Viaţa Sfântului Ioan de la Prislop

Cuviosul Ioan s-a nevoit în mănăstirea Prislop, la o distanţă de 15 kilometri de oraşele Hunedoara şi Haţeg şi la 20 km de fosta aşezare romană Sarmisegetusa, în hotarele localităţii Silvaşu de Sus, într-un cadru natural de o rară frumuseţe. Această sihăstrie de la poala Munţilor Parâng şi Prislop este numărată printre cele mai vechi şi mai renumite aşezări monahale din Transilvania.

Mănăstirea Prislop este ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau aucenicilor săi, ridicată pe locul unei aşezării sihăstreşti mai vechi, la sfârşitul secolului XIV.

La începutul secolului XV, Sfântul Nicodim de la Tismana întemeiază aici mănăstire cu viaţă de obşte, numită multă vreme Mănăstirea Silvaşul, după satul cu acelaşi nume din apropiere. Aici s-au nevoit de-a lungul secoleor XV-XVIII mulţi călugări cu viaţă sfântă din Transilvania şi de peste Carpaţi[1].

Pe la jumătatea secolului XVI, Mănăstirea Prislop ajungând aproape în ruină, iar în anul 1564 a fost zidită "din temelie" de Zamfira, fiica lui Moise Vodă Basarab al Ţării Româneaşti (1529-1530), refugiată apoi în Transilvania, după ce tatăl ei a căzut în lupta de la Viişoara (1530)[2]. După trei căsătorii nefericite în Transilvania şi-a sfârşit zilele aici, în anul 1580.

În decursul existenţei de şase veacuri, mănăstirea Prislop a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Aici se pare că s-a retras, spre sfârşitul vieţii, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat cunoscutul Tetraevaghel slavon din 1404-1405, una din marile valori ale patrimoniul artistic al ţării noastre. De aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: Ioan de la Alba Iulia – fost egumen, - care a păstorit în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad (1615) şi poate mulţi alţi pe care nu-i cunoaştem şi nu am auzit de ei. În secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, Prislopul avea o şcoală care se pregăteau “dieci”, candidaţi la treapta preoţiei. Iar pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, tot din obştea Prislopului s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile sale şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din “ţara pădurenilor”, situate în apropiere[3].

De trecutul mănăstirii se leagă şi amintirea unui “sfânt”, socotit ca atare de obştea dreptcredincioşilor creştini din zonele amintite. Se spune că un tânar cu numele de Ioan, din satul Silvaşul de Sus, în hotarul căruia se află şi sfântul locaş, fiu de părinţi foare credincioşi, a renunţat la căsătorie din mare dragoste pentru Hristos, şi-a părăsit casa părintească, intrând în obştea Mănăstirii Prislop (Silvaşul) pe la sfârşitul secolului XV sau începutul celui următor. Nevoindu-se aici mulţi ani în aspre osteneli, precum: post îndelungat, rugăciuni neîncetate, lacrimi, privegheri şi ascultare şi sporind mult în sfinţenie, Cuviosul Ioan s-a retras în munte la desăvârşita linişte, pe valea pârâului Silvuţ. Aici, la un kilometru ma sus de mânăstire, în malul stâncos şi adânc al pârâului, marele sihastru şi-a săpat singur cu dalta o mică chilie ce se păstează până astăzi şi este cunoscută în partea locului sub numele de “chilia” sau “casa sfântului”, care este loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei care caută cuvânt de mângâiere şi de întărire. Credincioşii aveau mare evlavie către el şi veneau adesea la peşteră să-i spună necazurile şi să-i ceară sfatul, la fel fac şi astăzi merg la peşeră să-şi lase ocolo toată durerea şi suferinţa.

În această peşteră, săpată cu atâta osteneală de mâinile lui, s-a nevoit Cuviosul Ioan mulţi ani, luptându-se cu bărbăţie cu ispitele diavolilor. Căci, uneori îl luptau cu somnul, cu dureri de trup şi năluciri de tot felul; alteori, cu duhul desfrânării îl chinuiau, iar alteori, cu părerea de sine şi cu duhul slavei deşarte îl ameninţau. Însă, fericitul sihastru, întărindu-se cu semnul Sfintei Cruci, cădea la rugăciune cu mâinile înălţate la cer şi nu se ridica până nu-i alunga pe demoni. Dar câţi ani s-a nevoit aici în “casa sfântului”, pe câţi a vindecat cu rugăciunile sale şi care erau ostenelile cele de taină numai singur Dumnezeu le ştie!

Peştera Sfântului Ioan de la Prislop

Văzând diavolul că este mereu biriut prin rugăciunile Cuviosului Ioan, a reuşit să-l ucidă într-un chip ca acesta. Pe când Cuviosul Ioan îşi săpa cu dalta o fereastră în peretele chiliei, un om înarmat de pe malul celălalt al pârâului, fiind la vânătoare, l-a împuşcat cu îngăduinşa lui Dumnezeu, crezând că este o fiară. Astfel şi-a dat duhul în mâinile Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca un mare sihastru martir şi rugător neadormit al neamului nostru.

Apoi, rudele i-au ridicat sfintele moaşte din peşteră şi le-au depus în biserica satului. Auzind despre ele, câţiva călugări din Ţara Românească au cerut moaştele Cuviosului Ioan de la Prislop, pe care, primindu-le în dar, le-au dus peste Carpaţi, la mănăstirea lor. Probabil, au fost duse la Tismana, la Bistriţa Olteană, la Curtea de Argeş sau Cozia, care au fost dintotdeauna atât de legate de credincioşii şi mănăstirile Transilvaniei. Sufletul lui însă este numărat în ceata sfinţilor şi se ro

agă pentru mântuirea tuturor[4].

Au fost şi situaţii neplăcute când vatra monahală a fost incendiată sau inundată, apoi încercată de nelegiuite legi, cum a fost Decretul 410/1959 împotriva călugărilor. Dar tot ceea ce vine de la cel rău provoacă suferinţă, dar nu rezistă mult şi trece. Aici au “supravieţuit” tinerii anului 1945-1948: Dometie de la Râmeţ şi Antonie (mitropolitul Transilvaniei), cel care a dat strălucire tuturor locaşurilor mănăstireşti în vremea apăsării bolşevic-atee. Tot în aceste locuri s-a retras de urmărirea vrăjmaşilor Cuviosul harismatic, duhovnic, predicator, arhitect şi pictor Arsenie Boca şi mulţi alţi[5].

Mitropolitul Ioan – egumen al mănăstirii Prislop, a urmat în scaunul vlădicesc după mitropolitul Ioan III. Iar din decretul principelui Sigismnund Bathory din 20 martie 1585, afăm că Ghenadie murise “în aceste zile”, iar acum prin voia tuturor bisericilor româneşti a fost ales egumenul Ioan, fiindu-I cunoscută “înţelepciunea, cumpătarea, modestia şi curăţenia vieţii şi a comportării” şi care a “cârmuit cu laudă, câţiva ani, mânăstirea călugărilor întemeiată în comitatul Hunedoara”. Drept aceea principele îl întărea, prin drecretul de faţă, ca “episcop al bisericilor româneşti din Transilvania şi părţile ţării ungureşti”, cu excepţia teritoriilor încredinţate episcopului Spiridon (adică Turda, Cluj, Dobîca, Solnocul din lăuntru, Crasna şi Solnocul de mijloc)[6].

A fost hirotonit la Târgovişte de către mitropolitul Serafim (1576-1586), căci la 18 august 1585 se găsea la Braşov, avâns şi o scrisoare recomandată din partea domnitorului Mihnea II Turcitul (aprilie 1585 – mai 1591)[7].

Tot de ierarhul Ioan se leagă şi cea mai veche scrisoare în limba românească, care se cunoaşte până în prezent de la un iererh ortodox român, şi anume în anul 1600, către magistralul Sibiului Lucaci, în problema unui fecior din Răşinari “de care se leagă o fată”, rugându-l să cerceteze cazul.

Păstorirea lui a durat până în anul 1605, de căte unii a fost numit şi “Ioan de la Prislop”, deci şi în timpul zilelor de glorie şi de mare entuziasm prilejuite de înfăptuirea unităţii politice a celor trei ţări româneşti de către Mihai Viteazul[8].

La data de 20 mai 1595, la Alba Iulia s-a semnat un tratat (o alianţă antiotomană cu principele Sigismund Bathory) între trimişi lui Mihai Viteazul (mitropolitul Eftimie al Ungrovalahiei (1594-1602), episcopii Teofil al Râmnicului şi Luca al Buzăului şi încă câţiva din dregătorii săi) şi pricipe, în care se recunoştea suzeranitatea, dar în schimb, tratatul avea şi câteva prevederi avantajoase pentru Biserica Ortodoxă din Transilvania, socotită până atunci “tolerantă” şi lipsită de drepturi, spre deosebire de cele patru religii recepte: catolica, luterana, calvina şi unitariana. Acest tratat prevedea ca toţi preoţi de mir şi călugării românii “să fie lăsaţi în obiceiul şi tradiţia din vechime, cu ritul, ceremoniile şi libertăţile lor”[9]. Iar bisericile româneşti din Transilvania să fie “sub jurisdicţia sau ascultarea mitropolitului de Târgovişte, după dispoziţia dreptului bisericesc şi a rânduielilor acelei ţări[10] şi îşi vor putea strânge veniturilor lor îndătinate şi obişnuite”[11].

Astfel, la 4 iunie 1596, principele Sigismund Báthory a îngădiut mitropolitului Ioan să încaseze câte un florin pe an de la preoţii români din Ţara Făgăraşului, până atunci ei plăteau această taxă superitendenţilor româno-calvini[12].

Poporul dreptcredincios l-a socotit “sfânt” încă din timpul vieţii sale, iar după moarte această credinţă s-a întărit şi mai mult.

Amintirea lui e cunoscută din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când ieromonahul Efrem[13] aminteşte în cronica anonimă, care se păstreză în tradiţia orală de Mănăstirea Prislop, cât şi pe scurt în versuri intilulate: “Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop”, iar după pr. prof. dr. M. Păcurariu ar fi scrisă de ieromonahul Efrem după anul 1762[14], prin versurile:

"Şi atunci, un tânăr oarecare din sat
Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat;
Din lume şi rudenii cu totul au ieşit
De aici la mine au venit.
Într-o stâncă chilie şi-au făcut
În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut
Şi pe el după sfârşit Dumnezeu l-a proslăvit;
Peştera şi acum se gşseşte
Şi "Chilia Sfântului" se numeşte.

Iară după oarecare întâmplare,
Cu a lui Dumnezeu înainte apărare,
Rudele sfântului cele din sat
Moaştele cu totul le-au ridicat
Şi în Ţara Românească le-au adus
La oarecare mănăstire le-au pus.
Însă la neamul lui pururea se pomeneşte
Fiindcă şi o particică din moaştele lui se găseşte"[15].

Din această cronică în versuri rezultă în mod nedubios, că sfântul Ioan de la Prislop, a existat şi a trăit la Prislop şi că a fost după sfântul Nicodim de la Tismana. El a reprezentat pentru această mănăstire, un pisc de lumină, o făclie duhovnicească prin care ea a strălucit şi străluceşte în lume[16].

Acest cuvios Ioan a trăit în veacul al XV-lea sau în prima jumătate a celui de al XVI-lea. Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a cârmuit mănăstirea în a doua jumatate a secolului al XVI-lea, iar în anul 1585 a fost ales Mitropolit al Transilvaniei cu scaunul la Alba-Iulia. El a fost Mitropolit al Transilvaniei timp de 20 de ani (1585 -1605), deci tocmai în zilele de mare însufleţire românească, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de către Mihai Viteazul.

Sfântul Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei – care este o pildă vie de sfinţenie, iar “chilia” sau “casa” lui rămâne un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei care trec pe la peştera sfântului şi pentru cei care caută cuvânt de mângâiere, pe aceste locuri unde au trăit atâţea călugări cu viaţă bine plăcută şi aleasă în faţa lui Dumnezeu.

Cuviosul a avut nume de sfânt, acest lucru îl demonstează şi stihurile, care spun despre chilia lui: “Chilia sfântului se numeşte” şi că “Rudele sfântului cele din sat”, i-au dus moaştele în Ţara Românească, se presupune că o părticică din ele a rămas la neamul său din sat. Inexpilicabil ar fi transportarea moaştelor sfântului într-un loc necunoscut dacă nu ar fi fost făcătoare de minuni, sau dacă nu erau a unui sfânt.

Deci, în ceea ce ţine de amintirea cuviosul Ioan avem două mărturii: I. “Plângerea Sfintei Mănăstiri a Silvaşului, din eparhia Haţegului din Prislop”, din a doua jumătate a secolului XVIII şi II. Cultul şi amintirea vie ce se păstează acestui sfânt ortodox, chiar şi în mijlocul populaţiei unite (greco-catolice) din împrejurimile Prislopului, nu numai în rândurile celei ortodoxe.

Tot de aminitirea sfântului se leagă o mulţime de legende din popor, iar despre cuvioşia lui adâncă şi despre minunile pe care le-a săvârşit în viaţă, dezvoltându-se o întreagă literatură populară, până şi cântece religioase şi rugăciuni către Sfântul Ioan, care tind să dispără datorită opoziţiei continue a călugărilor uniţi[17].

Sfântul Ioan de la Prislop a fost conazit la 20-21 iunie, 1992, şi se prăznuieşte la data de 13 septembrie în fiecare an.

---

[1] Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pg 151;

[2] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Românea, vol I , pg 310;

[3] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, pg 82 ;

[4] Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pg 151-152

[5] Diac. Petru David, Sinaxar Transilvan, p 634;

[6] Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, p 112;

[7] Ibidem, p 112;

[8] Ibidem, p 112;

[9] Ibidem, p 112;

[10] Fiind vorba de Ţara Românească;

[11] Pr. Prof. Dr. M. Păcurariu, Începuturile mitropoliei Transilvaniei, p 112;

[12] Ibidem, p 112;

[13] Pr. Dr. Cezar Petrescu, Sf neamului românesc, p 133;

[14] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-români şi români, pg 83;

[15] Idem, în Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, pg 351-352;

[16] Liviu Stan, Sfinţi români, 23;

[17] ibidem, 26;

Extras din lucrarea de disertatie: "Sfintii romani din Ardeal", 2010, Anca Avram