Trăgând cortina: Anatomia Scrisorii Patriarhului Bartolomeu către [Biserica] Albaniei

Introducerea traducătorului: 

Articolul de mai jos dă în vileag în mod remarcabil manipulările întreprinse de Patriarhul Bartolomeu în apărarea acțiunilor sale din Ucraina. Deși remarcasem și eu că singura sursă mai credibilă, Scrisoarea Patriarhilor Răsăriteni din 1663/4, nu este citată de la sursă, nu credeam că este prezentată atât de distorsionat. Practic ne confruntăm cu o avalanșă de citări după citări până la textul original măsluit. La un astfel de nivel și pe o problemă atât de importantă este inadmisibilă abordarea aceasta pompieristică. Aceasta nu dovedește decât lipsa de caracter și înclinația spre fals și scamatorie în credință din partea Patriarhiei Ecumenice, care mai are și pretenția de lider absolut. Am ajuns ca prin reprezentanții oficiali Ortodoxia să fie batjocorită fără limite, iar cei care îi critică să fie luați peste picior.

Un fapt demn de semnalat este că nici Patriarhia Română nu este departe. Numai dacă am lua în considerare decizia Sinodului nostru cu privire la schisma din Ucraina am constata impostura și trădarea fără rușine a Ortodoxiei și a intereselor românești. În ea este adusă în discuție schisma din Bulgaria rezolvată de curând, deși ar fi un contra-exemplu pentru că a fost soluționată tocmai pe dos decât în Ucraina. Bătaie de joc?! Iar propunerea cu privire la românii bucovineni din Ucraina și la înființarea unui Vicariat reprezintă, de fapt, o abandonare definitivă a lor, o recunoaștere a jurisdicției Mitropoliei Ucrainei asupra acestor teritorii românești, care ar trebui să aparțină bisericește de BOR.

Este îmbucurător că mai există voci autentice, care să apere curăția Ortodoxiei și practica ei, că avem o nădejde când ne punem întrebarea: „Când va veni Fiul Omului, va mai găsi oare credință pe pământ?”. În continuare se poate convinge oricine este de bună credință de graiul de balaur din gura Patriarhului Bartolomeu și se poate poziționa corect față de intențiile lui necinstite.

__________________________________________________________________________

Chiar dacă Scrisoarea Patriarhului Bartolomeu către Arhiepiscopul Atanasie al Albaniei dă în vileag destul de mult mentalitatea și înțelegerea proprie a Patriarhiei de Constantinopol, ea este un document amalgamat. De ce ar cita în veselie Sanctitatea Sa o scrisoare a Sinodului din Cartagina care subminează pretenția sa la dreptul de recurs? De ce ar considera că este acceptabil să denatureze o decizie a Sinodului I Ecumenic? De ce ar cita un Tomos patriarhal plin cu multe avertismente împotriva pretențiilor exagerate la primat? O examinare atentă a surselor Patriarhului Bartolomeu și a modurilor în care le folosește ne va arunca o rază de lumină asupra modului cum de a putut să se întâmple asta.

După cum se dovedește, aproape toate citatele istorice ale Patriarhului Bartolomeu sunt luate doar din două surse mai degrabă problematice: cartea The Oecumenical Patriarhate in the Orthodox Church (Patriarhia Ecumenică în Biserica Ortodoxă) a Mitropolitului Maxim de Sardis[1] și o broșură publicată de Mitropolitul Vasile de Anhialos în 1887[2] (nu 1877, după cum afirmă Patriarhul Bartolomeu în scrisoarea sa, o indicație mică asupra neglijenței sale din tot textul).

Maxim de Sardis & Emanuel Fotiades

În cartea sa, Maxim de Sardis clădește o apărare elaborată a înțelegerii Patriarhiei de Constantinopol asupra propriilor prerogative, îndeosebi asupra interpretării canonului 28 al Sinodului de la Calcedon ca acordând Constantinopolului jurisdicție exclusivă asupra diasporei ortodoxe. Cititorilor care au urmărit îndeaproape afirmațiile Constantinopolului cu privire la prerogativele speciale în cursul crizei ecleziologice curente li se va părea familiară argumentația sa istorică și canonică, de vreme ce are un soi de abordare cu subterfugii a unor mărturii istorice preluate arbitrar și, după cum vom vedea, o atitudine cavalerească față de sursele sale.

Faptul că Patriarhul Bartolomeu folosește această carte este clar din felul cum alege mențiunile istorice: citatele de la Neofit VII[3], Antim VI[4], Calist I[5], Luca I Hrisoverghes[6] și Tomosul din 1663/4 al Patriarhilor Răsăriteni[7] au toate în comun această sursă. Mai mult, sursele date pentru aceste texte sunt în fiecare caz luate din notele de subsol ale cărții lui Maxim fără o consultare a textelor originale[8], în mare parte în aceeași manieră în care șterpelește Maxim mențiuni din sursele secundare pe care le folosește.

Un exemplu izbitor a modului neglijent în care tratează Patriarhul Bartolomeu documentele istorice este mențiunea sumară a „deciziei lui Calist I în problema lui Gherman II de Târnovo”. Este curios deoarece Patriarhul de Târnovo la acea vreme era Teodosie II și nu pare să fi fost vreodată un Patriarh de Târnovo cu numele Gherman. Confuzia se explică, în orice caz, când ne îndreptăm spre Maxim de Sardis, unde el declară că „În 1355, după două sute de ani, Patriarhul Ecumenic Calist I a rechemat la ordine canonică pe Arhiepiscopul de Târnovo și a toată Bulgaria. El fusese onorat de Patriarhul Gherman II (1226-1240) la Sinodul din Lampsac din 1234 cu titlul onorific de Patriarh…”[9]. În schimb, acest fapt este copiat doar cu mici schimbări și fără citare dintr-un articol publicat în 1948 de Emanuel Fotiadis, un profesor de la Halki, care apăra interpretarea Patriarhiei de Constantinopol asupra canonului 28 de la Calcedon împotriva unui articol al cercetătorului rus S.V. Troitski[10]. Evident nefamiliarizat cu evenimentele istorice menționate și neglijent cu sintaxa greacă, Patriarhul Bartolomeu nu a recunoscut numele predecesorului său și a presupus că era vorba de Patriarhul bulgar nenumit.

Modul cum folosește Patriarhul Bartolomeu Tomosul Patriarhilor Răsăriteni din 1663/4 poate fi explicat, de asemenea, parțial prin faptul că se bazează pe cartea lui Maxim de Sardis, care pur și simplu plagiază din nou articolul lui Fotiadis fără citare, doar copiind verbatim notele de subsol relevante. Combinarea ciudată a Întrebării 21, care se ocupă cu dilema dacă un mitropolit poate fi judecat de episcopii pe care i-a hirotonit, cu Întrebarea 22, care se ocupă cu finalitatea unei decizii luate prin consens de Patriarhi, provine înapoi de la copierea oarbă făcută de Maxim a combinației lui Fotiadis (încă inexplicabilă) a celor două întrebări[11]. În orice caz, în vreme ce Maxim și Fotiadis citează partea de răspuns care vorbește de „Judecata Scaunului Ecumenic și a Patriarhilor dimpreună cu el”, Patriarhul Bartolomeu evită să folosească citate și, în schimb, sugerează pur și simplu că ele acordă o autoritate unilaterală Patriarhiei Ecumenice.

Acest model de a porni de la folosirea necinstită de către Fotiadis a surselor este evidentă în special în cazul Întrebării 8. Iată textul deplin al întrebării și răspunsul, cu părțile omise de Fotiadis (și de Maxim, care l-a copiat) îngroșate:

„Întrebare, cap. VIII: Dacă orice judecată a altor Biserici este trimisă la Scaunul de Constantinopol și dacă fiecare caz bisericesc primește o sentință.

Răspuns: Acest privilegiu a aparținut Papei de la Roma înainte de a se despărți de Biserica Sobornicească din aroganță și răutate încăpățânată, iar acum, că s-a despărțit, problemele tuturor Bisericilor sunt transmise Scaunului de Constantinopol și de la el primesc hotărârile, pentru că el are aceeași întâietate pe care o deținea Vechea Romă, potrivit canoanelor, pentru că al patrulea canon al Sinodului din Sardica spune: „Dacă vreun episcop este depus prin judecata episcopilor care se întâmplă să-i fie vecini și el pretinde că are cazuistică nouă în apărarea sa, nu se poate pune un episcop nou pe scaunul său decât dacă episcopul Romei judecă și dă o decizie cu privire la aceasta”. Că acest privilegiu este transferat Scaunului Ecumenic îl puteți afla din multe surse, nu în ultimul rând din comentariul la marele Nomocanon, care spune că „Din acest canon romanii au ajuns la trufie și cei ce l-au prezentat în vechime ca fiind al Sinodului din Niceea la Sinodul din Cartagina au fost condamnați ca niște infractori, liderii lor, după cum arată aceasta preambulul sinodal al Sinodului din Cartagina”. Și mai jos: „din acest canon arhiereii străvechii Rome se fălesc că li s-au dat toate drepturile de recurs asupra episcopilor”; și mai jos zice: „Nu toate drepturile de apel ale episcopilor au fost referite la el, ci ale eparhiilor supuse lui, care, zice, mai apoi au fost supuse Constantinopolului așa încât să-i aparțină de acum aceluia drepturile de apel ale lor”. Și de la Balsamon: „Cele stabilite pentru Papa nu sunt privilegii numai ale lui, ci sunt ascultate și la Constantinopol”. De acum fiind rupt de la Biserica sobornicească, sunt referite numai la Tronul Ecumenic. Iar dacă sunt de acord și ceilalți Patriarhi, dacă s-ar întâmpla să fie un subiect major, decizia pronunțată va fi definitivă”[12].

Așa că, în vreme ce ignoranța Patriarhului Bartolomeu asupra întregului răspuns s-ar putea să se datoreze faptului că s-a bazat pe plagierea lui Maxim de Sardis a textului folosit mai mult decât necinstit de Fotiadis, Sanctitatea Sa adaugă mai departe mai multă viclenie la cea din sursa lui prin scoaterea concluziei că „dacă sunt de acord și ceilalți Patriarhi, dacă s-ar întâmpla să fie un subiect major, decizia pronunțată va fi definitivă”. Evident, plagiatul și folosirea creativă a elipselor sunt tehnici cheie în școala metodologică de la Constantinopol față de scrierile istorice.

Vasile de Anhiala

Evaluarea ciudat de incorectă a schismei meletiane din Egipt din partea Patriarhului Bartolomeu se datorează și folosirii improvizate a unei surse de calitate proastă. În acest caz, el apelează exclusiv la apendixul broșurii lui Vasile al Anhialei, pe care îl recomandă Arhiepiscopului de Albania, declarând că „descrie cu argumente multe și convingătoare poziția dintotdeauna a Bisericii Ortodoxe”. Dependența Patriarhului Bartolomeu de acest apendix poate fi văzută în modul cum menționează Scrisoarea 40 către Navcratie a lui Teodor Studitul, copiind pe Vasile al Anhialei aproape verbatim când spune: „Cei împăcați au fost primiți în comuniune cu Biserica fără rebotezare sau chiar Mirungere, după cum ne informează Teodor Studitul pe toți în Marea[13] Epistolă către Navcratie”[14]. În orice caz, nu citează concluzia provizorie a lui Vasile al Anhialei, care urmează imediat după aceasta, că „este plauzibil totuși că clerul care se întoarce de la ei era confirmat în rangurile lor potrivite printr-o rugăciune cu punerea mâinilor (χειροθεσίας), conform deciziei Primului Sinod Ecumenic, care este clară atât din Scrisoarea Sinodală, cât și din canonul 8, și conform cu obiceiul îndătinat”[15].

Faptul că Sanctitatea Sa evită să menționeze Scrisoarea Sinodală a Sinodului întâi Ecumenic de la Niceea, care cere hirotonirea (χειροτονία) și pocăința episcopilor care se întorc de la schisma melitiană este consonantă cu metoda sa de a scoate orice text ce contrazice argumentele sale. Dar de ce vorbește Vasile al Anhialei de „punerea mâinilor” (χειροθεσία) în loc să folosească limbajul Scrisorii? Și de ce combină hotărârea Sinodului în privința schismei melitiane din canonul 8, care se ocupă cu primirea novațienilor într-o cu totul altă manieră, când aproape toate studiile ce se ocupă cu această chestiune caută să înțeleagă contrastul dintre cele două decizii? Răspunsul poate fi găsit în propria sa sursă, pe care o citează corect, spre cinstea sa.

În timp ce studiile moderne asupra problemei[16] înțeleg în general χειροτονία din Scrisoarea Sinodală potrivit cu sensul ei simplu – o hirotonie – Vasile al Anhialei este disperat să susțină că este, de fapt, doar o punere a mâinilor ne-liturgică (χειροθεσία), o interpretare pentru care citează o singură autoritate: Thesaurus Ecclesiasticus al cercetătorului elvețian calvin Johann Caspar Suicer (sau Schweizer)[17]. Aceasta este o sursă nepotrivită, ca să vorbim pe departe, pentru a fi aleasă de un cleric ortodox de la sfârșitul secolului XIX, de vreme ce Thesaurus, care era o realizare filologică remarcabilă când a fost publicată prima dată în Amsterdam în 1682, era depășită în vremea lui Vasile al Anhialei de două sute de ani. Mai mult, a fost scrisă în mediul polemic al sec. al XVII-lea de un calvinist care respingea tocmai caracterul sacramental al hirotoniei și al episcopatului.

La punctul său despre χειροθεσία[18], Suicer discută despre folosirea cuvântului χειροτονία în Scrisoarea Sinodală întrebând: „Nu ar fi fost mai bine dacă s-ar fi spus χειροθεσία? Nu era o hirotonie nouă, ci o punere simplă a mâinilor prin care ei, așa cum era, erau confirmați în slujba în care erau hirotoniți de Meletiu”. Susține că așa stau lucrurile pe baza operei Questions and Answers a lui Pseudo-Justin Martirul, un text foarte popular în zilele lui Suicer, care e posibil să fi apărut în Siria secolului V în cercurile din jurul lui Teodoret al Cyrului, care declară că „greșeala ereticilor care vin la ortodoxie este corectată, credința greșită, printr-o schimbare a minții: a celor botezați prin ungerea cu Sfântul Mir; a celor hirotoniți prin punerea mâinilor”. La aceasta adaugă clauza din canonul 8 al Sinodului întâi Ecumenic de la Niceea că „cei care sunt hirotoniți vor continua să fie în cler după cum sunt” și trage concluzia că „astfel erau puse mâinile în timpul acela pe ereticii care își veneau în simțiri, cărora le-a fost dată pacea după mărturisire”. Aceasta se pare că este sursa afirmației eronate a lui Vasile al Anhialei (repetată de Patriarhul Bartolomeu) că Scrisoarea Sinodală a aplicat canonul 8 meletianilor. În aversiunea lui față de înțelegerea sacramentală a expresiei μυστικωτέρᾳ χειροντονίᾳ din Scrisoare, Suicer interpretează cuvântul μυστικωτέρα drept „secretă și privată, ca să fie distinctă de una publică, care era ținută în prezența episcopilor și preoților”, o interpretare care nu stă în picioare pentru faptul că este un adjectiv comparativ. Cei mai mulți interpreți moderni ai textului traduc literal, „mai mistică”, „mai spirituală/duhovnicească” sau „mai sfântă” sau, ca în cazul lui Hans Hauben[19] și Arhiepiscopul Peter L’Huillier, „mai sacramentală”[20]. În continuare, Suicer abia înșiră exemple de eretici care au fost primiți înapoi în Biserică prin mirungere sau prin punerea mâinilor, presupunând că analogia dintre primirea prin mirungere a ereticilor botezați și punerea ne-sacramentală a mâinilor asupra schismaticilor hirotoniți este suficient evidentă de la sine. Vasile al Anhialei îl urmează, ceea ce constituie motivul pentru care îl citează pe Teodor Studitul. Patriarhul Bartolomeu, pe de altă parte, în timp ce se bazează exclusiv pe Vasile al Anhialei ca informare, își urmează metoda tipică de a eluda faptele dificile și astfel, altfel decât sursa sa sau Suicer, nu menționează nici o punere a mâinilor de nici un fel și nici un fel de pocăință din partea celor care sunt primiți.

Concluzie

Astfel, după o examinare atentă a modului în care folosește sursele Patriarhul Bartolomeu și cum folosesc aceste surse propriile lor surse, ne confruntăm nu cu o „moștenire autentică a ecleziologiei… scoasă din izvorul Părinților”, ci cu o Matroșcă rusească a plagierii și a relei credințe, unde studii de proastă calitate sunt pasate și făcute constant mai proaste de la o generație la alta (subl. n.). Trăim într-o lume unde informația este ușor de obținut și cele mai multe cărți și articole științifice sunt pentru majoritatea doar la un click sau două distanță (într-adevăr, Patriarhia Ecumenică a contribuit la aceasta prin postarea online a unor pdf-uri ale lucrărilor lui Vasile al Anhialei și Maxim de Sardis). Oricând face o afirmație istorică un cleric în zilele și în epoca noastră, ar trebui să se aștepte că există oameni în public la scară mare care au mijloacele și abilitatea de a verifica sursele lui primare și de a verifica analiza lui cu cercetarea contemporană.

Folosirea neglijentă și mincinoasă din partea Sanctității Sale a surselor este o insultă la adresa interlocutorului său, Arhiepiscopul Anastasie. Este o insultă față de cei care, probabil cu bună credință, au tradus scrisoarea și au promovat-o intens pe social media ca pe o declarație definitivă. Este o insultă la adresa credincioșilor care, chiar dacă uneori nu ar fi de acord cu el, se uită la Patriarhul Ecumenic și așteaptă ca el să-și susțină cauza atent și cinstit. Dar această neglijență și falsitate nu este unică la Patriarhul Bartolomeu. Este doar o trăsătură a tradiției pe care a moștenit-o și a mediului din Constantinopol în care a fost educat. (subl. n.)

Sursa: https://orthodoxsynaxis.org/2019/04/10/anatomy-of-Patriarh-Bartolomeus-letter-to-albania/

Traducere de ieromonah Lavrentie Carp

*******

---

[1] greacă version, 2^nd edition: Metropolites Sardeon Maximos. To Oikoymenikon Patriarcheion en te Orthodoxo Ekklesia. (Thessaloniki: Thessaloniki: Patriarchal Institute for Patristic Studies, 1989)

engleză translation: Maximos, Metropolitan of Sardis. The Oecumenical Patriarchate in the Orthodox Church, trans. Gamon McLellan. (Thessaloniki: Patriarchal Institute for Patristic Studies, 1976)

[2] Basileios Archiepiskopos Anxhialou, nun de Smurnes. Pragmateia peri tou Kurous tes Xeirotonias Klerikon upo Episkopou Katheremenou kai Schismatikou Cheirotonethenton (Smryrna, 1887).

[3] Maxim de Sardis, p. 279 (engleză), pp. 314-315 (greacă).

[4] Ibid. p. 297 (engleză), p. 316 (greacă); cf. E. Fotiadis, “Ex Aformes enos Arthrou.” Orthodoxia 23 (1948): 210-240.

[5] Ibid. p. 272 (engleză), p. 287 (greacă).

[6] Ibid. p. 271 (engleză), p. 287 (greacă); cf. Fotiadis 220-221

[7] Ibid. pp. 291-292 (engleză), pp. 309-310 (greacă); cf. Fotiadis pp. 222-223.

[8] În timp ce nota 7 a versiunii engleze a scrisorii citează o ediție a cărții Canonical Regulations de Ghedeon, publicată la Atena în 1970 (care nu se găsește pe WorldCat), această informație în plus nu apare în originalul grec și paginile citate în amândouă sunt identice cu cele citate de Maxim de Sardis și Emanuel Fotiades cu referință la ediția 1888.

[9] Maximos of Sardis, p. 272 (engleză); p. 287 (greacă): τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριάρχου Καλλίστου τοῦ Α΄ (1355), μετὰ 200 ἔτη ἀνακαλούντος εἰς τὴν κανονικὴν τάξιν τὸν ἀρχιεπίσκοπον Τυρνόβου καὶ πάσης Βουλγαρίας, ὅστις τιμηθεὶς ὑπὸ Γερμανοῦ τοῦ Β΄ (1226-1240), ἐν τῇ ἐν Λαμψάνῳ συνόδου τοῦ 1234, διὰ τοῦ ψιλοῦ τίτλου «πατριάρχης» […]

[10] Photiades, p. 220. A summary in engleză of the dispute between Troitsky and Photiades, written with a strong bias in favor of Constantinople, can be found here.

Photiades’ text reads: ὄσα ὁ Πατριάρχης Κωνσταντινουπόλεως Κἀλλιστος ὁ Α’ (1355), ἀνακαλῶν εἰς τὴν κανονικὴν τάξιν τὸν Ἀρχιεπίσκοπον Τυρνόβου καὶ πάσης Βουλγαρίας, τιμηθέντα μὲν ὑπὸ τοῦ Πατριάρχου Γερμανοῦ τοῦ Β’ ἐν τῇ ἐν Λαμψάκῳ Συνόδῳ τῷ 1234 διὰ τοῦ τίτλου τοῦ Πατριάρχου […]

[11] Maximos de Sardis, p. 292 (engleză); p. 310 (greacă) ; Fotiadis, p. 223.

[12] Maximos de Sardis, p. 291-292 (engleză), p. 309-310 (greacă), luat verbatim fără citare de la Fotiadis, p. 223. Din nou, cu pasajele omise atât de Maxim, cât și de Fotiadis îngroșate: Ἐρώτησις κεφ. η΄. Εἰ τῷ Κωνσταντινουπόλει θρόνῳ ἐφεῖται πᾶσα κρίσις ἄλλων Ἐκκλησιῶν καὶ αὐτοῦ λαμβάνει ἑκάστη ὑπόθεσις ἐκκλησιαστικὴ πέρας ; — Ἀπόκρισις. Τὸ προνόμιον τοῦτο τῷ Πάπᾳ Ρώμης ἤν πρὸ τοῦ διαρραγῆναι τῆς καθολικῆς Ἐκκλησίας ὑπὸ ἀλαζονίας καὶ έθελοκακίας· ἤδη δὲ ἐκείνο διαρραγέντος, αἱ ὑποθέσις πᾶσαι τῶν Ἐκκλησιῶν εἰς τὸν τῆς Κωνσταντινουπόλεως θωόνον ἀναφέρωοντι, καὶ παρ᾽ αὐτοῦ τὰς ἀποφάσεις λαμβάνουσιν ὡς τὰ ἵσα πρωτεῖα κατὰ τοὺς κανόνας ἔχοντος τῆς παλαιᾶς Ρώμης· φησὶ γὰρ ὁ τέταρτος κανών τῆς Σαρδικῆς· αἐάν τις ἐπίσκοπος καθαιρεθῇ τῇ κρίσει τῶν ἐπισκόπων τῶν ἐν γειτνίᾳ τυγχανόντων, καὶ φάσκῃ πάλιν ἑαυτῷ ἀπολογίας πρᾶγμα, μὴ πρότερον εἰς τὴν καθέδραν αὐτοῦ ἕτερον ἀποκαταστῆναι, εἰμὴ ὁ τῆς Ρώμης ἐπίσκοπος ἐπιγνοὺς περὶ τούτο ὅρον ἐξενέγκοι· ὅτι δὲ τὸ προνόμιον τοῦτο ἐπὶ τὸν Οἰκουμενικὸν Θρόνον μετενήνεκται, μάθοις, ἂν ἐκ πολλῶν, οὐχ ἦττον δὲ ἐκ τῶν σχολίων τοῦ μεγάλου Νομίμου λεγόντων· «ἐκ τοῦτου τοῦ κανόνος τὸ ρωμαϊκὸν ἦρται εἰς ἀλαζονίαν· καὶ τοῦτον οἱ τῆς ἐν Νικαίᾳ πάλαι προβαλλόμενοι ἐπι τῆς ἐν Καρθαγένῃ Συνόδου ἑάλωσαν κακοῦργοι οἱ τούτων προεδρεύοντες, ὡς αὐτὸ δηλοὶ τὸ Συνοδικὸν προοίμιον τῆς ἐν Καρθαγένῃ» · καὶ κατωτέρω, «ἐκ τούτου τοῦ κανόνος αὐχοῦσιν οἱ τῆς πρεσβυτέρας Ρώμης ἀρχιερεῖς ἐνδεδόσθαι αὐτοῖς τὰς ἐκκλητοὺς πάσας τῶν ἐπισκόπων»· καὶ παρακατιὼν φησίν. «οὐ πάσας τὰς ἐκκλητοὺς τῶν ἐπισκόπων ἀνατίθησιν αὐτῷ, ἀλλὰ τῶν ὑποκειμένων αὐτῷ ἐπαρχιῶν, αἵτινες, φησὶν, ὕστερον τῷ Κωνσταντινουπόλεως ὑπετέθησαν, ὡς ἐκείνῳ λοιπὸν καὶ τὰς ἐκκλήτους αὐτῶν ἀνήκειν» · καὶ ἐκ τοῦ Βαλσαμῶνος· «μὴ εἶναι τὰ περὶ τοῦ Πάπα ὁρισθέντα εἰδικὰ τούτου καὶ μόνου προνόμια, ἀλλ᾽ ἐξακούεσθαι καὶ εἰς τὸν Κονσταντινουπόλεως· ἔδη δὲ ἀπορραγέντος τοῦ ἐπισκόπου τῆς Ρώμης ἀπὸ τῆς καθολικῆς Ἐκκλησίας, μόνον εἰς τὸν Οἰκουμενικὸν ἀναφέρονται Θρόνον. εἰ δε συναινοῦσι καὶ οἱ λοιποὶ πατριάρχαι, εἰ τυχὸν εἴη μείζων ὑπόθεσις, ἀμετάβλητος ἔσται ἡ ἐξενεχθεῖσα ἀπόφασις».

[13] Τraducătorul în engleză se pare că a citit greșit numeralul grecesc Μ’(40) ca fiind „Mare”.

[14] Patriarhul Bartolomeu: οἱ δέ ἐξ αὐτοῦ ἐπιστρέφοντες ἐγένοντο δεκτοί εἰς τήν κοινωνίαν τῆς Ἐκκλησίας ἄνευ ἀναβαπτισμοῦ οὐδέ χρίσεως διά τοῦ Ἁγίου Μύρου, καθ᾿ ἅ πληροφορεῖ πάντας ἡμᾶς Θεόδωρος ὁ Στουδίτης ἐν τῇ Μ΄ Ἐπιστολῇ αὐτοῦ πρός Ναυκράτιον.

Vasile de Anhiale, p. 31: οἱ δὲ εξ αὐτοῦ ἐπιστρέφοντες ἐγίνοντο ἐν γίνει δεκτοὶ εἰς τὴν κοινωνίαν τῆς καθολικῆς ἐκκλησίας οὔτε βαπτιζόμενοι, ἀλλ΄οὔτε τῷ μύρῳ χρισόμενοι, ὡς λέγει ὁ ἐν ἁγίοις Θεόδωρος ὁ Στουδίτης. (Apoi la nota de subsol: Ἐπιστ. 40 πρὸς Ναυκράτιον.)

[15] Basil of Anchialos, p. 31 Πιθανὸν ὅμως ὄτι ἐξ αὐτῶν ἐπιστρέφοντες κληρικοὶ ἐβεβαιοῦντο ἐν τοῖς οἰκείοις ἱερατικοῖς βαθμοῖς διὰ εὐχῆς μετὰ χειροθεσίας, κατὰ τὴν ἀπόφασιν τῆς Α΄. οἰκουμενικῆς συνόδου τὴν ἐκδηλουμένην ἔν τε τῇ προμνημονευθείσῃ συνοδικῇ ἐπιστολῇ καὶ ἐν τῷ η΄. κανόνι, καὶ κατὰ τὸ παλαιόθεν κρατοῦν ἔθος.

[16] Un rezumat prețios al studiilor din secolul XX asupra primirii meletianilor poate fi găsit la: Hans Hauben, “La réordination du clergé mélitien imposée par le Concile de Nicée,” Ancient Society 18 (1987): 203-207 și idem, “Das Konzil von Nicaea (325) zur Wiederaufnahme der Melitianer: Versuch einer Text- und Strukturanalyse,” în Timai Ioannoy Triantaphyllopoulou, ed. J Velissaropoulou-Karkosta et al. (Athens: Komotene Ekdoseis Ant. N. Sakkoula, 2000): 357-379. În ambele articole, Hauben susține că Sinodul de la Niceea vorbește într-adevăr de re-hirotonire ca fiind problematică după cum o consideră din perspectiva teologiei romano-catolice.

[17] Vasile al Anhialei, p. 27, n. 1.

[18] Joh. Caspar Suicer, Thesaurus Ecclesiasticus, editio secunda (Amsterdam: Apud R. & J. Wetstenios & Gul. Smith, 1728), vol. 2, cols. 1516-1517

Ita qui ab Haereticis ordinati fuerant, si ad Ecclesiam reverterentur, non de novo ordinabantur apud Orthodoxos, sed ipsis pax dabatur impositione manuum privatâ & arcanâ, quam μυστικωτέραν χειροτονίαν apellat Theodoretus hist. Eccles. lib. I. cap. VIII. in epistola synodica, pag. 547. ubi agit de Melitianorum Episcopis, sive à Meletio ordonatis : τὰς δὲ ὑπ΄ αὐτοῦ κατασταθέντας, μυστικωτέρτᾳ χειροτονίᾳ βεβαιωθέντας, κοινωνηθῆναι ἐπὶ τούτοις. Eos autem, qui ab eo sunt constituti, arcanâ manuum impositione confirmatos, ad communionem his legibus admitti, &c. Eadem habentur in Actis Concilii Nicaeni I. parte II. pag. 176. An meliùs dixisset, μυστικωτέρᾳ χειροθεσίᾳ? Non enim ordinatio illa nova fuit, sed manuum simplex impositio, quâ veluti confirmabantur in officio, in quo ordinati fuerant à schismatico Meletio, Ut enim non integer, nec plenus Baptismus iterum conferebatur jam baptizatis ab haereticis vel schismaticis, sed sola impositione manuum, aut chrismatione confirmabantur: (vide in voce Αἱρετικὸς, num. IV. sub lit. A.c.) ita ab haeretico ordinatus non iterum ordinabatur, sed tantùm confirmabatur μυστικωτέρᾳ χειροθεσίᾳ. Justinus resp. IV. ad Orthodoxos, pag. 399 in Edit. Graeco-Lat. ubi docet, non rebaptizari jam baptizatum ab haereticis, neque ordinatos iterum ordinari: Τοῦ αἰρετικοῦ ἐπὶ τὴν ὀρθοδοξίαν ἐρχομένου τὸ σφάλμα διορθοῦται, τῆς μὲν κακοδοξίας, τῇ μεταθέσει τοῦ φρονήματος · τοῦ δὲ βαπτισμάτος, τῇ ἐπιχρίσει τοῦ ἁγίου μύρου · τῆς δὲ χειροτονίας, τῇ χειροθεσίᾳ. Haeretici ad orthodoxiam transeuntis lapsus corrigitur, prave quidem opinionis, mutatione sententiae: baptismi autem, unguenti sancti untione: ordinationis verò, manuum impositione. Haec est μυστικωτέρα χειροθεσία, quam ex haeresi resipiscentibus Clericis adhiberi solitam ab Orthodoxis Justinus & Theodoretus narrant. Eam vocat μυστικὴν χειροτονίαν Theodoretus, quasi secretam & privatam ordinationem, ut eam distingueret à publica, quae praesentibus pluribus Episcopis & Presbyteris fiebat. Ita Can. VIII. Concilii Nicaeni I. Περὶ τῶν ὀνομαζόντων μὲν ἑαυτοῦς καθαροὺς ποτὲ, προσερχομένων δὲ τῇ καθολικῇ καὶ ἀποστολικῇ ἐκκλησίᾳ, ἔδοξε τῇ ἁγία καὶ μεγάλῃ συνόδῳ, ὥστε χειροθετουμένους αὐτοὺς, μένειν οὕτως ἐν τῷ κλήρῳ. De his, qui se Catharos nominant, si aliquando ad Catholicam & Apostolicam Ecclesiam redierint, visum est sanctae & magnae Synodo, ut accepta manuum impositione, sic in clero maneant. Olim ergo in Ecclesia manus imponebantur haereticis resipiscentibus, quibus post exomologesim pax dabatur. Id etiam testatur Dionysius Alexandrinus apud Eusebiam, hist. Eccles. lib. VII. cap. II. pag. 72. a. Παλαιοῦ γέ τοι κεκρατηκότος ἔθους ἐπὶ τῶν τοιούτων μόνῃ χρῆοθαι τῇ διὰ χειρῶν ἐπιθέσεως εὐχῇ. Antiquus mos obtinuit, ut de talibus sola adhibeatur oratio per manuum impositionem. Aurelius Carthaginensis Episcopus in Graeca collectione Canonum Ecclesiae Africanae, Can. LVII. cùm de Donatistis ageretur: Ἀναθεματιζομένου τοῦ τῆς πλάνης ὀνόματος, διὰ τῆς ἐπιθέσεως τῆς χειρὸς ἀναδεχθῶσινεις τὴν μίαν ἐκκλησίαν. Anathematizato nomine erroris recipiantur per manus impositionem in unam Ecclesiam. Talis χειροθεσία etiam intelligitur, nimirum εὐλογίας, benedictionis, Actor. VIII. 17. per quam fideles in primitiva Eccclesia acceperunt Spiritum Sanctum : de qua Epiphanius haeresi XXI. pag. 29. Διὰ τῆς τῶν ἀποστόλων χειροθεσίας ἔλαβον πνεῦμα ἅγιον. Per impositionem manuum Apostolorum acceperunt Spiritum Sanctum.

[19] Hauben, “La réordination du clergé mélitien,” p. 205. În acest articol se pot vedea alte câteva exemple cum au tradus această frază alți cercetători.

[20] „Pentru a fi primiți să exercite funcțiile lor în Biserică, episcopii meletiani trebuiau confirmați prin punerea mâinilor, denumită drept μυστικωτέρα χειροτονία. Această formă gramaticală de comparativ arată că punerea mâinilor în cauză era o hirotonie, nu o acțiune de penitență. Era o afirmare care spunea că hirotonia anterioară primită într-o manieră nepotrivită era deficitară. Era evident așa de vreme ce a fost făcută fără aprobarea indispensabilă a Întâistătătorului legitim, episcopul de Alexandria. Este nimerit să punem în legătură aici această acțiune cu ceea ce au stipulat Părinții de la Niceea în canonul 6, care în vedere exact situația din Egipt: „Dacă cineva a devenit episcop fără consimțământul mitropolitului, marele Sinod hotărăște că o astfel de persoană nici nu este episcop” […] nu ar fi deloc inexact să traducem această expresie [i.e. μυστικωτέρα χειροτονία] drept „printr-o hirotonie mai sacramentală”.

Arhiepiscopul Peter L’Huillier, The Church of the Ancient Councils: The Disciplinary Work of the First Four Ecumenical Councils (Crestwood, NY: Saint Vladimir’s Seminary Press, 1996), 29.