Se afișează postările cu eticheta erezii contemporane. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta erezii contemporane. Afișați toate postările

vineri, 9 martie 2012

Scurt istoric al sectei penticostale


Cultul penticostal sau „Biserica lui Dumnezeu Apostolică” (după cum se autodenumesc) este cea mai reprezentativă organizaţie a mişcării "fundamentaliştilor" moderni. Spre deosebire de baptişti şi adventişti, penticostalii încep un ev nou, cu anul 1901, contrapunând "mişcării" harismatice, care a cuprins Biserica Apusului, concepţia lor de "chemaţi” ai Duhului şi "împărţitorii" de daruri.
Numele de penticostali vine de la cuvântul cinzecime susţinând că ei sunt botezaţi cu Duh Sfânt şi cu foc asemenea Sfinţilor Apostoli. Li se mai zice şi "tremurători" deoarece în momentele de pretinsă inspiraţie a Duhului, ei temură; sau "spirit" fiindcă pretind că au pe Duhul Sfânt în timpul vorbirii în limbi.
Originea acestei secte se află în America, datând abia de la începutul veacului trecut. Istoricii penticostali, fără a preciza un istoric concret, pretind că "naşterea" sectei are loc în perioada apostolică. În susţinerea acestei afirmaţii nu au nici o dovadă concretă.
Această mişcare religioasă apare din rândul baptiştilor şi a fost organizată de predicatorul Carol Parham împreună cu prietenul său Tomleson. Aceştia au "profeţit" că Sfântul Duh se va revărsa din nou cu putere, la o apropiată "pogorâre" a Sa şi că la 3 ianuarie 1901 s-a şi pogorât peste 13 persoane.
În 1906, această sectă propagată de Parham şi câţiva aderenţi ai săi începe să prindă teren, iar prima organizaţie penticostală se formează în Los Angeles - California (SUA). În acelaşi an, Carol Parham ajunge în Europa, mai întâi în Norvegia şi apoi în Germania unde a reuşit să convertească un pastor luteran, I. Paul, care ulterior devine conducătorul sectei în Germania.
Aceştia, pentru a atrage atenţia se mai autodenumesc: creştinii cinzecimii, posesorii duhului, inspiraţii, aleşii etc. Toţi laolaltă, sau individual, pretind a avea "daruri" speciale ca: vorbirea în limbi, tâlcuirea, deschizători, luminători, dascăli, profeţi, vindecători prin minuni, vizionari, harismatici şi chiar Mesia... Dintr-un asemenea amalgam sau detaşat multe secte ducând mai departe sau reactivând diferite erezii sau rătăciri ale primelor veacuri creştine. Dacă cercetăm din punct de vedere istoric în acest fenomen vom găsi o vorbire în limbi ca lucrare a Sfântului Duh numită şi "Glosolalia rusalina" diferită de falsa vorbire în limbi a penticostalilor pe care îi cunoaştem astăzi. 
Având mai multe centre de formare, mişcarea penticostală, se extinde repede comparativ cu alte secte, făcându-se de altfel ca azi să existe nenumărate organizaţii penticostale dintre care amintim: "Credinţa Apostolica", "Adunarile lui Dumnezeu", "Biserica Evangheliei depline" etc.
La început nebăgată în seamă, mai apoi ponegrită din cauza unor excese de zel, mişcarea penticostală, se bucură azi de renumele uneia dintre cele mai importante mişcări religioase, din secolul XX, în sânul creştinismului occidental.
În România, această sectă pătrunde prin Pavel Budeanu din Arad. Acesta emigrează în S.U.A. înainte de 1910 unde întâlneşte propagandişti penticostali şi aderă la această "credinţă" iar după întoarcerea sa în ţară, cu ajutorul unor bogătaşi maghiari, formează primele organizaţii penticostale în Banat şi Transilvania.
Alt naiv, comerciant ambulant, Ion Bododea, din Brailisa, fost pastor baptist a "trecut" la vorbirea în limbi şi după ce şi-a adunat câţiva adepţi s-a autodenumit "Şeful Bisericii lui Dumnezeu cea Apostolica" (legat de „vorbirea în limbi” se va face o lucrare separată).
Prima casă de adunare penticostală a fost cea din casa soţilor Bradin, la 10 septembrie 1922. Nefiind încă recunoscută de stat aceasta sectă, cei 50 de membri care o formau în anul 1923 fac o petiţie prin care cer recunoaşterea legală. După 23 august 1944, penticostalii din România îşi strâng rândurile, iar la 14 noiembrie 1950, prin Decretul numarul 1203, conducerea atee a statului din acea perioadă, recunoaşte juridic Cultul Penticostal sau "Biserica lui Dumnezeu Apostolica". Biserica Ortodoxă îi consideră în continuare eretici şi schismatici, asemenea "strămoşilor" lor baptiştii.
Se deosebesc de ortodoxie în primul rând prin felul în care se manifestă în cult. Cultul penticostal nu are o traire duhovniceasca precum găsim în duhul slujbelor si trăirea Sfintilor Parinti ai Bisericii. De asemenea, nu recunosc canoanele Sfinţilor Apostoli şi a Soboarelor Bisericii limitându-se doar la pasajele din Biblie care le justifică doctrina. Neagă pururea fecioria Maicii Domnului considerând-o o femeie oarecare, neagă cinstirea Crucii şi a icoanelor pe care le consideră idoli, nu admit botezul la orice vârstă negând valabilitatea botezului copiilor, nu recunosc cele şapte Taine ale Bisericii etc. Toate acestea fac parte din învăţătura lor doctrinară pe care au modificat-o de mai multe ori de-a lungul timpului (asupra acestor abateri de la predania Bisericii din primele veacuri vom reveni).
Un scop al vieţii religioase penticostale (pe care îl întâlnim şi la alte secte) este aducerea de noi adepţi în gruparea din care fac parte. „Misiunile” lor se orientează mai mult spre a spori numărul adepţilor din rândul altor culte creştine şi chiar din ortodoxie, şi mai puţin din cele păgâne.

Mai pe larg despre această sectă puteti afla din cartea diaconului Petru I. David „Manual de sectologie” si din „Rătăcirea penticostală” de ieromonah Visarion Moldoveanu. http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.com/2011/07/ratacirea-baptista.html
ierom. Eftimie Mitra

Despre adevarata vorbire in limbi si botezul copiilor vedeti si: 


marți, 20 decembrie 2011

Erezia de la Balamand a fost acceptată prin hotărâre sinodală doar de BOR

Bazându-se pe hotărârile adoptate de sinodul BOR unii ierarhi români au săvârşit erezii smintitoare trădând jerfele de aproape două mii de ani ale martirilor care au murit pentru dreapta credinţă şi pe care Biserica Ortodoxă îi cinsteşte cu zi de prăznuire în calendar.

În urma smintelilor făcute de doi ierarhi din vestul ţării (Oradea şi Timişoara), din iniţiativa IPS Bartolomeu Anania, Sinodul BOR a interzis orice comuniune prin slujbe cu ereticii şi schismaticii. După trecerea la cele veşnice a mitropolitului de la Cluj, această hotărâre a fost dată uitării de către înaltele feţe bisericeşti din România.

În iunie 1993 în localitatea Balamand din Liban a avut loc o consfătuire între catolici şi ortodocşi în care partea ortodoxă a făcut câteva concesii foarte grave. Printre aceste concesii sunt şi recunoaşterea reciprocă a Tainelor, dar şi a ideii eretice de biserici surori. Ulterior concesiile şi ereziile acceptate acolo au fost combătute de mulţi teologi greci. Acestora s-a alăturat şi chinotita Sfântului Munte Athos.

Şase Biserici Ortodoxe locale nu şi-au trimis reprezentanţii, iar unele au boicotat aceasta întrunire. Au participat reprezentanţi a nouă Biserici Ortodoxe locale. În cele din urmă, documentul semnat la Balamand, nu a fost acceptat de niciun sinod al vreunei Biserici Ortodoxe locale care a trimis reprezentanţi, mai puţin Biserica Romaniei. Prima dată, documentul a fost condamnat sinodal de catre Biserica Greciei.

Acest document a stârnit multe tulburări în lumea teologică ortodoxă. Bazându-se pe acest acord adoptat doar de sinodul BOR, unii ierarhi din România au căzut în erezie. Este cunoscut cazul celor doi ierarhi Sofronie de la Oradea şi Nicolae de la Banat. Nu de mult IPS Andrei Andreicuţ a săvârşit o sfeştanie cu un episcop catolic la Cluj iar, IPS Serafim Joantă al Germaniei a căzut într-o altă erezie afirmând că, după părerea sa, Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe sunt foarte apropiate de cele ale Bisericii Catolice.

În afirmaţiile sale, IPS Serafim îi contrazice pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, pe marii noştri teologi şi pe Patriarhii Răsăriteni. Decât să ne lăsăm înşelaţi de falsele învăţături ale “blândului” ierarh român din Germania preferăm să ascultăm de “aprigii” Sfinţi Părinţi care şi-au dat viaţa pentru păstrarea neschimbată a învăţăturii Bisericii Ortodoxe mărturisită şi de Patriarhii Răsăritului.

În mai 1848 patriarhii ortodocşi ai răsăritului au condamnat în unanimitate eresurile catoliceşti mărturisind că tainele acestora nu sunt valide. Azi, prin documentul semnat la Balamand, mărturisirea de credinţă a Sfinţilor Părinţi a fost ignorată cu dispreţ de către cei ce ar fi trebuit să o apere cu tărie. Noi de cine să ascultăm? De Sfinţii Părinţi sau de diplomaţia politico-religioasă a ierarhilor care au semnat şi aprobat cele scrise în acel document?

Expresia de “Biserici surori” folosită în cercurile ecumeniste dă impresia că ambele au putere egală de mântuire ceea ce este fals, contrazice toată învăţătura de credinţă a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. În acest sens, teologul român de talie internaţională, părintele Dumitru Stăniloae, spune că “Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt două surori. Nu există decât un cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică. Deci noţiunea de Biserici surori este improprie” (în “Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae”, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pg. 93).

Şi iarăşi ne întrebăm de cine să ascultăm? De cei ce au semnat astfel de documente sau de Sfinţii lui Dumnezeu?

prof. Mihai Cosma, licenţiat în teologie

Vedeţi şi:

Documentul de la Balamand propriu-zis (în limba română): http://www.danionvasile.ro/blog/2010/06/07/documentul-de-la-balamand-%E2%80%93-1993/

O prezentare pe scurt a documentului: http://eresulcatolic.50webs.com/balamand.html

Sfântul Munte Athos despre erezia de la Balamand (pozitia chinotitei): http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/10/01/sfanta-chinotita-a-sfantului-munte-athos-impotriva-acordului-de-la-balamand-si-a-ereziei-bisericilor-surori/

Pozitia teologului grec Ioannis Romanidis: http://www.danionvasile.ro/blog/2010/06/07/romanidi/

Mitropolitul Ieroteos Vlahos despre compromisurile ecumenistilor: http://acvila30.wordpress.com/2011/10/14/mitropolitul-ierotheos-vlahos-denunta-traseele-subterane-ale-ecumenistilor/

Parintele Iustin Parvu despre eresul de la Balamand: http://apologeticum.wordpress.com/2011/10/24/parintele-justin-despre-acordul-de-la-balamand-noi-nu-ascultam-de-furi-ci-de-glasul-bisericii-care-vorbeste-prin-sfintii-parinti/