Politicianul din Biserică

„M-as bucura sa vedem toate aceste oficialitati la fiecare slujba impreuna cu noi la biserica, nu doar o data la patru ani” (PS Ambrozie al Giurgiului).
„Mai, da sa-i vezi cum se inchina pe la icoane la toate sarbatoarile ce se nimeresc in prag de alegeri de parca asa fac de cand s-au nascut. Vin la Iasi la Sfanta Paraschiva si-si fac cruci pana la pamant, mai saruta icoanele si dau mana cu cei din popor cu aparatele de filmat dupa ei, iar dupa alegeri lovesc Biserica Ortodoxa din toate partile ca si cum ortodoxia ar fi cel mai mare dusman al lor. Nu vedeti voi cine sunt cei ce fac legi care favorizeaza pacatul? Toti acestia care inainte de alegeri se inchina la icoanele noastre ortodoxe peste cateva zile, dupa ce au fost alesi, scot icoanele din institutiile publice, ne cipuiesc si legifereaza prostitutia, homosexualitatea, incestul si dupa aceea discuta cu noi ca si cum am fi infractorii Romaniei” (arhimandrit Iustin Parvu).

Întreaga Românie se pregăteşte pentru viitoarea campanie electorală; armele se ascut, cuvintele „tari” umplu străzile şi, mai ales, studiourile de televiziune, iar politicianul începe să se înzestreze cu găleţile, alimentele şi afişele de rigoare. În foarte desele discuţii avute cu cetăţeni-membri ai Bisericii, am ajuns la concluzia că românul se pricepe la trei lucruri, chiar dacă nu are studii în acest sens: la religie, la fotbal şi la politică. Ceea ce mă duce cu gândul că vara aceasta va fi una deosebit de fierbinte.
Bineînţeles că Biserica Ortodoxă Română nu putea fi ocolită în demersul electoral, deoarece, pe de o parte, cei mai mulţi dintre votanţi fac parte din ea, pe de alta, se obişnuieşte ca viitorul candidat să se apuce de sărutat icoane şi sfinte moaşte mai abitir în această perioadă pentru a atrage atenţia. Această împreună-lucrare tacită, acceptată şi „tainică” între creştin şi viitorul ales promovează, potrivit unora, principiul bicefal al politicii Imperiului Bizantin sau, mergând mai departe, chiar cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Daţi deci Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Marcu 12, 17). A lăuda sau a da în Biserică se transformă în sport naţional: ambele variante atrag ca un magnet pe acei care urmăresc disputele „politice”.
Oricum, acest tablou sumbru care vine peste noi îmi provoacă frisoane şi, de fiecare dată când sunt campanii electorale, sunt dezgustat de atitudinile prezentate sumar mai sus. Este un déjà-vu obsedant care s-a lipit de conceptul de a face politică în România atât de strâns, încât orice respingere a acestei practici pune egal cu însăşi respingerea politicianului în cauză.
Fraţilor, CRED CĂ ESTE DE AJUNS! Cred că în anul 2012, o asemenea campanie electorală în care Biserica este transformată în cârpa care va fi ulterior lepădată, ar trebui să devină istorie. MI-AR PLĂCEA să avem de-a face cu politicieni sinceri: dacă sunt indiferenţi religios să o spună, iar dacă se declară creştini, să fie creştini adevăraţi. Ce presupune a fi creştin adevărat? Păi, pe lângă bunul simţ ar trebui să fie „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta... iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”! Dacă se pleacă de aici, totul devine normal. A fi sincer în relaţia ta cu Dumnezeu, descoperă atenţia reală pe care o ai cu oamenii. Or, a fi politician înseamnă a fi în slujba oamenilor. A face politică ar trebui să fie consecinţa firească a dragostei pe care o avem pentru Dumnezeu şi pentru aproapele; lipsa unei părţi de aici produce un dezechilibru cu care ne confruntăm de atâta amar de vreme. Ce „interesant” ar fi să avem politicieni creştin-ortodocşi care trăiesc în mod firesc relaţia lor cu Dumnezeu, încadrându-se perfect într-o comunitate, să nu fie paiaţe, măscărici, care joacă doar un rol de creştin, ci să fie creştini trup-suflet şi ataşaţi valorilor creştine!
Sigur, sunt voci care spun că politicul este despărţit de Biserică. Sunt de acord. Dar atunci Biserica să nu fie târâtă din patru în patru ani în acest joc. Sau: unii preoţi fac politică pe ascuns, promovând anumiţi „credincioşi”. Dar mi se pare normal ca să promovezi oameni autentici în posturi cu implicaţii civice. Şi apăs pe cuvântul „autentic”! Dacă unii preoţi „fac campanie” unor candidaţi, cei din urmă ar trebui să fie creştini adevăraţi. Iar preoţii să nu promoveze persoanele false, creştinii de ocazie, cei care doar aşteaptă fără să dea la rândul lor din înţelepciunea şi energia lor. Criteriul financiar nu este suficient; ci ceea ce cred eu că ar trebui să fie atuul unui politician creştin al zilelor noastre este capacitatea şi îndrăzneala (ne-ruşinea) de a face lobby credinţei creştine în relaţie cu instituţiile seculare româneşti sau ale Uniunii Europene.
Închei printr-un citat care surprinde foarte bine rezultatul vizibil într-o societate al unei politici eşuate: „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” (Psalmul 11, 8).
Să luăm aminte!

pr. Narcis Terchet,
Protopop Orastie
Sursa: Revista AMBROZIUS nr. 57, din 25 martie 2012 (apare la Orastie)