Avea faima de om aspru, dar a fost atât de blând! M-a ajutat să mă ridic în picioare şi să parcurg primii paşi, m-a învăţat ce să fac – efectiv, mi-a pus temeliile învăţăturii creştine de care sufletul meu avea atâta nevoie! Am plecat cu sufletul împăcat de la părintele. Am avut doar o singură întâlnire cu el, dar a fost una foarte încărcată duhovniceşte. (Părintele Constantin Voicescu, un mare duhovnic, s-a mutat la Domnul în anul 1997, în urma unui tragic accident de maşină – n.red.) Părintele mi-a transmis mult din credinţa şi din dragostea sa către Dumnezeu. Am înţeles foarte multe, mi s-au limpezit multe neclarităţi în acea oră de discuţie cu sfinţia sa, am simţit că iau putere de a merge pe drumul cel bun. M-a îndrumat să citesc Biblia. Eu mai încercasem să citesc Sfânta Scriptură. Am început cu Vechiul Testament, dar nu reuşeam să trec de pagina 30. Părintele Constantin m-a sfătuit să încep cu Noul Testament în traducerea Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania, să iau parte la Sfânta Liturghie, să am răbdare la slujbe, pentru că se roagă toată lumea în biserică şi astfel se creează o comuniune. (Doamnei Mirela i se umplu ochii de lacrimi, amintindu-şi de părintele Voicescu – n.red.) Sunt convinsă că părintele s-a rugat mult pentru mine! Am început să citesc Noul Testament şi să-l înţeleg, am început să merg la Sfânta Liturghie şi să pot sta până la sfârşit, pentru că înainte nu rezistam la toată slujba. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am răbdat toată această suferinţă. În anul 2003, Andrei a fost închis pentru prima oară. Între 2000-2003 l-am văzut foarte rar pe fiul meu, dar de fiecare dată aveam mari certuri! Mă durea comportamentul lui şi modul lui de a ni se adresa.

- De ce a fost închis?

- Pentru consum şi trafic de droguri. A fost condamnat la cinci ani de închisoare, a stat vreo trei ani acolo, timp în care s-a reluat legătura între noi. Am simţit că sunt alte relaţii. Când a ieşit din închisoare, ştia că îl iubeam foarte mult. Până atunci însă nu ştiu dacă a conştientizat acest lucru. Vedea în mine doar o persoană care tot timpul îi spunea că trăieşte şi gândeşte anapoda, că nu are prieteni în regulă, că nu este pe drumul cel bun…

- Cum vi s-a părut Andrei după ce a ieşit din puşcărie?

- În închisoare nimeni nu se vindecă de nimic. Când a ieşit, am avut sentimentul că nu mai este întreg la minte. Se comporta ca şi cum nu se putea acomoda în libertate. Rămăsese cu mari sechele psihice: nu mai suporta soneria, se ascundea de oameni. De data aceasta, s-a mutat într-o garsonieră lângă noi, ca să-l putem supraveghea. Însă mi-am dat seama că se va apuca din nou de droguri, pentru că nu se acomoda deloc. Şi a ajuns foarte repede să se reapuce de droguri! Eram foarte disperată… Nopţi întregi umblam după el, căutându-l. Nopţi întregi am stat lângă el, încercând să mi-l apropii, să-i spun că drogurile înseamnă moarte. În stările lui de agresivitate, aveam sentimentul că nu el mă priveşte, ci altcineva se uită prin ochii lui – efectiv, simţeam că este posedat. De câteva ori s-a repezit să ne lovească. Aceste stări le avea când nu avea ce să consume. A acceptat să fie internat de vreo două ori, dar, de cum ieşea, se reapuca de droguri.
- Ce ştiaţi despre droguri, despre consumatorii de droguri, atunci când aţi aflat că Andrei a devenit dependent?

- Aproape nimic. A vrut Dumnezeu să găsesc un curs de pregătire pentru consiliere în droguri ţinut de olandezi. Am urmat acest curs un an de zile, apoi am urmat al doilea curs. M-am gândit că trebuie să mă implic pe drumul acesta. Am obţinut o diplomă de consiliere în droguri, astfel încât pot lucra oriunde în Europa în acest domeniu. Dar eu vreau să fac ceva aici în ţară, nu numai pentru băiatul meu, ci pentru toţi cei ce sunt dependenţi de droguri. Este un dezastru în ţară şi pe nimeni nu-l doare! Nu vorbesc numai de guvern, ci în general de societatea în care trăim. Percepţia populaţiei asupra nenorociţilor acestora este greşită, reacţionând prin respingere, prin stigmatizare totală!
- Chiar şi tinerii?

- Mentalitatea tineretului de azi este în mare parte rezultatul educaţiei date de părinţi de tipul nostru. Noi am crescut, după cum vă spuneam, fără Dumnezeu – copiii noştri, la rândul lor, nu-L cunosc pe Dumnezeu. Sunt botezaţi, poate mai intră din când în când într-o biserică – aşa, la vreun necaz…

- Ce intenţionaţi să faceţi pentru fraţii noştri căzuţi în acest păcat, al dependenţei de droguri?
- Atâta timp cât nu există centre rezidenţiale de terapie post-dezintoxicare, ca în alte ţări, nu se pot obţine rezultatele aşteptate – dependenţii de droguri nu au nici o şansă de recuperare. Am o bucăţică mică de pământ. Am înfiinţat o fundaţie şi vreau să demarez ceva pentru toţi dependenţii. Dar am nevoie de un preot jertfelnic! După absolvirea cursurilor, mi-am luat un angajament în faţa lui Dumnezeu: „Doamne, îţi aparţin pe drumul acesta. Foloseşte-mă şi învaţă-mă ce să fac!” Duhovnicul mă susţine şi încearcă să mă călăuzească pe acest drum. Cred că Biserica noastră Ortodoxă trebuie să se implice, să facă ceva pentru aceşti oameni bolnavi sufleteşte! Neoprotestanţii au o astfel de comunitate la Grădiştea; lutheranii au un centru pentru alcoolici. Eu vreau să încep cu o căsuţă mică şi cu 2-3 toxicomani de care să mă ocup. M-am luptat mult să adun o echipă de tineri ortodocşi!

- Este foarte anevoios drumul acesta, cu multe încercări.

- Da. La un moment dat, văzând că lucrurile merg atât de greu şi nu progresează, am strigat către Dumnezeu: „Doamne, te implor, fie-ţi milă de ei! Eu nu merit mila ta, dar, te rog, fie-ţi milă de ei, de toxicomani. Şi ei sunt ai Tăi. Nu-i lăsa să se prăpădească!” M-am gândit că nu am ce căuta pe acest drum, că nu sunt în stare să urnesc lucrurile… Pe de altă parte, mă frământam amintindu-mi cuvintele Psalmistului: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului!” (Ps. 75:11) şi iar mă rugam: „Doamne, ajută-mă! Singură nu pot face nimic. Iartă-mă că mi-am luat asemenea răspundere înaintea Ta!”. Şi Domnul mi-a răspuns trimiţându-mi trei toxicomani, unul după altul! Unul, slavă Domnului!, este curat acum. Însă nici unul nu a vrut să meargă la Grădiştea – pentru că noi, neavând un astfel de centru terapeutic, am vrut să-i trimitem acolo. Cu ceilalţi doi nu am avut însă rezultatele aşteptate; ei au revenit în anturajul lor. Dacă drogatul nu-şi părăseşte anturajul, nu are nici o şansă să-şi revină!

- Aveţi o cruce foarte grea, pe care o duceţi cu multă demnitate.

- Această cruce se datorează păcatelor mele. Este şi un dar al lui Dumnezeu de a mă deschide către El. Mă gândesc că Dumnezeu nu ascultă rugăciunile mele pentru că sunt extrem de păcătoasă, pentru că sunt departe de a mă fi îndreptat. Dacă astăzi am o stare de neputinţă şi nu mai sunt nici foarte sănătoasă este datorită faptului că încă stăruiesc în păcate, mai mult sau mai puţin conştient. Am senzaţia că Dumnezeu ne duce crucea şi ne duce şi pe noi. Ce mamă ar fi putut să suporte două pedepse cu închisoarea ale fiului ei?
- Cum aţi defini suferinţa?

- Suferinţa m-a deschis către Dumnezeu şi suferinţa mă ajută pe acest drum către Dumnezeu. Sunt departe de a avea un exerciţiu al dragostei pentru rugăciune… Numai suferinţa mă face să îmi plec genunchii şi să strig către Dumnezeu, aşteptând să se îndure de ei, de toţi toxicomanii! Sunt tineri şi se pierd în iadul drogurilor…
- În toată această suferinţă, Dumnezeu ştie să vă mângâie.

- Mă ajută foarte mult Sfintele Taine. Nu am să uit niciodată spovedania generală pe care am făcut-o la părintele Irineu, deşi eu aveam duhovnic. Urma să plec în Ţara Sfântă şi vroiam să fac această spovedanie generală la o mănăstire. Cineva m-a trimis la părintele Irineu la Antim (astăzi părintele Irineu Curtescu este stareţul Mănăstirii Ponor din judeţul Alba – n.red.) L-am rugat pe părintele să mă înveţe cum să fac această spovedanie. Am plâns toată spovada, dar nici acum nu ştiu dacă acel plâns a fost ca urmare a durerii pentru păcatele mele sau a fost darul Măicuţei Domnului şi a lui Dumnezeu. Simt uneori nevoia să repet această spovedanie, pentru că în tulburarea de atunci poate am uitat să spun unele lucruri… După fiecare spovedanie, te simţi mai uşor.
- Aveţi multe dorinţe neîmplinite, dar nădăjduiţi în mila Domnului.

- Îmi doresc să capăt dragostea de rugăciune, indiferent dacă sufăr sau nu. N-aş vrea ca numai suferinţa să mă facă să mă rog. Îmi doresc să mă deschid către Dumnezeu. Îmi doresc ca fiul meu şi toţi cei aflaţi în situaţia lui să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu, să se mântuiască, chiar dacă de mine Dumnezeu nu se va îndura. Îmi doresc ca Biserica să se implice pe acest drum, să nu-i lase. Ei sunt cei căzuţi între tâlhari, ei sunt slăbănogii ai căror prieteni nu există. Au nevoie de dragoste, fără dragoste ei nu se pot vindeca. De ce alte ţări ortodoxe au comunităţi creştine pentru drogaţi şi noi nu? De ce?

- Aţi studiat mult problema consumului de droguri. Ce efecte credeţi că va avea votarea unei legi care să permită consumul de droguri uşoare?

- Consecinţele consumului de droguri aşa-zis uşoare sunt neînchipuit de grave! În primul rând, consumul acestora constituie o poartă de intrare pentru drogurile grele. Peste 90% din heroinomani, adică din consumatorii aşa-numitelor droguri grele, au început prin consum de droguri uşoare. Acest lucru este cunoscut ca urmare a cercetărilor care se fac de către Şcoala de Psihiatrie din S.U.A. şi din alte state europene. Totul este legat de un fundament anatomic, de existenţa unui centru la nivelul creierului, numit centrul satisfacţiei sau al plăcerilor. Acolo există receptori pentru orice sentiment de satisfacţie sau de plăcere. În momentul în care începe un consum de droguri aşa-zis uşoare, acest centru este puternic stimulat, fiind pregătit pentru consumul de droguri grele. Acest lucru înseamnă o creştere enormă a consumului de droguri!

Dintre toate ţările Europei, doar în Olanda este legiferat consumul de droguri uşoare. Pe de altă parte, tinerii au în cap ideea că drogurile uşoare nu sunt nocive pentru sănătate, ceea ce este cu totul fals. Cei ce vor vota aceste legi vor fi răspunzători pentru sănătatea şi morala unui întreg popor! Din păcate, la noi în ţară nu există nici măcar veriga cea mai importantă pentru vindecarea toxicomanilor, comunităţile terapeutice… Eu cred că, dacă există cu adevărat un interes pentru acest popor, ar trebui propusă o lege care să ofere infractorului consumator de droguri alternativa terapiei într-un centru terapeutic creştin – pentru că nu există consumator de droguri care să nu ajungă la infracţionalitate, mai devreme sau mai târziu. El ajunge fie să fure, să tâlhărească pentru a-şi asigura raţia sa de drog, pentru că altfel nu mai poate trăi, fie să facă trafic pentru a avea doza lui zilnică. Să se propună, deci, o lege care să ofere alternativă: terapia sau închisoarea.
Nu sunt suficiente secţiile de dezintoxicare, centrele de tratament de substituţie cu metadonă ca alternativă la consumul de heroină, pentru că nu rezolvă dependenţa de heroină. E cunoscut acest lucru în toată lumea. În comunităţile terapeutice, respectiva persoană dependentă poate face o terapie complexă în decurs de 1-2 ani şi, astfel, poate ajunge la vindecare, la reabilitare, la resocializare…

Fără aceste comunităţi creştine terapeutice, nu putem face nimic pentru ei. Există o diferenţă uriaşă între comunităţile terapeutice creştine şi cele strict medicalizate. Procentul de vindecare în comunităţile creştine este de 75-85%, pe când în cele medicale procentul de vindecare nu depăşeşte 20-33%. Aceste cifre le-am aflat de la un congres internaţional din toamna anului trecut, referitor la evoluţia consumului de droguri pe plan mondial. De aceea, cel mai important scop al Fundaţiei pe care am înfiinţat-o este de a crea la noi în ţară o comunitate terapeutică creştină ortodoxă. Dacă considerăm că doar 1% din aceşti toxicomani ar dori să intre în astfel de comunităţi, ar însemna că circa 2000 de suflete care nu au unde să meargă s-ar putea îndrepta, beneficiind de ajutorul personalului din aceste centre.

- Doamna Mirela, aţi învăţat din greşelile trecutului. Vă rog să adresaţi un cuvânt părinţilor care-şi cresc copiii departe de Dumnezeu.

- Ei nu-şi dau seama ce fac! Dumnezeu nu vrea să piardă pe nimeni şi ne dă suferinţa ca să nu ne piardă. Aceşti părinţi nu realizează la ce suferinţe îşi expun copiii. Şi creştinii au parte de suferinţă, dar una este să mergi pe drumul suferinţei alături de iubirea lui Dumnezeu, conştientizând că El te ţine şi pe tine şi crucea ta, şi altceva este să mergi singur pe acest drum al suferinţei! Dacă părinţii îşi iubesc copiii, ar trebui să înţeleagă din greşelile altora că este esenţial să-şi ducă pruncii în biserică de când sunt foarte mici, pentru a-i obişnui cu slujbele, cu împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Mântuitorului, cu sfinţii, cu Maica Domnului… Un popor fără Dumnezeu este un popor fără morală, iar un popor fără morală merge spre autodistrugere. Deci să ne gândim: dacă vrem ca acest popor să nu dispară, trebuie să ne întoarcem către Dumnezeu!

Aflând necazurile doamnei Mirela, sora noastră în Hristos, m-am gândit la mama Fericitului Augustin, care s-a rugat 18 ani cu lacrimi pentru îndreptarea copilului ei. M-am rugat bunului Dumnezeu ca şi lacrimile şi jertfa acestei femei să rodească, iar Andrei să vină la Hristos. M-am rugat ca cei aleşi de noi pentru a ne conduce să citească acest articol şi să se pună pentru câteva minute în locul acestei mame. Să simtă, dacă pot, măcar puţin din suferinţa acestei mame care are copilul la închisoare. Nădăjduiesc că astfel, dacă se va ajunge să se supună la vot legiferarea consumului de droguri uşoare, nu vor vota împotriva lui Dumnezeu, după cum le dictează mai-marii acestei lumi, ci vor vota pentru Hristos, aşa după cum le spune conştiinţa. Amin!

Raluca Tănăseanu

(Articol aparut in nr. 10 al revistei “Familia Ortodoxa”)

vedeti si: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2011/07/toxicomania-o-boala-sinucigasa.html