Pilda Semănătorului -Sfantul Nicolae Velimirovici

lesit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescând cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun si, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă si, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, dar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă. (Luca 8, 5-15)

Lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde. Lumea aceasta cu toate dintrînsa e trecătoare ca o poveste pe care o auzi si se termină. Dar sâmburele de duh ascuns în tâlcul fiecărei pilde e nepieritor. Cei care-şi hrănesc numai ochii şi urechile cu pildele acestea rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge. Omul trupesc ia frunzele verzi a multe pilde şi nu se satură cu acestea, foamea nu-i dă odihnă.
Iar omul duhovnicesc caută miezul mulţimii de pilde si, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace. Toate câte sunt, sunt pilde, şi toate se înfăşoară, ca frunzele şi coaja, in jurul unui miez ascuns. Tot ce se întâmplă e ţesătura pildei, a inimii duhoviceşti, a miezului, a ceea ce hrăneşte.
Omul se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, care i se arată în pilde. Dar de se uită numai cu ochii nu vede altceva decât valurile, straiul de spumă al mării. Se uită şi vede haina firii, dar nu inima ei. Asculta si aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul; în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic. Ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă tâlcul. Dar duhul găseşte duhul; înţeleşii află înţelesul; iubirea simte iubirea.
Săracă si tristă aşezare e lumea aceasta. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea va cădea si va plânge de durere si de ruşine. Dar în această aşezare se află comoara de învăţături a pildelor, iar cine înţelege astfel lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va cădea, nici nu se va ruşina.
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume — lucruri şi întâmplări — ca să-i înveţe mai uşor pe oameni. Şi nu o dată scotea învăţătură din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută un rost în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie; rari sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi. Iar Cel fără asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pământ, Domnul, a luat anume cele mai de rând lucruri din viaţa aceasta ca să arate oamenilor tainele vieţii veşnice. Ce-i mai de rând ca sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grâul si neghina, piatra si nisipul ? Cine, avându-le zi de zi în faţa ochilor, s-ar gândi să caute în ele tainele împărăţiei lui Dumnezeu ?
Dar Hristos tocmai pe acestea le-a arătat, tocmai pe acestea le-a supus omului spre chibzuire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, taine cereşti nemăsurate. Tot astfel a luat Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria căderii şi mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu către păcătoşi. Veacuri de-a rândul au văzut oamenii întâmplându-se lucruri aidoma celor înfăţişate de Hristos în plida Semănătorului, a Grâului si neghinei, a Talanţilor, a Fiului risipitor, a lucrătorilor nelegiuiţi, dar nimeni nu s-a gândit să scoată din frunzişul lor miezul spre hrana duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le, scoţându-le sâmburele duhovnicesc.
Evanghelia de astăzi înfăţişează bine-cunoscuta parabolă a Semănătorului: o împrejurare cât se poate de obişnuită după chipul ei, dar în al cărei miez se ascunde însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, si sufletul nostru, si învăţătura Evangheliei, şi obârşiile căilor de pierzare şi de mântuire a omului — toate laolaltă.
leşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Ce simplu început! Este vremea semănatului. Zăpada şi gheaţa au lăsat în urma lor un pământ bun de a fi arat peste care a si trecut plugul. E primăvară şi semănătorul iese la semănat. Semănătorul iese din casa sa, merge la ţarina sa, să semene sămânţa sa; nu a altuia, ci a sa. Simplitate înafară, adâncime înlăuntru: semănătorul e Hristos iar sămânţa e învăţătura Evangheliei. Neamul omenesc a fost pregătit prin milenii de încercări şi suferinţe, peregrinări si năzuinţe, să primească dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii mântuitoare; profeţii au arat sufletul omenesc; Hristos a venit ca o primăvară după iarna cea îngheţată si ca un Semănător a ieşit să semene. Profeţii sunt plugarii, El e Semănătorul. Au semănat si proorocii câte ceva, puţin, dar nu din sămânţa lor, ci din sămânţa împrumutată de la Dumnezeu. Hristos a ieşit să semene propria Sa sămânţă, înainte de Hristos au ieşit învăţători mincinoşi cu sămânţă luată de la diavol, ca s-o împrăştie în lume ca şi când ar fi a lor. Hristos nu a luat de la nimeni; a semănat sămânţa Sa. leşit-a semănătorul. Cum, de unde ? Fiul lui Dumnezeu a ieşit din sânul cel veşnic al Tatălui, fără a Se despărţi de acest sân. A ieşit în trup omenesc, să slujească oamenilor ca om. A ieşit cum iese lumina de la soare fără a se despărţi de soare. A ieşit cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină. Sufletele oamenilor sunt ţarina sa, si El iese în ţarina Sa. Lumea prin El s-a făcut (loan l, 10) si El a venit în lume, a ieşit în câmpia Sa. A ieşit din casa Sa în câmp, să semene. El este adevăratul Semănător. Sămânţa e a Sa si pretutindeni e primit cu pace, căci cărările Sale sunt curate şi drepte. Nu e ca vreun slujitor ce iese din casă străină în ţarină străină ca să arunce sămânţă străină — şi care mai şi uită câteodată că sămânţa nu-i a lui şi de aceea e privit cu neîncredere si teama.
Şi semănând el, una a căzut lângă drum si a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, si, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini si spinii, crescând cu ea, au înăbusit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun si, crescând a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit să audă.
Aceste din urmă cuvinte arată că pilda ascunde un tâlc. Toţi oamenii au urechi, dar nu au toţi auz duhovnicesc, ca sa auda Duhul ce adie în ea, si de aceea spune Domnul: Cine are urechi de auzit să audă.
Toată pilda e cât se poate de limpede, chiar privită doar ca descrierea unei împrejurări de rând. Orice ţăran poate să adeveri din viata lui, că întocmai aşa se întâmplă la semănat.
Oricine munceşte la câmp poate să-ţi spună cât trudeşte acolo la scos pietrele, la smulsul si la arsul mărăcinilor, la închiderea cărărilor care străbat ogorul. Pilda însă nu a fost spusă pentru ceea ce stie oricare care, ci pentru ceea ce nu ştie nimeni. A fost spusă pentru adevărul adânc ascuns în ea.
Câmpia înseamnă sufletul omenesc; iar feluritele părţi ale ei in seamnă feluritele suflete. Unele sunt ca pământul de lângă drum. altele ca un pământ pietros, altele ca un mărăciniş. Sunt şi unele ca pământul cel bun, ferit, curăţat de bolovănişuri şi spini. De ce nu aruncă semănătorul sămânţa sa numai acolo, de ce o împrăştie si la drum, şi printre pietre, si în mărăciniş ? Pentru că Vestea cea Bună a Evangheliei e pentru toţi, nu-i ascunsă, nu-i încredinţată doar unora, şi altora nu, cum fuseseră multe din întunecatele învăţături vrăjitoreşti la greci şi la egipteni, învăţături al căror scop era mai mult ca omul să dobândească putere asupra unui alt om, a uni grup de oameni asupra altuia, decât mântuirea sufletului. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la urechi-, propovăduiţi de pe case (Matei 10, 27).
Iată ce porunceşte Hristos ucenicilor, iată ce porunceşte Marele Semănător semănătorilor. Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască (I Timotei 2, 4 ) nevrând să piară cineva (II Petru 3, 9). Dacă Domnul Si-ar fi semănat dumnezeiasca învăţătură numai între cei buni, cei răi s-ar îndreptăţi spunând că n-au auzit niciodată Evanghelia şi, nepomenindu-şi păcătoşenia, L-ar fi făcut pe Dumnezeu răspunzător pentru pierderea lor. Dar nimeni nu se pierde din greşeala lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e drept si nici o greşeala nu poate sta în lumina dreptaţii Sale.
Faptul că se pierd trei parti din sămânţă nu-i nici vina semănătorului, nici a seminţei, ci pământul e de vină. Nici Hristos nici a Sa învăţătură nu sunt de vină că se pierd atâţia oameni, ci de vină sunt numai ei înşişi. Nu-si închină munca si dragostea lor seminţei primite, n-o apără de buruieni, n-o aşează în adâncul roditor al inimii, n-o păzesc până la vremea secerişului. Dar deşi unele părţi ale ţarinii rămân fără rod, secerişul cuvântului lui Dumnezeu este bogat, căci a grăit Dumnezeu prin prooroci: Aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să facă rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui (Isaia 55,11). Chiar dacă unora cuvântul lui Dumnezeu le rămâne neroditor, tot nu înseamnă că a fost semănat în zadar.
La Dumnezeu toate sunt in putinţă: El poate să facă recolta pe pământul cel bun cu atât mai mare. Oricum, cuvântul tot se va întoarce la El, dacă nu altfel, măcar ca talantul îngropat în pământ de sluga netrebnică, sau ca cea adusă unei case nevrednice. Domnul a spus apostolilor să ureze pace: Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Şi de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi (Matei 10,13).
Dar să-L ascultăm pe însuşi Domnul descoperind tâlcul acestei pilde. Rareori a tâlcuit Hristos însuşi o parabolă. A tâlcuit-o pentru că L-au întrebat ucenicii.Şi ucenicii Lui îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta ? El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Atât era de simplă pilda încât ucenicilor le era greu s-o priceapă, s-o lege de viaţa în duh. După Matei, ucenicii au întrebat întâi: De ce le vorbeşti lor în pilde? (Matei 13,10).
Luca lasă deoparte această întrebare, si pune în loc alta: Ce înseamnă pilda aceasta ? Hristos răspunde la amândouă întrebările. Mai întâi, deosebeşte între ucenicii care îl ascultă şi alţii care aud ce spune. Cu toate că ucenicii erau oameni obişnuiţi, harul lui Dumnezeu era cu ei, şi chiar dacă nu ajunseseră atunci la desăvârşire, tot aveau ochii duhului deschişi pentru tainele împărăţiei lui Dumnezeu.
Lor li se putea vorbi uneori pe faţă, nu în pilde — celorlalţi însă nu. Dar că nici apostolilor nu li se putea vorbi întotdeauna fără mijlocirea pildelor se vede din cele vorbite cu ei de Hristos pentru ultima oară înainte de moartea Sa: „Acestea vi le-am spus in pilde , dar vine ceasul cand nu va voi mai vorbi in pilde”. (Ioan 16 , 25)
De ce poporului îi vorbeşti in pilde ? Ca, văzând, să nu vadă, auzind, să nu înţeleagă. Adică: Dacă le-ar vorbi pe faţă, iar nu în pilde, ei ar privi cu vederea trupească si nu ar vedea nimic. Ar asculta cu auzul trupesc, şi nimic nu ar auzi. Lucrurile duhului nu pot fi văzute cu ochii trupului, nici auzite cu urechile trupului. Acest inţeles se desprinde limpede din Evanghelia de la Matei: căci, văzând, nu văd, şi auzind nu aud, nici nu înţeleg (13,13). Când Dumnezeu le grăieşte adevărul duhovnicesc pur, neînvesmântat în pilde şi asemănări cu lumea pământească, ei nici nu văd, nici nu înţeleg acest adevăr.
Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume — lumea duhului, lumea cerească — şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Dar adevărurile duhovniceşti se cuprind în lume sub chipul lucrurilor si întâmplărilor. Mulţi şi-au pierdut văzul, auzul şi înţelesul duhovnicesc. Ei văd numai chipul dinafară, aud numai glasul dinafară, pătrund numai înşiruirea dinafară a lucrurilor şi întâmplărilor. Aceasta e vederea trupească, auzirea trupească si înţelegerea trupească. Hristos cunoaşte orbirea oamenilor si de aceea, învăţător preaînţelept, îi duce pe oameni de la lucruri trupeşti la lucruri duhovniceşti şi de la fapte trupeşti la pilde duhovniceşti. Iată de ce le vorbea în pilde, în chipuri la îndemâna vederii, auzirii si înţelegerii lor.
Răspunzând la prima întrebare, Domnul trece la a doua: Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Către popor zice: Unele seminţe au căzut lângă drum şi au venit păsările şi le-au mâncat (Matei 13, 4), iar ucenicilor: vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor. Amândouă spusele au acelaşi înţeles, dar una e desluşirea celeilalte. Cum calcă oamenii în picioare sămânţa de lângă drum si cum o ciugulesc păsările, aşa calcă şi apucă diavolul sămânţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Gospodarul înţelept îngrădeşte aşadar ogorul si închide drumul prin el, iar omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă semănătura lui Dumnezeu. Făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni. Atunci şi sămânţa dumnezeiască se distruge, iar cohorta năvăitorilor nu doar o calcă in picioare, ci seamănă în urmă sămânţa ei cea rea. O astfel de inimă deschisă din toate părţile trecătorilor e ca o femeie desfrânată, înşelătoare de bărbat, si se face maidan plin de miasme si drum care nu duce nicăieri, asupra căruia se reped păsările de pradă — diavolii, adică. Acestora nimic nu le place mai mult decât un suflet gata să-i primească pe ei.
Pe pământ pietros sau în mărăcinis sămânţa are totuşi un început, dar lângă drum nu poate nici măcar să dea colţ pentru că e călcată în picioare de trecători si spulberată de demoni. Dumnezeiasca sămânţă prinde rădăcină numai într-un suflet feciorelnic, care nu e drum bătut, ci câmp îngrădit prin care nu trece nimeni. Iar dacă o pildă ar fi de lipsă întru tâlcuirea altei pilde, atunci pilda sămânţei de lângă drum ar fi cel mai bun comentariu la pilda femeii păcătoase.
De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor ? O spune Domnul: Ca nu cumva, crezând, sa se mântuiască. Se vede preabine de aici că credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul si rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — si nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pânda diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, ne-lăsând nici oameni nici demoni să calce în picioare şi să fure sfânta semănătură.
Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Mai întâi primesc cu bucurie, cred până la o vreme, dar până la urmă cad, din frică, asemenea unui sclav întemniţat ani de-a rândul care vede deodată deschizându-se uşa închisorii si spunându-i-se: „Eşti slobod !” Se bucură omul si dă să plece, dar când îşi dă seama că îl aşteaptă o viaţă cu care nu e obişnuit, dă înapoi, mai-mai ar rămâne acolo unde se află, cu porţile închise înainte-i.
O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creste mai drept in mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vanturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvantul cu bucurie, acum se teme si-l leapada, ca sa se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu ? Cum să dau cioara din mâna mea ? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu si crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde. Cuvântul lui Dumnezeu semănat pe stâncă se întoarce la Semănător.
Mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi. Credinţa înverzeste la suprafaţa inimii lor, dar stratul e subţire si dedesubt e piatră. Când soarele adevărului lui Dumnezeu străluceşte asupra lor, în marea lui lumină văd că cuvântul lui Dumnezeu caută sol adânc ca să-si întindă rădăcina până în adâncul inimii, al sufletului si al minţii, şi se înspăimântă. I-ar da bucuros lui Dumnezeu sălile de la intrare, dacă si-ar putea păstra pentru dânşii odăile celelalte. Dar în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, când văd că nici o încăpere nu poate rămânea întunecată, îi cuprinde frica. Dacă un astfel de om e lovit de nevoi sau e prigonit pentru cuvântu lui Dumnezeu — dacă ajunge în vânt si furtună — nu întârzie să dea înapoi. Nestatornicia în credinţă înseamnă să te făgăduiesti unui stăpân şi să slujeşti altuia.Nestatornicii se făgăduiesc lui Dumnezeu şi slujesc diavolului. Cum să creadă Dumnezeu făgăduinţele lor, când ei n-au crezut făgăduinţelor cuprinse în cuvântul Lui ?
Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile si cu bogăţia si cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată si bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare.
Grijile sunt spini, ca si iubirea de bogăţii şi de plăceri. Cade cuvântul lui Dumnezeu între spinii aceştia şi încolţeste, dar nu ajunge să crească pentru că spinii îl sufocă. Cuvântul lui Dumnezeu nu creşte în umbra nimănui. Creste numai acolo unde precumpăneşte el, numai acolo unde toate celelalte rămân în umbra lui.
Prin griji le înţelegem pe cele pentru trup; prin bogăţii, pe cele dinafară; prin plăceri, pe cele lumeşti, trecătoare şi stricăcioase. Iată bălăriile printre care nu cresc mlădiţele lui Dumnezeu cele gingaşe si curate. Apostolul Petru spune: Lăsaţi-l Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi (I Petru 5, 7).
Hristos Domnul pune asupra noastră o singură grijă, numai grija de suflet, de mântuirea noastră. Aceasta este grija grijilor, si , purtand-o pe aceasta, toate celelalte se dezleaga de la sine.Grijile mărunte inabusa samanta acestei singure mari griji care ne trebuie, iar fără ea toate celelalte pe care ni le facem rămân să ne apese chiar de-ar fi să trăim cu ele şi o mie de ani pe pământ.
Adevărata bogăţie vine de la Dumnezeu, nu e smulsă de la natură şi de la oameni. Cine se încrede în bogăţia lui, se vestejeşte (Pilde 11, 28). Unul ca acesta va muri plin de amar si nemulţumit, şi va veni la Judecata lui Dumnezeu cu mâinile goale, ca un cerşetor.
Dar plăcerile vieţii ? Nu sunt şi ele spini care înăbuşă cuvântul lui Dumnezeu ? Dar oare sunt aceste plăceri cu adevărat ceea ce cred cei ce tânjesc după ele ? Să auzim ce spune unul care s-a scăldat din plin în desfătări, regele Solomon, care mărturiseşte despre sine: Tot ce doreau ochii mei nu am dat la o parte şi n-am oprit inima mea de la nici o veselie, căci inima mea s-a bucurat… Apoi m-am uitat… şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare (Ecclesiastul 2,10-11). Şi iată ce spune părintele lui Solomon, încă mai înţelept decât el: Judecăţile Domnului sunt drepte, veselesc inima (Psalm 18, 9); Moştenit-am mărturiile Tale în veac, că bucurie inimii mele sunt ele (Psalm 118,111); Bucura-mă-voi de cuvintele Tale, ca cel ce a aflat comoară mare (Psalm 118,162). Adevărata plăcere, adevărata bucurie, si bogăţie, si veselie, stă aşadar în cuvântul lui Dumnezeu. Toate încântările lumii acesteia sunt numai o închipuire ştearsă a celor din împărăţia lui Dumnezeu.
Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează si rodesc întru răbdare. Pământ bun sunt sufletele bune, însetate de adevăr şi flămânde de iubire. Cum aleargă cerbul la apă (Psalm 41,1), aşa trec aceste suflete prin desertul ars al lumii, căutând să-si stâmpere setea şi foamea cu adevărul cel veşnic şi cu iubirea cea netrecătoare. Când rouă si mana din cer coboară de pe buzele lui Hristos asupra acestor suflete, ele se scaldă în bucurie si cresc înalte, aducând roadă nenumărată. O singură cărare trece prin aceste suflete: calea pe care merge Hristos. Pentru toţi ceilalţi trecători drumul este închis. Nu se află în ele nici bolovani şi nici ciulini, ci numai pământ curat si bun, pe care o singura sămânţă creste: cea semănată de Domnul. Ea se păstrează în inimă curată şi bună. Oamenii buni nu ţin cuvântul lui Hristos scris pe hartie, pentru ca hartia este in afara omului şi poate fi pierdută. Nici în minte nu-1 ţin, pentru ca mintea se afla la suprafaţa fiinţei, si poate uita.
Ci îl ţin întru cele mai dinlăuntru, în inima curata si bună, unde nu se poate pierde, nici nu se poate uita, ci unde creşte ca aluatul si dă în spic ca grâul, veselindu-1 pe om ca vinul şi mângâindu-i viaţa lui ca untdelemnul, ca să strălucească precum soarele.
Ce rod aduce cuvântul lui Hristos în pământ bun ? Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Matei 13, 23), a spus Domnul în marea sa dragoste şi milostivire fată de oameni. El nu cere de la toţi la fel, ci de la unii mai mult iar de la alţii mai puţin, aşa încât să se mântuiască cât mai mulţi, cât mai mulţi să moştenească împărăţia lui Dumnezeu. Luca pomeneşte numai recolta de o sută, arătând prin aceasta mărimea recoltei de pe pământ bun, pe când Matei şi Marcu fac pomenire nu numai de mărimea recoltei, ci si de felurimea ei, care mulţumeşte pe Stăpân. Înţelegem aici acelaşi lucru ca şi în Pilda Talanţilor, unde stăpânul laudă la fel şi pe sluga cu zece talanţi, si pe cea cu cinci, făgăduindu-le aceiaşi răsplată: Bine, sluga bună si credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25, 21-3). Împărăţia cerurilor are trepte de slavă şi putere, iar cei mântuiţi nu sunt toţi deopotrivă, deşi toţi sunt în bucurie şi strălucire.
Cine are urechi de auzit să audă! Cu aceste cuvinte încheie Domnul tâlcuirea pildei Sale, la fel cum a încheiat pilda însăşi după ce a spus-o poporului. Mai mult, a strigat. De două ori a spus aceleaşi cuvinte, si de amândouă ori a strigat. Strigă. De ce ? Ca să deştepţi auzul lăuntric al surzilor; ca să răsune prin veacuri de-viaţă-dătătoarea înţelepciune şi s-o audă toate neamurile până la sfârşitul lumii.
Cine are urechi de auzit să audă! strigă Prietenul omenirii, Prietenul tuturor celor asupra cărora se reped negrele răpitoare ale văzduhului ca asupra unui ogor al nimănui. Strigă a primejdie. Strigă ca să arate singura, strâmta cale de scăpare din stricăciunea şi vâlvătaia lumii. Strigă ca să se vadă că aici nu sunt în joc haine, pământuri sau case, ci însăşi viaţa.
Nu strigă de mânie asupra oamenilor, ci strigă ca o mamă care îşi vede copiii încolţiţi de şerpi. Copiii se joacă, nici nu văd şerpii, dar mama îi vede. Iar când copiii văd şerpii, nici nu ştiu încotro s-o apuce, ci mama ştie. Si strigă la copii. Si Hristos strigă la oameni, până la sfârşitul veacurilor: Cine are urechi de auzit să audă! Slavă şi laudă Domnului nostru Cel viu şi de-viaţă-dătător, Mântuitorul lisus Hristos, împreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Milostenia - o cale spre mantuire

Moartea este o realitate.
Priveliştea mormintelor nu este lipsită de importanţă în desăvârşirea înţelepciunii noastre. Privindu-le, sufletul nostru, dacă lâncezea, tresare de îndată, iar de era treaz şi vrednic, încă şi mai vrednic se face. Cel ce se plânge că-i sărac, primeşte de la această privelişte o binevenită mângâiere; iar cel ce umflă de trufie că-i bogat, e trezit la realitate şi smerit.
Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi să cugete, chiar de n-ar vrea, asupra sfârşitului propriu; ea ne încredinţează de a nu mai crede temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, plăcute sau supărătoare; iar cine a luat la sine această încredinţare, nu se va lasă prins lesne în mrejele păcatului.
Pentru aceasta, un înţelept dădea sfatul următor: “în tot ce veţi spune, cugetaţi la clipele cele de pe urmă, şi niciodată nu veţi păcătui”. Alături de acesta, altul zicea: “Aşezaţi-vă treburile pentru plecare – şi pregătiţi-vă de drum!…” Şi aici nu-i vorba de un drum din cele văzute, ci-i vorba de plecarea noastră de pe pământ.
Dacă mereu, în fiecare zi, avem conştiinţa ca moartea oricând poate veni, nu vom mai fi grabnici la păcat; nici strălucirile vieţii nu vor putea să ne trufească, nici tristeţile să ne doboare sau să ne tulbure – şi unele şi altele având a se isprăvi acum sau mai târziu.

- Sfântul Ioan Gură de Aur -

Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulţi care duceau la mormânt pe fiul ei, nu au rugat pe Mntuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei şi a-l da mamei sale. Ci Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd-o plângând, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Şi văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).
Toate însuşirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire şi nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca şi celelalte însuşiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea şi Duhul Sfînt ne încredinţează, zicînd: Că mai mare decît cerul, este mila Ta (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21).
Ştim cu toţii, că cea mai mare milă şi milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pămînt, ca să mîntuiască neamul omenesc, din robia cea amară şi grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice şi Tatăl îndurărilor şi Dumnezeu a toată mîngâierea (II Corinteni 1, 3).Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17).
Când Mântuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie şi spaimă, atît mamei copilului înviat, cît şi tuturor celor ce erau de faţă, încît toţi au dat slavă lui Dumnezeu, zicînd: Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc şi într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.Oceanul cel fără de fund şi fără de margini al milei şi milostivirii lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează în tot locul şi în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune şi dumnezeiasca Scriptură: Îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara când seceta mare şi arşita ameninţă pe oameni şi animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii cerul, de mare secetă, se face ca fierul şi pămîntul ca arama (Levitic 26, 19) şi încep toate vieţuitoarele de pe pămînt a simţi lipsa de apă şi de hrană, că îndată ce preoţii adună poporul şi fac rugăciuni de ploaie şi Sfântul Maslu în biserici, pe cîmp şi prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunându-se şi îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit pînă la apus şi încep a cădea stropi de apă şi îndată vine ploaie mare şi curată, care adapă ţarinile, cîmpiile şi grădinile şi aduc mare bucurie oamenilor, plantelor şi tuturor vieţuitoarelor pămîntului.
Cine nu cunoaşte atunci şi nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea şi dragostea Lui faţă de oameni? Cine din cei credincioşi, care au frică de Dumnezeu, nu mulţumesc din inimă Preaînduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pentru mila şi milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, şi înainte de a se aduna credincioşii la rugăciune în biserică, numai uitându-se la cer şi suspinând din adncul inimii pentru lipsa de apă şi de hrană, Dumnezeu, ca un ştiutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie şi vreme bună spre rodirea pămîntului, aducînd mângâiere şi bucurie tuturor, şi celor buni, şi celor răi. Şi aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni şi Sfântul Maslu la biserici şi prin casele creştinilor, bolile se vindecă prin credinţă şi oamenii se fac sănătoşi ca mai înainte, şi aduc mulţumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morţii nu i-a dat.
Uneori se ridică mari tulburări şi războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii şi milioane de oameni. Însă, dacă oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu şi aleargă la El cu rugăciuni şi zile de post din toată inima, atunci Preabunul şi Atotputernicul Dumnezeu, potoleşte tulburările, stinge războaiele şi aduce pace şi înţelegere între oameni. Căci Domnul se milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi care se roagă pentru pacea lumii şi unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) şi fericeşte pe cei ce iubesc pacea, zicînd: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9). Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură şi grindină, aducînd mari stricăciuni livezilor, grădinilor şi recoltelor, cu mari inundaţii şi alunecări de teren, sau sînt cutremure grele de pămînt. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor şi aleargă cu lacrimi la post şi rugăciune, ploile încetează şi cutremurele se liniştesc cu mila şi cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpîneşte pe toate. Cine nu cunoaşte, atunci, mila şi îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor şi purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pămînt boli grele şi fără leac şi mulţime de lăcuste, gîndaci, viermi, omizi şi alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor şi tuturor semănăturilor. Însă dacă preoţii şi credincioşii se adună în biserici şi fac rugăciuni, Sfîntul Maslu, aghiasmă şi alte slujbe rînduite, îndată suferinţele omeneşti se uşurează şi insectele stricătoare dispar prin mila şi purtarea de grijă a Preabunului şi mult Milostivului Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cît de mare şi nemăsurată este îndurarea şi mila lui Dumnezeu, care pururea şi în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?
Aşadar, cugetînd noi la mila şi îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi faţă de fraţii noştri loviţi de atîtea suferinţe, care sînt tot oameni ca şi noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcînd noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său (Pilde 11, 17).
Cînd vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună şi cu bucurie, să dăm celor săraci şi necăjiţi, aducîndu-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) şi dacă cineva miluieşte să miluiască cu voie bună (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să ştim că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăşi mila lui Dumnezeu se arată în cruţarea celor răi, datorită celor drepţi.
Cine vrea să înţeleagă clar acest lucru, să citească în Sfînta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăşi vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele şi se căiesc de păcatele lor. Auzi ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia: Să-şi lase cel necredincios căile sale şi omul fărădelegii sfaturile sale şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi va fi miluit (Isaia 55, 7). Şi prin marele prooroc Ieremia, acelaşi lucru se arată: Cel fărădelege, se va întoarce de la toate fărădelegile sale pe care le-a făcut şi va păzi toate poruncile Mele şi va face dreptate şi milă, cu viaţa va trăi şi nu va muri (Ieremia 18, 7). Dumnezeu ameninţă pe poporul Său, Israel, cu pierzare, pentru că nu face milă şi zice prin proorocul Osea: Ascultaţi cuvîntul Domnului, fii ai lui Israel, că va să judece Domnul pe cei ce locuiesc pe pămînt, fiindcă nu este credinţă, nici milă şi nici cunoştinţa lui Dumnezeu pe pămînt (Osea 4, 1-2). Tot aşa şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cu datornicul cu zece mii de talanţi, ne arată pedeapsa celui ce nu a voit să facă milă cu fratele său, căruia îi zice: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o fiindcă M-ai rugat, nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi Eu am avut milă de tine? (Matei 18, 23-34). Cu adevărat, Dumnezeu este bun şi blînd şi mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dânsul (Psalm 85, 4), dar voieşte ca şi noi să facem milă cu cei ce ne greşesc nouă: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voieşte de la noi milă, decît jertfă: Mergînd, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).
Cine a citit în Sfînta Scriptură istoria împăratului Manase, a înţeles cîte răutăţi şi fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amîndouă curţile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc şi a făcut idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Dumnezeu şi cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda şi pe toţi locuitorii Ierusalimului la atîta rătăcire, încît ei au săvîrşit mai mult rău decît alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stîrpit din faţa fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).
Dar mila, îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat şi asupra acestui împărat depărtat de la El şi, cu judecăţile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăinţă şi la dreapta credinţă pe Manase. Căci a trimis asupra sa cu război, pe căpeteniile armatei regelui Asiriei, care l-au prins cu arcanul şi l-au dus legat cu cătuşe de fier, în Babilon. Acolo, fiind în mare necaz şi strîmtorare, şi-a adus aminte de Dumnezeu şi de adîncul răutăţilor şi al fărădelegilor lui, pe care le-a făcut înaintea Domnului în Ierusalim. Acolo a început cu mare durere din adîncul inimii sale a se ruga şi a cere milă şi îndurare de la Preabunul Dumnezeu, făgăduind îndreptare din toată inima şi, rugîndu-se, zicea:

Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov şi al seminţiei lor celei drepte, Cel ce ai făcut cerul şi pămîntul cu toată podoaba lor; Care ai legat marea cu cuvîntul poruncii Tale; Care ai încuiat adîncul şi L-ai pecetluit pe el cu numele Tău cel înfricoşat şi slăvit, înaintea Căruia toate se tem şi se cutremură din pricina Atotputerniciei Tale, pentru că nimenea nu poate să stea înaintea strălucirei slavei Tale şi nesuferită este mînia urgiei Tale asupra celor păcătoşi! Însă nemăsurată şi neajunsă este mila făgăduinţei Tale...

Iar fiindcă era legat în lanţuri de fier şi nu putea să-şi plece genunchii săi la rugăciune a zis: Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugînd bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc, însă cer, rugîndu-Te: Iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osîndi la întuneric sub pămînt, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mîntuieşte-mă şi pe mine nevrednicul după mare mila Ta şi Te voi proslăvi în toate zilele vieţii mele...

După această rugăciune plină de umilinţă, Manase a fost ascultat de Dumnezeu şi nu numai că a fost miluit şi iertat de păcatele lui, cele mai multe ca nisipul mării, ci şi din robie l-a scos Preamilostivul Dumnezeu şi l-a întors în Ierusalim unde i s-a dat împărăţia pierdută şi pînă la sfîrşitul său a împărăţit peste Israel, neîncetînd a se pocăi şi a face tot felul de fapte bune spre slava lui Dumnezeu.
Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă şi pe noi la pocăinţă, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila şi milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căinţă cu durere de inimă, cu hotărîrea de a nu mai păcătui şi a-şi plini canonul dat. Aşa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobîndi iertare de toate păcatele şi mîntuirea sufletului său.

Poziţia cea mai dreaptă şi mai ortodoxă a noastră faţă de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznădăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mântuirii.
Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, sîntem şi noi datori să facem milă cu semenii noştri. Sînt atâţia oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuinţă vieţii: un ban, o haină, o pâine dăruite, cu dragoste. Sînt atâţia oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mângâiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea şi alinarea suferinţelor lor. Sînt atâţia creştini robiţi de păcate, căzuţi din dreapta credinţă, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-şi mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mântuirii şi de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască şi să urmeze cu dreaptă credinţă lui Hristos. Numai aşa ne putem mântui, că zice Domnul: Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).

- Parintele Cleopa -

“Pe drumul Invierii” – Expozitie foto-documentara despre marturisirea lui Hristos in temnitele comuniste

Arad 7 octombrie 2010 - Asociatia Ieromonah Arsenie Boca si Asociatia ROST va invita joi, 7 octombrie 2010 incepand cu orele 17:30, la Sala Teatrului de Stat ”Ioan Slavici” Arad, la vernisajul expozitiei itinerante foto-documentare”Pe drumul Invierii” privind marturisirea lui Hristos in temnitele comuniste.
Vernisajul va fi deschis de catre domnul Tudor Gheorghe, membru al Asociatiei „Ieromonah Arsenie Boca”.Despre perioada de teroare comunista va marturisi domnul Roman Danila care a facut ani grei de temnita comunista.Scopul acestei manifestari este acela de a ilustra prin documente si fotografii rare, o istorie mai putin cunoscuta publicului larg, aceea a razboiului spiritual dintre Biserica Ortodoxa in ansamblul ei si regimul comunist.Este ilustrata viata a sase personalitati marcante ale perioadei: Valeriu Gafencu supranumit „Sfantul inchisorilor” si mort in inchisoarea Targu –Ocna, Ioan Ianolide – cunoscut in special datorita marturiilor sale din perioada de detentie cuprinse in cartea best-seller „Intoarcerea la Hristos”, Gheorghe Calciu – preot ortodox si neobosit luptator impotriva ateismului, jurnalistul Sandu Tudor – floarea de foc a ortodoxiei romanesti, ieroschimonah sub numele de Daniil Teodorescu, parintele Arsenie Boca – supranumit „Sfantul Ardealului” si ultimul supravietuitor, inca in viata, unul dintre marii duhovnici contemporani, parintele arhimandrit Arsenie Papacioc.

Expozitia a fost realizata in anul 2008, la initiativa unor membrii ai asociatiei „R.O.S.T” de catre specialistii Muzeului Judetean Ialomita cu ajutorul C.N.S.A.S.
Expozitia a fost vernisata pana acum in Bucuresti, Constanta, Vaslui, Braila, Galati, Chisinau, Slobozia, Tecuci, Targu Neamt, Piatra Neamt, Suceava si Bacau, Aradul deschizand, astfel calea catre zona de vest a tarii.

7 octombrie 2010, Teatrul de Stat „Ioan Slavici” Arad – Orele 17:30,
Expozitia foto-documentara „Pe drumul Invierii”.
Intrarea libera.
Informatii suplimentare – dl. Tudor Gheorghe tel. 0743 051 083

Cazul Brancoveni - o alegere in duhul Sfintilor Parinti?

Este trist ce s-a intamplat la manastirea Brancoveni. Primi care au facut valva despre acest subiect au fost stilistii, nu cei de la Slatioara ci cei din cercul de prieteni al lui Danion Vasile. Anul trecut Danion mi-a facut propunerea sa trec la ROCOR deoarece "ierarhul Sofronie de la Oradea a cazut in erezie". Firesc, nu sunt de acord cu abaterile canonice ale ierarhului meu dar asta nu inseamna ca trebuie sa parasesc Biserica in care am fost botezat atata timp cat ea e recunoscuta de celelalte Biserici Ortodoxe canonice din lume. Banuiesc ca acelasi lucru s-ar fi petrecut si in cazul de fata.
In marturisirea de credinta a parintelui Nichita am vazut expresii folosite de Danion Vasile cum ar fi "Biserica Oficiala". A apara Biserica si dreapta credinta nu o poti face din afara ei, parasind-o. Nu ierarhii sunt Biserica ci intreaga comunitate de credinciosi. Din pacate, am ajuns sa facem un lucru pe care nu dorim sa il facem, sa luam apararea unor episcopi care au abateri. Aceasta datorita atitudinii exagerate si lipsite de discernamant a unora care mereu se folosesc de "pacatele" episcopilor pentru a lovi in Biserica. Sunt multi preoti din Romania care au avut de suferit din partea ierarhilor lor din cauza marturisirii lor antiecumeniste dar totusi nu si-au parasit Biserica. Deocamdata in Biserica noastra asa cum e ea, cu ierarhii ei buni sau rai, lucreaza Harul prin ierurgii si Sfintele Taine.
Textul din introducere, in marturisirea de credinta a parintelui Nichita, ne pune pe ganduri: "Aducem la cunoștință episcopilor, clericilor, monahilor, monahiilor, tuturor fiilor și fiicelor duhovnicești și întregului popor român, ca mângâiere și întărire întru adevărul lui Hristos, că noi am încetat orice comuniune euharistică și de rugăciune cu Patriarhia Română. Nu am ajuns să luăm această decizie în grabă sau fără discernământ. Cu profundă durere sufletească, fiind deplin conștienți de situația prezentă a Patriarhie Române (B.O.R.), precum și a tuturor Patriarhiilor oficiale aflate în comuniune unele cu altele care sunt împreună-mădulare ale organismului paraeclesiastic eretic C.M.B. (Consiliul Mondial al Bisericilor), conștiința noastră ortodoxă nu ne mai îngăduie să rămânem în comuniune cu voi."
Se vede clar ca se adreseaza nu ierarhului locului ci intregii comunitati ortodoxe din Romania. Seamana mai mult a manipulare cu tenta stilista. Acesti ierarhi care se cred mai infailibili ca episcopul Romei nu au un duh ortodox atata timp cat se folosesc de zelul unor clerici si credinciosi pentru a-si atrage adepti.
Nu cred ca pr Iustin Parvu, Arsenie Papacioc, Adrian Fageteanu, Rafail Noica, Proclu, Iacob de la Putna, Simeon de la Sihastria etc. sunt de acord cu aceasta decizie. Cu siguranta nici pr Cleopa Ilie, Arsenie Boca, Nicodim Mandita, Nicodim de la Tarcau, Dumitru Staniloae, Lavrentie de la Frasinei, Paisie Olaru si multi altii vii sau adormiti nu ar fi procedat la fel in astfel de situatii. Mai degraba am putea spune ca Parintele Nichita e victima a unor schismatici, dintre care unii fac parte dintr-o grupare desprinsa din ROCOR. Biserica Greciei nu e pe stil Vechi. Parintele Nichita a fost ucenicul parintelui Visarion de la Clocociov. Cu siguranta ca parintele Visarion nu ar fi fost de acord cu acest gest.
Sunt de acord cu ce spun cei de la ASTRADROM. Parintele Nichita nu trebuie condamnat. Sunt sigur ca dupa ce lucrurile se vor linisti isi va da seama ca trebuie sa se intoarca in Biserica in care a fost botezat si care i-a dat harul preotiei. Si, nici nu trebuie sa dam curs dorintei unora de a face scandal pe aceasta tema.

ierom. Eftimie Mitra,
Schitul Ortodox Huta, jud. Bihor

Noua Mucenica Lidia si soldatii Chiril si Alexei

Lidia s-a născut în oraşul rusesc Ufa în 1901 şi a murit pentru adevăr în 1928. Înainte să fie arestată, ea făcea parte din Biserica catacombelor din Rusia, lucrând în Industria Colectivă a Lemnului împreună cu cei mai prost plătiţi muncitori.

Lidia a fost arestată la 9 iulie 1928. Departamentul pentru Operaţiuni Secrete îl căutau de mult pe un dactilograf care le dădea muncitorilor de la Departamentul Silvic broşuri bătute la maşină conţinând vieţile sfinţilor, rugăciuni, predici şi cuvinte ale vechilor şi noilor ierarhi ai Bisericii. Fusese remarcat faptul că, la maşina de scris folosită de acest dactilograf, partea de jos a literei ,,K" era stricată; şi astfel Lidia a fost descoperită.
G.P.U. a înţeles că le căzuse în braţe un indiciu cu care putea desconspira întreaga Biserică a catacombelor. Zece zile de interogatoriu continuu nu au reuşit să o înfrângă pe martiră; pur şi simplu ea refuza să spună ceva. Pe 20 iulie interogatorul, pierzându-şi toată răbdarea, a trimis-o pe Lidia spre interogare la ,,comandamentul special". Acest ,,comandament special" funcţiona într-o cameră dintr-un colţ al temniţei G.P.U. Un paznic permanent era staţionat pe coridorul temniţei; în această zi de pază era Chiril Ataev, un soldat de 23 de ani. El a văzut-o pe Lidia pe când aceasta era adusă în temniţă. Cele zece zile de interogatoriu o vlăguiseră pe martiră şi nu mai era în stare să coboare treptele. Soldatul Ataev, la ordinul şefilor săi, a ţinut-o şi a condus-o până la camera de interogatoriu.
"Hristos să te salveze", i-a mulţumit Lidia paznicului, simţind la soldatul Armatei Roşii o sclipire de compasiune în blândeţea delicată a braţelor sale puternice. Şi Hristos l-a salvat pe Ataev. Cuvintele martirei, ochii ei plini de durere şi de perplexitate, i-au străpuns inima. Acum nu mai putea asculta cu indiferenţă urletele şi strigătele ei neîntrerupte, aşa cum înainte ascultase aceleaşi strigăte de la alţii care erau interogati şi torturaţi.
Lidia a fost torturată mult timp. Torţionarii din G.P.U. erau de obicei atenţi să nu lase niciun semn particular pe trupurile celor torturaţi, dar în cazul interogatoriului Lidiei nu au acordat nicio atenţie acestui lucru. Urletele şi strigătele Lidiei au continuat neîntrerupte timp de mai mult de o oră şi jumătate.
,,Dar nu te doare? Urli şi ţipi, asta nu arată că te doare?" întrebară neobosiţii torţionari într-un moment liber.
,,Doare! Doamne cum doare!" a răspuns Lidia cu un geamăt spart.
,,Atunci de ce nu vorbeşti? Va fi şi mai dureros!" ziseră torţionarii perplecşi.
,,Nu pot vorbi … nu pot … El nu îngăduie", gemu Lidia.
,,Cine nu îngăduie?"
,,Dumnezeu nu îngăduie!"
Torţionarii născociseră ceva nou pentru martiră: asaltul sexual. Ei erau patru - mai era nevoie de unul. L-au chemat pe paznic să-i ajute. Când Ataev a intrat in cameră, a văzut-o pe Lidia, a înţeles care va fi viitoarea tortură şi rolul său în ea - şi acolo s-a lucrat o minune precum convertirea neaşteptată a torţionarilor din vechime. Întreaga fiinţă a lui Ataev a fost răscolita de oribilitatea satanica, şi un sfânt entuziasm l-a cuprins. Nedându-şi deloc seama ce face, soldatul Armatei Roşii, cu propriul revolver, i-a omorât pe loc pe cei doi torţionari care erau în faţa lui. Chiar înainte ca al doilea foc să se audă, bărbatul din G.P.U. care stătea în spate l-a lovit pe Chiril în cap cu mânerul de la pistolul său. Ataev a avut totuşi suficienta tărie să se întoarcă şi să-l apuce de gât pe atacatorul său, dar un foc de la al patrulea l-a doborat la pământ.
Chiril a căzut cu capul către Lidia, care era întinsă cu chingi. Domnul i-a dat ocazia de a asculta încă o data cuvinte încurajatoare de la martiră. Iar Chiril, uitându-se în ochii Lidiei, cu sângele ţâşnind din el, şi-a gâfâit unirea cu Domnul:
,,Sfântă, ia-mă cu tine!"
,,Te voi lua", zâmbi Lidia, radiind.
În vreme ce sunetul şi înţelesurile acestei conversatii deschideau uşa către cealaltă lume, groaza a întunecat conştiinţa celor doi oameni din G.P.U. care rămăsesera în viaţă. Cu ţipete nebune au început să tragă în victimele neajutorate, şi au tras până când ambele lor revolvere au fost golite. Cei care au venit alergând la auzul focurilor de armă i-au scos afară, ţipând nebuneşte, şi ei insişi au fugit din cameră, cuprinşi de o teroare necunoscută.
Unul dintre oamenii G.P.U. a înnebunit complet. Celălalt a murit curând de şoc nervos. Înainte de a muri, acesta a povestit totul prietenului său, sergentul Alexei Ikonnikoff, care s-a întors către Dumnezeu şi a adus această mărturie Bisericii; pentru răspândirea cu zel a ei, el însuşi a suferit moarte mucenicească.

Comunicat ASTRADROM - despre schisma de la Brâncoveni

Consiliul Director ASTRADROM, întrunit azi, 04 octombrie 2010 la Bucureşti, a discutat şi despre cazul ruperii de Biserica Ortodoxă Română a părintelui Nichita Paşcan de la Mănăstirea Brâncoveni de lângă Slatina împreună cu aproximativ 30 de maici din obştea mănăstirii.
Nu aprobăm decizia părintelui Nichita dar nici nu considerăm că trebuie să condamnăm cu duritate cele petrecute. Propunem celor ce comentează cazul (autorizaţi sau neautorizaţi, cu sau fără ştiinţă a detaliilor) să caute să vadă exact care sunt cauzele reale şi ce l-a influenţat pe părintele Nichita să ia această decizie, în ce măsură sfinţia sa a căzut sub influenţa unor persoane care, profitând de zelul său, să-l fi făcut să ia o decizie pripită.
ASTRADROM consideră că atitudinea ,,comentatorilor", asupra cazului respectiv, trebuie să fie una ziditoare şi nu de denigrare. Considerăm că părintele a greşit dar, în acelaşi timp, ştim că Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci întoarcerea lui.
Ţinând seama de decizia părintelui Nichita de a se rupe de Biserica Ortodoxă Română, împreună cu maici din obştea sa, Părintele Iustin Parvu a spus că ,,s-a îndreptat spre o pierzare sufletească, dar că va rândui Domnul să revină la Biserica lui Hristos şi nu a unor episcopi ce pretind asemenea papei că sunt chivernisitorii unici ai Harului Ceresc!"

Cezara Filip,
purtător de cuvânt ASTRADROM

Iubirea vrajmasilor

Oare cati dintre noi avem atita dragoste sa iertam din inima pe cei ce ne urasc si ne fac rau? De ce oare nu ne impacam frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatal nostru" cei ce nu iarta pe fratii si vrajmasii lor? Cum putem implini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiti pe vrajmasii vostri", daca noi nu ne cerem iertare nici de la parintii si binefacatorii nostri si nu iertam pe cei ce ne fac rau? Cind spunem cuvintele din Tatal nostru: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", singuri ne cerem osinda daca nu iertam pe cei care ne-au suparat. Sa ne impacam deci unii cu altii si sa iertam din inima pe vrajmasii nostri daca vrem sa ne mintuim. Sa ne rugam pentru cei ce ne defaima si ne urasc si sa nu ne razbunam, pe cei ce ne fac rau. Sa ne bucuram cind sintem defaimati si osinditi pe nedrept, ca numai asa ne putem smeri mai mult si vom reusi sa fim urmatori ai lui Hristos.

Treptele iubirii vrajmasilor, potrivit Sf. Ioan Gura de Aur, sunt urmatoarele:
1. Prima treapta e de a nu face primii raul.
2. Cea de-a doua treapta e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.
3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19).
4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Hristos spune: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).
5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).
6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.
7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).
“Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul”( Sfantul Zosima).
8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).
9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.
10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.
11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie Sfantul Ioan Scararul – este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”.
12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.
13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.
14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei.
15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.
16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).
17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer“Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6, 12).“Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14).
“Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”( Sfantul Maxim Marturisitorul).
18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25).
19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36).
20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19).
21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei“Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44;).
22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. “a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi”(. Sfantul Simeon).
23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).
24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. “A-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”(Sfantul Varsanufie).
25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri.
“Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”(Sf. Ioan de Aur)
26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine.

Si pentru ca fim si mai edificatori, mai jos, mai jos redam urmatoarea pilda:
Pe vremea domniei imparatului Tiberius, traia in localitatea Oasis un calugar cu viata aleasa dupa Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Multi oameni vorbeau despre faptele cele bune si minunate ale acestui calugar si se foloseau de smerenia, de dragostea, de blindetea si de saracia lui pentru Hristos.
Acest calugar minunat avea un cuvint de taina si spunea la multi: "Credeti-ma, fratilor, ca eu o sa fiu imparat!" Oamenii ii raspundeau: "Parinte, din Capadochia nu a iesit niciodata vreun imparat". El insa le spunea mereu aceste cuvinte si nimeni nu intelegea sensul lor.
Navalind peste tinutul acela un popor barbar si salbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toata tara. Ajungind la Oasis, paginii au omorit multi preoti crestini si monahi si au luat in robie pe monahul Ioan, care era citet in marea biserica din Constantinopole, pe monahul Mutatie Romanul si pe alt monah cu numele Teodor. Toti trei erau batrini si bolnavi. Dupa ce i-au luat in robie, monahul Ioan a zis barbarilor care il legasera: "Dati-mi voie sa merg la episcopul nostru, sa va dea pentru noi douazeci si patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanturi pe monahul Ioan si l-a lasat liber sa se duca la episcop si sa-i aduca monezile de argint spre rascumpararea lor. Episcopul insa n-a putut sa gaseasca decit opt monezi de argint.
Monahul a luat cele opt monezi si s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori imi dati douazeci si patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei robiti". Oamenii vazind aceasta, au inceput a plinge si a se vaita, ca stiau ca la moarte ii duc pe cei robiti.
Atunci monahul Leon care zicea ca are sa fie imparat, a venit la barbari si le-a spus: "Luati aceste monezi de argint si va rog luati-ma si pe mine in robie, ca dupa cum vedeti sint tare si sanatos si voi sluji ori unde ma veti duce, dar va rog dati drumul acestor calugari, batrini si bolnavi, care nu va pot fi de nici un folos".
Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint si pe monahul Leon cel tinar si au dat drumul celor doi monahi batrini si bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multa cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, si asa a slabit, nemaiputind merge dupa ei. Ei vazind ca a slabit tare, i-au taiat capul. Si asa fericitul si sfintul monah, si-a pus sufletul sau pentru dragostea si mila aproapelui.
La el s-a aratat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a implinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decit aceasta nimenea nu poate avea, ca sa-si puna cineva sufletul pentru prietenii sai (Ioan 15, 13).
De abia atunci au inteles ceilalti monahi si crestini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taina ca: "eu voi fi imparat...". Si intr-adevar, a ajuns imparat, punindu-si sufletul sau pentru prietenii sai!

Aceasta este cea mai inalta masura a iubirii crestine, adica sa iertam pe vrajmasi si sa ne dam viata pentru aproapele.

ASTRADROM BEIUS