SFANTUL ANDREI, ocrotitorul românilor si ZIUA NATIONALA ca ZI A UNIRII IN JURUL LUI HRISTOS. Predici audio: PIERDEREA OMENIEI si RUSINAREA DE A FI ROMÂN. “Toti trebuie sa parcurgem cumva drumul Sfantului Apostol Andrei”

Predica parintelui Ciprian Negreanu (Cluj-Napoca) la praznicul Sfantului Apostol Andrei (2013):

DRUMUL SFANTULUI APOSTOL ANDREI si DRUMUL RELATIEI NOASTRE CU DUMNEZEU

“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
În ziua Sfântului Andrei, un scurt cuvânt din partea noastră, un cuvânt care se leagă bine de viaţa noastră. Cum începe întâlnirea dintre Sfântul Apostol Andrei şi Mântuitorul? Într-un loc public, între oameni obişnuiţi, la malul Iordanului, între mii și mii de oameni care se botezau de către Ioan, care îşi punea mâinile peste ei şi le cerea să-şi schimbe viaţa şi să-şi transforme inima din inimă de piatră în inimă de carne. Printre aceştia, Ioan Botezătorul a zis:

Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii!

şi L-a botezat pe Domnul nostru Iisus Hristos. Andrei era printre ucenicii lui Ioan, era, cumva, dinainte pregătit de către Sfântul Prooroc Ioan pentru întâlnirea aceasta cu Mântuitorul. Îl întâlneşte ca pe un om obişnuit, se ia după El, merge o vreme în urma Lui. Pasul Mântuitorului nici nu era diferit de al altor oameni, nici nu plutea deasupra pământului, nici hainele Lui nu erau diferite, dacă nu L-ar fi arătat cu degetul Ioan și nu L-ar fi botezat şi n-ar fi zis cuvintele acelea, n-ar fi ştiut nimeni în niciun fel că El este Mântuitorul. Probabil că au mers pe străzile din Capernaum în urma Lui, încât la un moment dat Mântuitorul S-a întors spre ei şi le-a zis: Ce vreţi?, pentru că ei mergeau aproape de El, Îl urmăreau, printre care primul şi în primul rând Andrei. Şi de aceea, nu întâmplător, Andrei are îndrăzneala să spună:

Vrem să ştim unde locuieşti.

Şi El le-a zis:

Bine, veniţi şi vedeţi.

Și i-a dus într-o casă obişnuită, cu siguranţă nu era o casă ieşită din comun, nici ca mărime, nici ca micime, nici ca bogăţie, nici ca sărăcie. Au stat cât au stat, nu ştim cât, nici ce au vorbit, dar, oricum, nu le-a spus lucruri prea mari, era prea devreme, nici ei n-ar fi putut duce. Acesta e începutul lucrării şi urmării lui Hristos a Sfântului Apostol Andrei.

Iar sfârșitul este Învierea, bucuria cutremurătoare a Învierii Mântuitorului, Pogorârea Duhului Sfânt, vorbirea în limbi, mergerea până la marginile pământului, până în Dacia noastră, în Sciția, Crimeea, Odessa de astăzi, şi în alte și alte părţi ale lumii, să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu cu putere şi cu tărie și cu credinţă şi cu nădejde și cu minuni nenumărate. Ce diferenţă între un om obişnuit care Îl găseşte pe Dumnezeu între ale Sale, prin străzile oraşului, într-o casă obişnuită și omul Andrei de la sfârşit, care a lăsat totul, și casă şi părinţi şi fraţi și surori și Capernaum şi Iudeea şi Israel şi Ierusalim şi ţară şi toate de dragul lui Dumnezeu, şi nu le-a lăsat, că, de fapt, le-a câştigat; departe fiind, era mai aproape de ele şi departe fiind, se ruga pentru toţi şi îi acoperea pe toţi cu rugăciunea sa şi era departe de puţinătăţile omeneşti. Acest drum trebuie cumva să îl parcurgem cu toţii.

Toţi L-am cunoscut pe Dumnezeu “domestic”, firesc, între ale noastre, în necazurile noastre și Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa, având o lipsă, o durere, o neputinţa, o stare de aşteptare, nu ştiu cum L-am cunoscut, fiecare în felul nostru, şi L-am găsit firesc, ajutător nouă, în casele noastre, venind aşa cum a venit în atâtea case, ajutând și tămăduind, şi-L urmăm pe străzile noastre şi ne adăpostim în casa Lui. “Domestic” Îl găsim pe Dumnezeu, adică într-ale noastre, în casele noastre, în apropierea noastră. Dar cu cât Dumnezeu ne creşte şi ne împărtăşeşte cu Cinstitul Său Trup şi ne dăruieşte Cinstitul Său Sânge, pentru că celor care li se dă mult, mult li se cere – iar părintele Nicolae Steinhardt spunea că nouă ni s-a dat Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adică cel mai mult – și ni se cere mult nu pentru că Dumnezeu cere de la noi, ci pentru că deja în noi şi în cei care-L urmează pe Hristos începe să strige inima noastră, sufletul nostru, începe să-L mărturisească altfel pe Dumnezeu, încearcă să-L caute altfel pe Dumnezeu, să urce sufletul nostru o altă treaptă în căutarea Lui, nu se mai simte sufletul nostru mulţumit cu puţin, nu mai vrea să se mulţumească cu puţin. Şi zice Sfântul Apostol Pavel că de nu voi propovădui, vai mie! Şi tot mai mult parcă strigă în noi cuvântul acesta, că dacă nu-L voi propovădui pe Dumnezeu întâi în inima mea, în sufletul meu, apoi prin faptele mele manifestate, arătate, fără ruşine, dacă va fi nevoie și prin cuvintele mele, dacă va fi nevoie, şi prin jertfa mea, dacă nu voi propovădui aşa, vai mie! Vai mie, nu pentru că Dumnezeu mă judecă sau mă pedepseşte sau mă scoate din lume, ci sufletul meu cere deja altceva, pentru că inima mea nu se mai mulţumeşte cu puţin, cu domesticul, cu obişnuitul.

Şi, într-un fel, toţi trebuie să facem acest drum al Sfântului Apostol Andrei. Aşa cum drumul Sf. Apostol Andrei a fost într-o urcare şi într-o luminare, aşa trebuie să fie şi drumul nostru. Nu neapărat mergând și propovăduind în depărtări sau cine-ştie-unde, nu suntem chemaţi la apostolatul acesta, în felul acesta, dar, oricum, treptele trebuie să le urcăm. Îl cunoaştem pe Dumnezeu în cele domestice ale vieţii noastre, în necazurile noastre, în ispitele noastre, dar nu la acestea trebuie să rămânem. Îl vom chema totdeauna în necazurile noastre, vom striga totdeauna când vom avea boli, dar El ne cheamă la ceva mai mult. Dacă noi vom rămâne tot timpul tot aşa, căutându-L şi chemându-L numai atunci când avem necazuri sau ispite şi dacă relaţia noastră cu El nu devine vie în orice clipă în orice zi, că avem sau nu necazuri, că ne merge bine sau nu, că suntem sau nu pe cale sau acasă, dacă relaţia noastră cu Dumnezeu nu devine tot mai importantă, tot mai unică, tot mai valoroasă, atunci cred că nu suntem pe calea cea bună.

Dumnezeu ne cheamă din lumea asta, dar nu ca să ieşim din ea, ci inima noastră se pecetluieşte tot mai mult faţă de răutăţile lumii acesteia, nu le mai primeşte, aşa ar trebui să se întâmple, şi tot mai mult se aleg prietenii și apropiaţii noştri, nu [in sensul ca] devenim nişte mofturoşi şi nişte judecători ai celorlalţi, ci îi iubim şi îi primim pe toţi, însă oamenii cu care te însoţeşti, locurile în care se odihneşte inima ta să devină tot mai clare, să te fereşti de ceea ce trebuie să te fereşti, să te hrăneşti cu ceea ce trebuie să te hrăneşti, să nu judeci când ai putea să judeci, să faci cele la care ne cheamă Dumnezeu şi să iubeşti când trebuie să iubeşti – şi întotdeauna trebuie să iubeşti, cum zice Sf. Ap. Pavel:

Iar voi să nu fiţi datori cu nimic nimănui decât unii altora cu dragostea.

Deci unii altora cu dragostea suntem datori totdeauna, nu există că <Mi-am făcut datoria, am iubit destul…>, nu, n-am iubit destul, am datorie veşnică să-L iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele meu şi nu-i destul, oricât l-aş iubi.

Cred că acest drum, pe care ni-l înfăţişează viaţa Sf. Ap. Andrei şi a tuturor apostolilor, dar în mod special azi, când îl prăznuim pe el, această urcare de la viaţa domestică, obişnuită, simplă, la care de multe ori ne trage sufletul să tot rămânem. spre Dumnezeu, spre Unicul necesar, spre Singurul necesar, Adevăratul şi Singurul Dumnezeu, pe Care trebuie să-L căutăm și să-L dorim. Sf. Andrei a continuat să mănânce şi după ce a devenit Apostolul lui Dumnezeu şi a plecat să propovăduiască, a continuat să se îmbrace, a continuat să se spele, a continuat să aibă nevoie să doarmă noaptea, numai că era altceva mai important decât acestea. Înainte poate că acestea erau importante, acestea erau dorinţele, acestea erau aşteptările, acestea erau rugăminţile şi rugăciunile, dar acum Dumnezeu devenise Primul, relaţia cu Dumnezeu era pe primul loc și ca această relaţie să nu cadă se punea totul în balanţă, toate treceau pe planul doi, deşi se făceau şi ele şi nu era niciun păcat că se făceau, nici că mânca, nici că dormea, nici că se spăla, nici că se schimba, nu erau păcate.

Aşa şi pentru noi, nimic din ceea ce este omenesc şi necesar nu e păcat, numai că, încetul cu încetul, Dumnezeu cere de la noi ca relaţia cu El să treacă pe primul loc şi osteneala de a ţine relaţia cu El şi strădania în multe chipuri de a nu o pierde; iar celelalte ale noastre, ale lumii, de la serviciu până la orice altceva, să fie, totuşi, pe planul doi. Cred că asta aşteaptă Dumnezeu şi Se bucură de aceştia. Într-un fel sau în altul, aceştia îi urmează şi Apostolului Andrei. Amin”.

***

Predica parintelui Teofan Popescu (Man. Putna) la sarbatoarea Sfantului Apostol Andrei, cel intai chemat (2013):

“(…) Poporul a legat inca din vechime pe Sf. Andrei de meleagurile noastre. Faptul ca avem un crestinism apostolic ne obliga foarte mult. Pamantul tarii noastre este, intr-un fel, sacralizat de sangele marturisitorilor si sfintilor care au aparut de-a lungul timpului, de aceea, din punct de vedere crestin, pamantul acesta, al unei tari ortodoxe, nu se vinde strainilor, paganilor, ereticilor. Este foarte trist ca acum, in Romania, se pune problema sa se vanda pamantul strainilor fara nicio restrictie. (…)

De ce se intampla aceste lucruri grave? E foarte usor sa aratam cu degetul pe politicieni, insa, daca venim la Biserica, trebuie sa fim sinceri si sa ne dam seama ca la mijloc e o ingaduinta a lui Dumnezeu pentru pacatele noastre. Si vorbesc despre acest lucru pentru a constientiza neputintele noastre si a le indrepta, nu intr-un sens fatalist, pesimist. Pentru a lua in serios credinta, trebuie sa aratam clar si unde gresim, pentru a ne putea schimba.

Si as vrea sa insist, in acest sens, asupra unui aspect. Se spunea despre români un cuvant foarte frumos – omenia. Se spunea ca la noi este o anumita omenie izvorata din credinta ortodoxa. Parca aceasta omenie nu o mai gasim astazi. Noi nu prea mai suntem in continuitatea stramosilor nostri din acest punct de vedere.

Stiti cand vine omul inuman, ca o fiara? Atunci cand un om ucide si nu are pocainta, atunci el devine ca un demonizat, ca o fiara. Iubiti credinciosi, in România s-au facut 15-20 milioane avorturi, au fost omorati o gramada de copiii, si oricate explicatii am cauta, tot aici o sa ajungem. Aici este principala problema care trebuie rezolvata daca vrem sa ne revenim. Si, cum spunea un parinte la un moment dat, fiecare dintre noi, daca mergem la Biserica, trebuie sa ne asumam pacatele poporului ca si pacatele noastre personale.

Dar mai exista si un alt mod de a-l ucide pe aproapele. A-l ucide prin barfa, prin clevetire. Iata un alt aspect: foarte mult barfesc si clevetesc românii, chiar si cei care merg la Biserica. Si nu isi dau seama acestia ca, facand astfel, se dau de gol ca nu sunt crestini cu adevarat. Caci omul care a gustat catusi de putin din rugaciune se fereste ca de foc de clevetire, pentru ca stie ce efecte are.

Ca sa ne meritam titulatura de crestini apostolici, trebuie sa constientizam aceste lucruri. Atunci cand ne vom reveni la omenia aceasta tipic romaneasca, adica atunci cand o sa fim crestini autentici, o sa vedem cum o sa aiba grija Dumnezeu de noi. (…)

Orice cruce am avea de dus, trebuie sa o ducem pentru Hristos. Daca privim crucea prin ochii credintei, atunci ne vom echilibra si ne vom da seama ca aceasta cruce este foarte folositoare pentru dobandirea vietii vesnice. Si am sa citesc o rugaciune atribuita Sf. Andrei legata de asumarea crucii:

“Doamne Iisuse Hristoase, nu ma lasa sa fiu dezlegat de pe Crucea pe care sunt spanzurat pentru Numele Tau/ Ci pomeneste-ma Invatatorul meu, care Te-am iubit, care Te-am marturisit in toata viata mea/ si-acum inca te marturisesc/ Care doresc a Te vedea si prin care sunt ceea ce sunt/ Primeste Doamne Iisuse Hristoase, in pace, sufletul meu, caci acum este vremea a veni si a Te vedea pe Tine, cel dorit/ Primeste-ma, Bunule Invatator, si nu porunci a fi coborat de pe Cruce, mai inainte pana a nu lua sufletul meu.”

***

Fragment din predica Parintelui Hrisostom C. (Man. Putna) la 1 decembrie 2013 (in Duminica a XV-a dupa Rusalii, a dregatorului bogat si a pazirii poruncilor):

“… Si Hristos a fost pus, dupa cuvantul Apostolului, “intai-nascut intre mai multi frati”. El a venit ca Frate al nostru sa ne conduca spre Dumnezeu. Frate al nostru Care a venit sa ne uneasca. Credeti ca este spus numai asa, intamplator, ca a doua porunca, adica “sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” este “la fel” cu aceea de a-L iubi pe Dumnezeu “din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău”? Daca stam sa ne gandim mai mult, ne dam seama cat de infricosatoare si de inalta este acaesta porunca. Iar daca noi implinim aceasta porunca, inseamna ca nimic nu va putea sta intre noi si dragostea lui Dumnezeu.

Suntem pacatosi. Toti.
 

Toti s-au abatut, impreuna netrebnici s-au facut.…, spune Sfanta Scriptura.

Toti suntem pacatosi. Si mincinos este intreg omul, spune aceeasi Scriptura. Insa pentru acesti pacatosi Dumnezeu S-a rastignit. Pentru acesti pacatosi, Dumnezeu a venit. Acestor pacatosi Dumnezeu vine astazi si le spune ca este un lucru care se ridica inaintea lui Dumnezeu mai presus decat pacatele: iubirea. Iubirea care uneste. Pentru ca “in unire” se vede “binecuvantarea si viata in veac“. Suntem pacatosi, insa impreuna daca ramanem, ne aratam a fi fiii lui Dumnezeu. In aceasta unire se vede chipul lui Dumnezeu.In aceasta unire chipul lui Hristos straluceste in inimile fiecaruia dintre noi. Vrem sau nu vrem, suntem constienti sau nu, avem nevoie unii de ceilalti. Pacatul meu poate fi acoperit de dragostea fratelui, pacatul fratelui poate fi curatat prin jertfa lui fata de mine, pacatele tuturor vor fi topite in aceasta iubire care uneste. Nu este altceva mai puternic si mai de folos noua, oamenilor, decat unirea. Dar unirea in jurul lui Hristos. Unirea in jurul credintei pe care El, Fiul lui Dumnezeu, a venit sa ne-o arate. Iubirea noastra fata de fratii nostri, care se va arata adevarata iubire de fii fata de Dumnezeu, Care L-a trimis pe Unul Nascut Fiul Sau, ca Frate mai mare al nostru.

Aceasta unire o sarbatorim, iata, in ziua de astazi, si noi, românii. Pentru ca Ziua Nationala a României nu este o alta sarbatoare decat a desavarsirii unirii. Românii s-au luptat de-a lungul veacurilor pentru a desavarsi aceasta unire. Noi serbam astazi Ziua Nationala a României. Insa mi-ar placea sa spun si sa aud spunandu-se ca astazi este ”ziua românilor”, mai mult decat ”ziua României”. Caci ce inseamna sa spui România, daca nu iubesti pe români? Ce inseamna sa spui ca esti român, daca atunci cand auzi ca celalalt este român, te ascunzi? Ce inseamna sa spui România, daca tu nu iubesti pe români? Si acest lucru se vede, din pacate, atunci cand iesi din hotarele acestei tari. Caci românul, cand pleaca in afara tarii, devine putin mai vulnerabil. Si atunci ies la iveala anumite parti negative. Si foarte greu o sa gasim români uniti in afara tarii. De ce? Fiindca ei nu inteleg ca legaturile noastre nu sunt simple legaturi, sunt si radacini. Si cand spui radacina, spui statornicie. Cand spui radacina, spui legatura ta cu viata. Noi nu putem sa fim si români, si sa uitam de parintii nostri, sa uitam de mormantul mamei sau al bunicilor. Din pacate, astazi sunt foarte multi carora le este rusine sa spuna ca sunt români. Sunt foarte multi, din pacate, care prefera sa plece din aceasta tara, pentru ca – socot ei – nu se pot implini aici. Dar, oare, ce implinire cautam noi? Nu suntem toti, oare, fiii unei mame sau al unui tata si frati si surori intre noi, nu intelegem noi, oare, ce inseamna acea intalnire sfanta in jurul mesei de Craciun sau de Pasti, in care toata familia este prezenta? Nu intelegem noi, in toata firea noastra, ca românul nu poate fi altfel decat in comuniune cu ceilalti români? Noi, care ne-am nascut ortodocsi, ne punem astfel de probleme? Am uitat, fratii mei, am uitat cine ne-a nascut. Am uitat ca si noi trebuie sa aducem pe lume fii trupesti sau duhovnicesti. Am uitat…

Insa, om fi noi risipiti si dezbinati, dar, cum ati auzit tot in Apostolul de astazi, nu suntem striviti. Chiar daca am uitat, acest lucru nu a disparut si din inima noastra, din firea noastra, usor este sa ne aducem aminte. Numai putin sa ne intoarcem si vom afla. Pamantul acesta românesc, daca numai putin il “zgarii”, cum spunea cineva odata, si izbucneste din el viata. Acest pamant nu este roditor decat pentru ca in el se afla stramosii nostri. Aceasta tara a ramas in picioare, desi a fost la confluenta atator si atator neamuri, care mai de care mai lacome si mai viclene… A ramas in picioare, pentru ca noi am ramas uniti, si am ramas uniti datorita credintei noastre. Românul – uitati-va in batrani si vedeti – nu a despartit niciodata nationalismul de Ortodoxie. Românului i s-a parut la fel de sfant si mormantul mamei, ca si sfantul altar. Românul a inteles ca binecuvantarea mamei este [la fel de importanta] ca binecuvantarea preotului. Românul nu a despartit unirea de Dumnezeu. De aceea, ziua românilor este ziua unirii. Noi nu sarbatorim unirea in sine, nu sarbatorim România, ci pe cei care au facut acest lucru, adica pe români. Si faca Bunul Dumnezeu ca aceasta Unire, care a lucrat multi ani, si care inca lucreaza, sa se desavarseasca si astazi, si ca aceasta sarbatoare sa fie cu adevarat desavarsirea iubirii dintre noi si dintre ceilalti!

Oare nu sunt profetice cuvintele imnului nostru, care spun: “Croieste-ti alta soarta, la care sa se-nchine si cruzii tai dusmani”? Deci noi, prin iubirea aceasta a unuia fata de celalalt, nu numai ca ramanem in picioare, dar chiar si pe cei mai cruzi dusmani ai nostri, ii aducem in starea de evlavie…

Sa binecuvanteze Dumnezeu România si pe români si sa faca aceasta unire sa se desavarseasca prin rugaciunile Preacuratei Maicii Sale si a tuturor sfintilor români! Amin!”

***

 

sursa: cuvantul-ortodox.ro