Moment de inalta traire istorica la Aiud

Un sobor mare de preoti si sute de credinciosi au sarbatorit hramul Schitului “Inaltarea Sfintei Cruci” de la Aiud si au comemorat pe cei ce au murit in temnitele comuniste.

In fiecare an la sarbatoarea Sfintei Cruci (14 septembrie), la Rapa Robilor din Aiud se fac parastase si pomeniri in amintirea fostilor detinuti politici din inchisorile comuniste. Momentul este marcat si de hramului altarului ridicat in amintirea fostilor detinuti politici din mausoleul de la marginea orasului. Acest mausoleu functioneaza ca schit orthodox cu binecuvantarea IPS Andrei Andreicut si a fost sfintit de IPS Bartolomeu Anania avand hramul “Inaltarea Sfintei cruci”. La subsolul acestui Sfant Altar se afla un osuar unde se pot vedea sfinte moaste ale fostilor detinuti politici.

In ajunul sarbatorii a avut loc slujba de priveghere urmata de Sfanta Liturghie care a inceput la miezul noptii. Dimineata, la ora opt, s-a savarsit slujba Sfantului Maslu, iar la ora zece s-a dat binecuvantarea pentru inceperea parastasului de pomenire a celor care au murit datorita detentiei din inchisori.

Dupa parastas, parintele Augustin, duhovnicul schitului, a tinut celor cateva sute de credinciosi prezenti un frumos cuvant de invatatura in care sublinia importanta cinstirii martirilor din inchisorile comuniste: “acesti martiri stau la baza marturiei noastre de credinta, prin sangele lor s-a sfintit acest loc unde suntem acum. Astfel de locuri sunt multe in Romania, locuri unde au fost jertfiti oameni iubitori de tara si Biserica”. A luat cuvantul unul dintre fostii detinuti politici, Ilie Tudor (tata lui Tudor Gheorghe), care a povestit cateva dintre suferintele indurate de detinuti in perioada detentiei. La sfarsitul parastasului, un grup de legionari au cantat cantece patriotice dedicate fostilor camarazi de suferinta. Domnul Ilie Tudor a urcat pe o bancuta de unde a vorbit cu multa traire si curaj: “Au vrut sa stearga de pe fata pamantului cei mai buni romani, intelectualii adevarati ai Romaniei. Iata ca Dumnezeu nu a lasat ca astfel de lucruri sa se intample. Legiunea n-a murit si nu va muri niciodata. Suntem bucurosi sa vedem azi, aici, atata lume, asta dovedeste ca neamul nostru nu si-a pierdut cu totul identitatea”. Momentele au avut o traire profunda cu atat mai mult cu cat cei ce au vorbit au trait clipe grele de suferinta in inchisori.

Dupa terminarea tuturor evenimentelor participantii au fost invitati la o agapa frateasca alaturi de preotii prezenti si fostii detinuti. Au fost de fata si reprezentanti ai asociatiilor fostilor detinuti politici de la mai molte filiale din tara.

Momentul a fost marcat si de o tulburare produsa de un grup de greco-catolici care imparteau revista “Vestitorul” (editata de Episcopia Greco-Catolica de Oradea) si materiale de propaganda antiortodoxa. Acestia sustineau ca ortodoxia este o inventive a Rusiei comuniste si preotii greco-catolici au facut inchisoare pentru ca, in 1948, au refuzat trecerea la ortodoxie. Liderul grupului era o persoana in varsta care nu a vrut sa is idea numele: “Voi ortodocsii ati venit in Romania si acum vorbiti limba noastra romaneasca. De ce nu vorbiti ruseasca voastra?” spunea liderul grupului de greco-catolici. Aceste afirmatii au creat tulburare intre o parte a preotilor si credinciosilor ortodocsi prezenti la comemorarea fostilor detinuti politici. Cu exceptia acestor incidente nedorite, momentul a fost marcat de o frumoasa si inaltatoare traire duhovniceasca si clipe de amintiri emotionante ale fostilor detinuti din inchisori.

Maria Badea

Zvonuri din culisele episcopului Sofronie Drincec de la Oradea şi ascensiunea sa la Banat

Că mitropolitul Banatului și-a depus demisia nu e o noutate. Ne surprinde insă modul în care a făcut-o. De ce? Ce se va intâmpla cu el după ce va fi înlăturat? Asta depinde si de cine îi va lua locul! Nu aprobăm tendințele exagerat de ecumeniste ale IPS Nicolae dar nici nu putem spune că ne bucurăm de retragerea sa atâta timp cât ar putea avea o soartă asemănătoare cu a PS Ioan Mihălțan care, asemenea mitropolitului, a trebuit să se retragă în condiții dubioase. Cine se ascunde în spatele acestor „tactici” arhiereşti rămâne să vedem după felul în care vor decurge lucrurile. Salvarea vârstnicului mitropolit a fost neaprobarea demisiei de catre patriarh. Pentru PS Sofronie amanarea retragerii demisiei ierarhului banatean e o posibilitate cu mai mari sanse de viitor, in cazul in care ar mai trai macar doi ani.

Zvonurile care circulau într-o perioadă în eparhia Oradiei aducea o speranţă preoţilor bihoreni de a scăpa de actualul episcop, venind în locul său altul mai omenos şi mai cu frică de Dumnezeu. Persoanele apropiate episcopului ortodox din Ungaria răspândeau zvonul că PS Sofronie va ajunge în curând mitropolit la Banat, iar în locul său va veni la Oradea episcopul Siluan de la Gyula. Alte zvonuri, pornite de la mănăstirea Izbuc, vesteau bihorenilor că, după plecarea PS Sofronie la Timişoara, locul său va fi precedat de actualul exarh şi stareţ al mănăstirii Izbuc, Mihail Tărău Bujor. Cert este că actualul stareţ de la Izbuc ar face pentru PS Sofronie orice compromis i s-ar cere doar să îl lase în locul său la Oradea. În urmă cu câţiva ani, la catedrala episcopală, se zvonea că pr. Antim Oprea (ridicat de PS Sofronie la rangul de arhimandrit) va merge arhiereu vicar la Arad ca de acolo să susţină plecarea lui Sofronie la Timişoara. Acest lucru nu a mai avut loc deoarece cei de la Arad au aflat de „moralitatea” lui Antim şi distracţiile lui cu studentele în discotecile orădene.

Pe lângă zvonurile de ascensiuni în ranguri menţionate mai sus, mai mult sau mai puţin fondate, prin Timişoara se mai vorbeşte că PS Paisie îl va susţine pe Sofronie la Banat, ca la rândul său, Sofronie să îi lase locul la Oradea. Se pare că fiecare speră la un scaun mai comod şi avansare în ranguri în timp ce, de omul simplu la prea puţini le pasă. Mai mizerabil decat în lumea politicului.

Zvonul că PS Sofronie va ajunge la Banat circulă în Bihor încă de la venirea sa la Oradea. Când a fost instalat a spus că va locui sub acelasi acoperis cu PS Ioan Mihălţan si a venit in Oradea din dragoste pentru bihoreni: „nu am venit pentru a pleca din această eparhie” - spunea cu cinci ani în urmă tânărul ierarh. Timpul a dovedit ca episcopul nu a fost sincer cu proprii preoti si enoriasi de pe seama carora duce o viata de lux. De PS Ioan s-a scăpat uşor, iar averea episcopiei orădene a tocat-o satisfăcându-şi poftele, fără nici cea mai mică reţinere sau mustrare de conştiinţă justificându-şi modul de viaţă spunând că e un călugăr atipic şi: „...nu trebuie să mă judecaţi sau să vă smintiţi. Trebuie să mă înţelegeţi că sunt gurmand. Asta e o boală ca oricare alta”.

Eram de faţă la prima conferinţă a PS Sofronie susţinută la Oradea, organizată de ASCOR la universitate, când la intrarea ierarhului în sală a fost întâmpinat de preotul Gheorghe Nemeş (pe atunci la biserica albastră din cartierul Rogerius). Acesta l-a felicitat pentru ocuparea scaunului de episcop la Oradea spunându-i: „Ne bucurăm că aţi venit printre noi şi vă fom fi alături în toată această perioadă de tranzacţie spre Banat”. De unde stia pr. Nemeş de dorinţa episcopului Sofronie de a ajunge la Banat si cum de era atât de sigur de cele afirmate? Unii spun că ar face parte din aceeasi lojă. Cert este că, cele afirmate de pr. Nemeş în urmă cu cinci ani, azi tind să devină realitate. Cel puţin spre acolo se tinde. Ierarhul orădean speră că mai marele BOR să ţină seama şi de darurile „modeste” făcute de când e episcop la Oradea.

O adeverire a zvonurilor emise de subalternii PS Sofronie ne face să credem că situaţia în sinodul BOR e tristă. Dacă PS Sofronie va ajunge la Banat, e clar că masoneria are putere de decizie în sinod. Pentru noi orădenii ar fi o bucurie, dar în acelaşi timp ne întristăm de confraţii noştri din Timişoara. Ştim ce îi aşteaptă.

PS Sofronie aştepta de mult timp momentul ieşirii din schemă a IPS Nicolae sperând că la „porunca patriarhului” se poate face o excepţie la regula celor şapte ani de stat într-o eparhie. Se mai pare că patriarhul Daniel are obligaţii mai mari faţă de PS Ioan Sălăjan şi PS Casian Crăciun care l-au susţinut în cursa pentru patriarhie în concurenţa cu IPS Bartolomeu Anania.

Indiferent care ar fi dorinţa noastră sau a confratilor ortodocsi din Banat soarta nu noi o decidem. Cărţile se joacă în cabinetul patriarhului Daniel şi în culisele politicianismului ateu din România. Nouă ne rămâne doar să acceptăm situaţia şi eventual să ne mai plângem amarul.

ing. Nicolae Farcas, Oradea

Despre acest subiect s-a scris si in presa locala: http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-6/sofronie-du-te-cum-isi-pregateste-episcopul-avansarea-ca-mitropolit-102907.html#show_comment

“Ştefan cel Mare e una dintre personalităţile covârşitoare ale istoriei naţionale!” – spune istoricul Serban Papacostea

Istoricii moderni încearcă să evite subiectele politico-istorice din perioada medievală de pe teritoriul țării noastre. Poporul român a avut domnitori pe care istoria i-ar putea oferi ca model conducătorilor politici ai zilelor noastre. Printre aceștia fiind: familia Brâncovenilor, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare, Matei Basarab si altii. Acești oameni sunt condamnați “uitării” pentru motivul că lumea politică de azi nu vrea să-si amintească de oameni care au condus țara după principii creștine, după legea dragostei de neam si cu responsabilitate față de urmași. Manualele școlare și emisiunile televizate scot in evidență nonvalorile din istoria României, în timp ce oameni care au avut o importanță majoră pentru păstrarea demnității noastre naționale sunt ignorați și “uitați” tocmai de către cei care ar trebui să ne amintească de ei.

În cele ce urmează vă sugerăm să urmăriți interviul acordat de academicianul Șerban Papacostea preotului Ioan Al. Mizgan de la biserica “Sf. Andrei” din Oradea, publicat in revista “Lumea credintei” nr. 7 (108) din iulie 2012:

„Ştefan cel Mare a dat Moldovei «clipa ei cea mai bună»…”

-Interviu cu academicianul Şerban Papacostea

Pe 2 iulie este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, „Atletul lui Hristos”. Cu acest prilej, i-am solicitat o evocare avizată unuia dintre marii noştri medievişti: academicianul Şerban Papacostea. Figură croită pe măsura eroului şi învrednicită de aura sfântului, marele voievod învie aici în maiestatea lui referenţială, chemându-ne încă o dată la cuminecarea în duh cu trecutul, cu acea tradiţie naţională pe care nici o conjuncturală identitate europeană n-o poate substitui şi anula, pentru că noi suntem europeni tocmai în virtutea acestei tradiţii şi o dată cu ea.

Domnule academician, în sfera preocupărilor şi cercetărilor dumneavoastră a intrat şi unul dintre cei mai mari domnitori ai neamului românesc: Ştefan cel Mare. Ce a însemnat domnia lui pentru Moldova şi pentru români în general?

Pentru Moldova e greu de spus. A însemnat totul! A însemnat afirmarea, aş zice incredibilă, a unei ţări mici, a unui popor mic, la scară europeană, sau chiar dincolo de frontierele Europei, afirmare care a intrat în evidenţă şi la curţile regale, nu numai polonă şi ungară, dar şi în Italia, la Veneţia şi Roma, şi în spaţiul răsăritean, la marii cnezi ai Moscovei. Ştefan cel Mare a reuşit să mobilizeze aproape permanent masa modestă de populaţie în confruntările cu marile puteri, cu Matia Corvin al Ungariei, cu turcii, cu polonii mai târziu, cu tătarii. Ceea ce m-a impresionat, dincolo de afirmarea politică şi militară, a fost calitatea lui de strălucit strateg militar, de diplomat extraordinar, şi încă acest ultim aspect nu este studiat suficient. Mi-aş propune să scriu un studiu Ştefan cel Mare în diplomaţie. Este remarcabil felul cum a ştiut să joace între marile puteri, ce informaţii avea din moment ce ştia şi cum să le utilizeze foarte abil. Impresionant este felul în care a înţeles însemnătatea culturii, dar primul rând a credinţei sau a religiei, pe care a pus-o în slujba acestei mari construcţii politice. Ştefan cel Mare a făcut din Moldova o ţară europeană prin multilateralitatea personalităţii sale. Figura puternică a domnitorului a rămas adânc întipărită în conştiinţa colectivă a ţării, astfel încât orice monument sau rămăşiţă de construcţie se găsea în Moldova era atribuită până târziu lui Ştefan. Dacă mă folosesc de cuvintele lui Churchill, referitoare la rolul aviaţiei britanice care a salvat independenţa ţării în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pot spune că Ştefan a dat Moldovei „clipa ei cea mai bună”. Aşa a fost şi a rămas în istoria Moldovei şi a românilor în general.

Vă propun, domnule academician, să ne oprim şi asupra politicii interne a lui Ştefan cel Mare. Unii istorici afirmă că a condus ţara cu o mână de fier.

Când a trebuit, a ştiut să fie şi extrem de dur. Se ştie că a executat mai mulţi boieri după lupta de la Baia. Am adus un document din Polonia în privinţa aceasta foarte important. Trebuie să precizăm că i-a executat pe cei care au fost trădători. De-a lungul domniei sale a avut de câteva ori situaţii de genul acesta. A ştiut însă să reacţioneze şi să impună cu forţa puterea domniei. Dacă tradiţia e exactă, aflăm că şi de pe patul de moarte şi-a impus voinţa în privinţa succesiunii sale, încât în mod sigur şi incontestabil că Ştefan este un prototip de monarh autoritar.

Regizorul Sergiu Nicolaescu, care a realizat mai multe filme istorice în decursul timpului, într-o emisiune de televiziune la postul B1 TV, în anul 2004, făcea o comparaţie, care pe mine m-a şocat de-a dreptul, între Ştefan cel Mare şi Ivan cel Groaznic. Putem merge până acolo?

Nu cred. Sigur, Ştefan a condus Moldova cu mână forte, dar nu există termen de comparaţie. Ivan cel Groaznic este cunoscut pentru cruzimile sale. Pe boierii care l-au trădat la Baia sigur că i-a lichidat, şi gestul său are o raţiune politică şi se înscrie în politica de centralizare a statului. Alta este însă cruzimea sau monstruozitatea de dragul ei, pe care a practicat-o Ivan cel Groaznic.

Cât ar trebui să cântărească din punct de vedere istoric cronica lui Grigore Ureche cu privire la Ştefan cel Mare?

Cred că informaţia lui este corectă. Cât de repede era Ştefan în a reprima când trebuia, o ştim. În unele cazuri a ştiut însă, se pare, să-şi tempereze reacţia de moment. În orice caz avem rezultatele cunoscute. Avem o domnie care ştim cât a durat, ceea ce nu-i puţin lucru, în contextul conflictelor dintre facţiunile boiereşti. A ştiut să menţină ordinea internă pentru a face faţă provocărilor externe. Am văzut de curând o însemnare cu privire la regele Carol I, care, impresionat pe măsură ce citea despre Ştefan şi faptele lui, a spus unui grup de politicieni români: „Un milion de ani n-o să mai aveţi unul ca Ştefan cel Mare!”.

Ce ne puteţi spune în legătură cu politica antiotomană a lui Ştefan? La un moment dat a rămas singur în faţa turcilor, fiind părăsit de aliaţii săi creştini.

El a încercat să ducă o politică antiotomană, dar lucrul acesta s-a încheiat cu o înfrângere, pentru că raportul de forţe la scară internaţională nu a corespuns speranţelor lui. A încercat să despresoare ţara din împresurarea pe care o presimţea gravă, să anticipeze pericolul otoman. A intrat în luptă într-o mare coaliţie europeană, dar şi asiatică, cu Uzun Hasan, cu tătarii din sudul Rusiei, a încercat să respingă pericolul pe care îl simţea că se apropie, mai ales după ce turcii au cucerit ţărmurile Mării Negre. Mai rămăseseră necucerite doar cele două cetăţi ale lui, Chilia şi Cetatea Albă. Şi în cazul acesta se întrevede puterea personalităţii lui prin tot ceea ce a făcut şi a încercat să facă. Fireşte că suntem în vremea scăderii, dacă nu a dispariţiei chiar, a elanului pentru cruciadă, în vederea rezistenţei antiotomane din Europa. Unii istorici consideră că de fapt cruciada ar fi încetat o dată cu devierea celei de-a patra cruciade spre Constantinopol. Spun unii istorici că nu mai putem vorbi în această perioadă de cruciadă, ci de război antiotoman al puterilor din regiune. Cruciada a fost o acţiune europeană sub conducerea papalităţii, în vreme ce, de data aceasta, s-au solidarizat mai ales puterile interesate în rezistenţa antiotomană. Trebuie recunoscut faptul că cele două state româneşti, speculând şi avantajele poziţiei politice, s-au salvat. Chiar dacă au suferit pierderi, diminuări, chiar dacă domnii lor au făcut drumuri la poalele Padişahului, totuşi Ţara Românească şi Moldova şi-au salvat existenţa statală. E o întreagă discuţie în această privinţă. Pe bună dreptate se pune întrebarea: de ce n-au transformat turcii în paşalâcuri cele două state româneşti? S-a discutat acest aspect în vremea lui Iorga şi Panaitescu în bună măsură, şi s-a afirmat că nu au fost transformate în paşalâcuri şi datorită rezistenţei lor.

În ceea ce priveşte epoca lui Ştefan cel Mare, unii istorici mai tineri, ca Ovidiu Cristea, Adrian Cioroianu şi chiar istorici consacraţi, precum Răzvan Theodorescu, neagă faptul că românii din Evul Mediu aveau conştiinţă naţională. Ştefan nu ştia că este român sau nu avea conştiinţa apartenenţei la neamul românesc?

Ştiu problema, am discutat cu Ovidiu Cristea, sunt prieten cu el. Eu l-am adus la Institutul „Nicolae Iorga”, acum el este directorul Institutului. E un element foarte valoros. Mai este şi o dorinţă de originalitate precoce, anume ca înainte de a produce marile lucrări să te semnalezi prin teze mai îndrăzneţe. Eu am discutat cu el. Ştiu de la Andrei Oţetea că atunci când Ştefan cel Mare vorbea de cealaltă Vlahie (l`altra Valacchia) ştia că există un fond etnic comun. Sigur că aici se poate discuta mult, dar e totuşi o distanţă de la conştiinţa acestui fond comun până la ideea de comunitate, dar şi aceea se vede din faptul că el s-a vrut, potrivit stolnicului Cantacuzino, şi a fost şi domn al Ţării Româneşti. În cei câţiva ani cât şi-a impus candidaţii pe tronul Ţării Româneşti, ar fi avut un fel de întâietate în cadrul acestei cooperări moldo-vlahe. Se va mai discuta însă mult asupra acestui punct.

În ceea ce priveşte personalitatea lui Ştefan cel Mare, evident că cei care suntem ataşaţi de domnitorul moldovean îl vedem un mare apărător al creştinăteţii şi al Europei creştine. Din păcate, avem şi istorici şi reviste de istorie care încearcă să discrediteze tot ceea ce ştim noi din istorie cu privire la marii noştri domnitori. În cazul lui Ştefan, se afirmă, cu toate victoriile repurtate împotriva turcilor, că de fapt Ştefan cel Mare nu a fost un apărător al creştinătăţii, întrucât drumul turcilor spre inima Europei ar fi fost prin Belgrad sau prin Buda…

Este adevărat că direcţia lor de expansiune – şi mai ales de apărare – a fost în acest sens, pentru că pericolul cel mai mare de cruciadă sau de acţiune antiotomană a venit, cât a fost, din direcţia Europei Centrale: Imperiul German, Austria, Ungaria, şi de aceea, prin reacţie, ei au înaintat în această direcţie. Chiar ocuparea Budei şi transformarea Ungariei în paşalâc a fost o acţiune preventivă, ca să nu-i zic defensivă. De acolo simţeau că vine pericolul cel mare, din expansionismul pornit din Europa Centrală, aşa s-a întâmplat cu habsburgii în secoloele 16-17. De acolo au venit loviturile decisive. Nu trebuie să discutăm prea mult. Napoleon spunea că „omul este ceea ce face” – şi asta este esenţial. Ştefan cel Mare s-a identificat mai întâi cu Moldova lui, cu credinţa în Dumnezeu, şi de aici vine acea înflorire de biserici cu care a îmbrăcat Moldova.

De fapt, acestea sunt comorile şi bogăţiile noastre cu care ne mândrim şi astăzi în faţa lumii.

Acesta este un fapt care nu poate fi contestat.

Legat de canonizarea lui Ştefan în 2004, evident, au fost multe discuţii. Care este opinia dumneavoastră în această privinţă?

Eu nu aş fi recomandat lucrul acesta. Aş păstra sfera sacrului şi a credinţei departe de zona politică. E greu de spus… Chiar şi din puţinul pe care îl ştim despre el, că s-a identificat cu ucideri, că a avut mai multe soţii etc.

Biserica, atunci când l-a canonizat, s-a uitat mai mult la calităţile şi la realizările lui în planul credinţei decât la defectele lui ca om.

Aşa este. Eu discut şi pun situaţia lui în paralel, deşi e distanţă de timp, cu cea a împăratului Constantin cel Mare, care şi el a fost declarat sfânt şi a avut păcate grele. Eu aici am avut rezervele mele.

Spuneaţi mai devreme că intenţionaţi să scrieţi despre Ştefan cel Mare şi diplomaţia lui. Evident că el a excelat în relaţiile externe şi cu Veneţia, şi cu papalitatea, şi cu Polonia, ba chiar şi cu turcii. Ce ne puteţi spune despre arta diplomaţiei la Ştefan cel Mare?

Este prematur răspunsul meu, pentru că obişnuiesc să ajung la o concluzie după ce am adâncit cercetarea, dar presimt că voi concluziona că a fost un mare diplomat, după felul cum a ştiut să-i joace pe unii contra altora. O putere mică, care a evoluat între mari puteri, cu succes. Ştefan, cunoscând terenul relaţiilor internaţionale, a ştiut să-şi sporească puterile ţării lui folosind contradicţiile dintre puterile vecine. Avea probabil şi un serviciu de informaţii foarte bun, încât cunoştea realităţile externe foarte bine. Rămâne însă de făcut un studiu aprofundat în acest sens, fie că îl fac eu sau alţii, despre diplomaţia în acţiune a lui Ştefan cel Mare.

Care ar fi contribuţia lui Ştefan în domeniul artei şi culturii? A fost Ştefan un sprijinitor al culturii în general sau numai al Bisericii?

În perioada aceea Biserica era principala sursă a culturii. În rest, altceva nu ştiu să fi făcut. La fiul său Petru Rareş se ştiu mai multe. A organizat şi teatru în Moldova, teatru satiric, dar informaţii cu privire la Ştefan nu avem în acest sens. Sunt sigur că despre Ştefan vom mai afla lucruri noi. Un coleg mai tânăr, Alexandru Ciocâltan, a găsit noi surse cu privire la marele domnitor, la călători în drum spre Ierusalim prin Moldova lui Ştefan cel Mare. Sunt sigur că o să mai apară noi lucruri cu privire la Ştefan.

Îl putem prezenta celor tineri pe Ştefan cel Mare ca un model de istorie naţională?

Fără ezitare. Ştefan cel Mare e una dintre personalităţile covârşitoare ale istoriei naţionale!

Ce ar trebui să învăţăm noi, cei de azi, din toată jertfa lui ca domnitor?

Simţul măsurii, înţelegerea corectă a realităţilor internaţionale în care se dezvoltă istoria României, pentru că, a spus-o şi Iorga, „nu există istorie strict naţională, iar cea a românilor e mai puţin decât oricare altele”. Vedem cu ochii noştri tot ceea ce s-a întâmplat recent. Ceauşescu n-a căzut dinăuntru, la fel Antonescu, la fel Garda de Fier, la fel Carol al II-lea ş.a.m.d. Istoria naţională se înţelege şi prin buna cunoaştere a contextului internaţional. Este una dintre calităţile necesare conducătorilor României.

Domnule academician, există în lumea românească de astăzi tot felul de intelectuali şcoliţi sau finanţaţi de tot felul de Fundaţii şi Comisii externe, care spun că noi, cei de azi, n-ar trebui să ne ocupăm de evocarea unor personalităţi medievale, cum este şi cazul lui Ştefan cel Mare, ci să ne întoarcem în timp cel mult la vremea Brătienilor, care au pus bazele României moderne. Ce părere aveţi despre această opinie?

Aceasta este o poziţie greşită. Studiem toată istoria, şi cu cât o studiem mai adânc, cu atât vom înţelege mai bine continuitatea şi discontinuităţile ei. Nu e o istorie uşoară, dar mai ales în cadrul acesteia e ceea ce a numit A. D. Xenopol şi a reluat Gheorghe I. Brătianu: „o enigmă şi un miracol istoric: poporul român”. E vorba de permanenţa acestei mase de romanitate care s-a îndârjit să supravieţuiască într-un context internaţional defavorabil, stând de veghe cu faţa când la răsărit, când la apus ş.a.m.d,, agresată din toate părţile, reuşind nu numai să supravieţuiască, ci să creeze state, să le rotunjească, să le unească şi să fie o realitate a lumii contemporane.

Apostolul Andrei și primii creștini de pe teritoriul țării noastre

Subiectul încreștinării poporului român a devenit un subiect tot mai polemizat între susținătorii continuității noastre de la daci și adepții influiențelor “culturii” romane aduse în urma cotropirii lui Traian.

În perioada ocupației romane, capitala imperiului Roman era un înverșunat centru politic si cultural anticrestin. Anticreștinismul latinilor din perioada ocupației Daciei reiese și din prigoanele împotriva creștinilor care porneau din acest mare centru politico-religios idolatru al Romei lui Traian și al predecesorilor săi.

Dacii, pe de altă parte, erau tot păgâni. Religia lor era tot idolatră aducând și ei jertfe sângeroase zeului lor Zalmoxis. Unii conducători daci au avut împotriviri activității de încreștinare a Apostolului Andrei (numit si apostolul lupilor – de la emblema dacilor cu capul de lup), dar nu cu atâta înverșunare precum romanii.

Latinii sustin ca ne tragem de la Roma fiind continuatori al Romei lui Traian în timp ce dacologii susțin că romanii se trag din pelasgii care sunt strămoșii dacilor. Articolul de mai jos, scris de un preot ortodox, aduce câteva mărturii legate de misiunea Sfântului Apostol Andrei, pe teritoriul Daciei, unde a întâlnit si încreștinat daci liberi.

În cele ce urmează vom publica un articol apărut în revista protopopiatului ortodox Beiuș “Buna Vestire” din noiembrie 2010:

Sfântul Andrei, Apostolul românilor

„Trece-mă şi Dunarea, ca să afle Dacia, că s-a născut Mesia”

(baladă populară dobrogeană)

Sfântul Apostol Andrei s-a născut în localitatea Betsaida, în hotarul Zabulonului, pe malul lacului Ghenizaret. La fel ca tatăl său Iona, și ca fratele său Simon, Sfântul Apostol Andrei, era pescar. Localitatea Betsaida era o localitate ce avea la bază pescuitul, ca multe alte localităţi de pe ţărmul Mării Galileii, însuşi numele localității „Bet-saida” înseamnă „Casa peştilor” sau „Casa pescuitului”.

Pe lângă faptul că era pescar, Andrei dorea să descopere pe Dumnezeu, dorea să-l afle pe Mesia, Cel propovăduit de atâtea secole. Astfel devine ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, ultimul profet care a pregătit calea Domnului, vorbind şi el despre venirea Trimisului divin. Sfântul Ioan Botezătorul propovăduia „botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor” (Luca III, 3), el boteza oamenii în apa Iordanului, pregătindu-i pentru botezul lui Mesia, Cel care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca III, 16 ).

Ca ucenic al Sfântul Profet Ioan, Andrei l-a auzit pe Botezătorul mărturisind despre Iisus, când l-a văzut trecând, următoarele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Izrael, de aceea am venit eu, botezând cu apă” (Ioan I, 29 - 31) şi probabil că a fost şi martor la teofania ce s-a petrecuse la botezul lui Iisus, când cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt s-a pogorât peste Hristos sub chipul unui porumbel, iar vocea Tatălui s-a auzit spunând din ceruri: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei III, 17). Cert este că a doua zi după venirea lui Iisus din pustiul Qarantaniei şi imediat după mărturisirea Sfântului Ioan Botezătorul, doi dintre ucenicii săi, Andrei şi Ioan, din proprie inițiativă s-au dus după Iisus, iar Acesta, văzându-i că-L urmează, i-a întrebat ce caută. Cei doi ucenici, respectându-L şi recunoscându-I poziţia de învăţător al poporului, Îl numesc „Rabi”, întrebându-L unde locuieşte, iar Iisus le-a răspuns: „Veniţi şi veţi vedea” (Ioan I, 37 - 39). Prin acest răspuns al Mântuitorului, Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că Hristos le dă celor doi de înţeles că i-a primit ca şi ucenici ai Săi.

A doua zi, după ce a stat în casa Mântuitorului, Andrei merge și îi spune fratelui său Simon: „am găsit pe Mesia, care se tâlcuiește Hristos” (Ioan I, 41). Este interesant de observat credința lui Andrei, care de la început crede (cu siguranță) că Iisus este Mesia cel profețit de mii de ani de proorocii Vechiului Testament, fără să aibă vreun dubiu, căci altfel probabil i-ar fi spus fratelui său că a aflat un Mesia, nu „pe Mesia”, știut fiind faptul că-n acele vremuri și alte persoane și-au însușit titlul de Mesia, pentru a trece drept învățați și a fi respectați de popor.

Alți doi viitori ucenici și apostoli ai Domnului mărturisesc de la început originea sa divină, Filip și Natanael. Filip îi mărturisește lui Natanael că l-a aflat „pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret” (Ioan I, 45), iar Natanael mărturisește însuși Domnului credința sa, zicându-I: „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel” (Ioan I, 49).

Mai târziu, în Capernaum, unde probabil s-au mutat cei doi frați, Andrei și Simon, pe care Mântuitorul îl numește Chefa – Petru, Iisus se va întâlni cu ei pe malul lacului Ghenizaret, acum fiind momentul în care îi cheamă la apostolat, zicându-le: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei îndată lăsând mrejele, au mers după El.” (Matei IV, 19 - 20).

În legătură cu chemarea la apostolie a Sfântului Apostol Andrei tradiția bizantină timpurie îl numește pe Andrei „protokletos”, adică „primul chemat”.

Acum probabil că unii se vor întreba de ce Andrei este socotit primul chemat și nu Petru, că doar pe amândoi îi chemase Mântuitorul, dar să nu uităm că Andrei este cel care îl cunoaște pe Iisus înaintea lui Petru, el este cel care îi vestește fratelui său că l-a aflat „pe Mesia”, ducându-l să-L cunoască. Și totuși cred că ar mai fi o întrebare la care se gândesc alții, și anume că împreună cu Andrei era și Ioan când Iisus le-a spus: „Veniţi şi veţi vedea”. Însă dacă vom citi cu atenție Sfânta Scriptură, lesne putem observa că abia după ce îl cheamă pe Andrei, Iisus se întâlnește cu Ioan și fratele său Iacov, chemându-i și pe aceștia la apostolat: „mergând mai departe, a văzut alți doi frați, pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan fratele lui, …și i-a chemat” (Matei IV, 21), așadar Biblia ne arată clar că Sfântul Apostol Andrei este numit, pe bună dreptate, „cel dintâi chemat”.

Sfântul Apostol Andrei rămâne alături de Mântuitorul pe toată durata activității Sale pământești. După Înălțarea Domnului la Cer și după Pogorârea Duhului Sfânt și a înființării comunității creștine de la Ierusalim, Sfinții Apostoli se răspândesc în lume pentru a propovădui neamurilor Evanghelia Mântuitorului Hristos. Trăgând la sorți care unde să meargă, Sfântului Apostol Andrei îi revine „Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei, cu cetăţile Calcedon şi Bizant, Macedonia, Tracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Tesalia, Elada, Ahaia și cetățile Aminsos, Trapezunt, Heracleea (Pontului) şi Amastris” (Sinaxarul Bisericii din Constantinopol secolul X).

În secolul XIV istoricul bizantin Nichifor Calist afirma că Sfântul Apostol Andrei a străbătut și „cetățile Pontului stâng locuit de greci, romani și geto-daci”; așadar putem spune că poporul român s-a născut creștin; dacă alte popoare s-au încreștinat la o dată fixă, la poporul român nu se poate vorbi de așa ceva și aceasta mulțumită Sfântului Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia lui Hristos pe țărmul Pontului Euxin (Marea Neagră) și poate și dincoace de Dobrogea de azi, în interiorul țării locuite de daco-geți.

Despre venirea și activitatea sa pe aceste meleaguri, documentele sunt sărace, însă tradiția poporului român este o istorie vie, ce s-a păstrat și s-a transmis din generație în generație care, cum spunea și regretatul ieromonah Gheorghe Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei: „memorii ce nu se șterg, care reapar tocmai când se consideră că s-au pierdut”. O astfel de memorie este și cea de la care aflăm cine erau conducătorii dacilor pe timpul venirii Apostolului Andrei pe aceste meleaguri dobrogene, și anume este vorba despre dregătorii Cutusone și Dura (sau Duras). Despre cei doi conducători daco-geţi, cum că ar fi fost contemporani cu Sfântul Apostol Andrei, tradiția este susținută azi de dovezi, vorbesc aici despre descoperirea făcută în 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș la Sinaia, când s-au descoperit aproximativ 40 de tăblițe din aur, scrise în relief în limba daco-getă. Din păcate azi se mai păstrează doar copiile lor făcute pe plăci de plumb. Pe una dintre aceste tăblițe apare numele regelui dac Dura cu titulatura de „rege” alături de cel al guvernatorului roman al provinciei Moesia, Fonteius Agrippa, despre care se știe că a murit în anul 69 în urma unui atac daco-get la sud de Dunăre. Așadar în anul 69 Dura(s) încă era conducătorul şi regele dacilor (dacii liberi -n.n.), la doar câțiva ani de la moartea Sfântului Apostol Andrei, care se pare că ar fi murit pe timpul prigoanei lui Nero, prin anii 64 – 67. Despre Cutusone ne vorbeşte şi ne confirmă o altă plăcuţă, pe care stă scris faptul că el era un „prinţ viteaz” care locuia într-una dintre cetăţile dobrogene, din timpul lui Duras. Aşadar Cutusone era unul dintre principii şi prietenii care s-au supus conducerii lui Duras, regele cel mare, asemeni lui Burebista, care domnea într-una dintre cetăţile din munţii Carpaţi. Probabil că Cutusone, fiind dobrogean, l-a cunoscut în persoană pe Sfântul Apostol Andrei care venise în pământul său ca să vestească o învăţătură nouă şi totuşi apropiată de cea a strămoşilor noştri!

Despre locul unde a poposit Apostolul pe meleagurile dobrogene se spune că a fost într-o pădure, lângă o peşteră în apropierea căreia se aflau nouă izvoare sfinţitoare, adică un loc sacru pentru daci, unde se afla un centru religios al cultului lui Zalmoxis, mai ales că în jurul ei se află multe grote ce prezintă semne că au fost locuite, la început de preoţii cultului lui Zalmoxe iar mai apoi de cei încreştinaţi de Sfântul Andrei. Această peşteră, grotele, precum şi izvoarele, mai există şi aastazi, ele se gasesc în apropierea comunei Ion Corvin din judeţul Constanţa. Peştera este numită „Peştera Sfântului Andrei” şi este amenajată azi ca şi biserică. În baladele dobrogene se vorbeşte despre această peşteră ca şi casă a Sfântului Andrei, loc unde a locuit pe timpul şederii sale în Scythia Mică, cum se numea în acea vreme Dobrogea de azi. În susţinerea acestei tradiţii vine descoperirea unei nişe în pronaosul bisericii, în care se află scobit în piatră un fel de pat, vizibil şi azi, patul Sfântului Apostol. Şi astăzi cei care ajung la peştera Sfântului Andrei se odihnesc pe acest pat, unii câteva clipe, alţii câteva zile şi nopţi.

Tradiţia ne vorbeşte şi despre ucenicii pe care Apostolul şi i-a făcut dintre daci, unii oameni simpli, alţii poate chiar preoţi zalmoxieni, pe care i-a încreştinat şi i-a sfinţit ca şi episcopi şi preoţi ai lui Hristos. Probabil că încreştinarea preoţilor daci a făcut ca învăţătura creştină să fie răspândită şi primită mai uşor de marea masă a daco-geţilor, aceasta înţelegându-se şi din faptul că nu s-au înregistrat împotriviri ce să ducă la martiraje printre ei. Astfel sunt amintiţi cu numele trei dintre ucenicii Sfântului Apostol: Innas, Rhimas și Pinas, despre care se știe că au fost lucrători de pământ și care au murit ca și martiri, fiind ținuți ca să înghețe în timpul iernii. Sunt amintiți într-o ediție a „Viețile Sfinților” din 1910, precum și în scrierea „Sfinții Traciei și ai Moesiei” a savantului belgian Hippolyte Delehaye. Din păcate nu s-au păstrat mai multe date despre ei, izvoarele istorice din acea perioadă fiind sărace, ori distruse cu bună intenție mai târziu.

Un lucru este sigur și anume faptul că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit credința creștină printre daci, mărturie stând tradiția, baladele și multele locuri care-i păstrează numele său și astăzi; deci poate fi numit pe bună dreptate Apostolul românilor, cel care l-a făcut cunoscut pe Hristos strămoșilor noștri.

Ca o ultimă mărturie a încreștinării timpurii a dacilor de către Sfântul Apostol Andrei stă și Columna lui Traian ridicată în 113, în amintirea bătăliilor dintre romani şi daci, de către Apolodor din Damansc, cu cele 125 de scene ale sale. Arhitectul Cristofi Cerchez studiază această columnă a lui Traian, pe care descoperă, în unele scene, multe însemne creștine, mai ales pe scuturile dacilor, precum și pe zidurile cetăților lor, semne precum cruci și monograme cu numele lui Hristos - Biruitorul, precum și multe cruci în formă de „X”, crucea Sfântului Andrei. De asemena în unele scene apare, undeva deasupra bătăliilor, un bărbat cu barbă, cu plete lungi până la umăr și cu chip frumos, înconjurat de un nimb, o aureolă; în alte scene se distinge o cruce imaginară de pe care se dă jos un bărbat – Iisus Hrisos – pe deasupra dacilor. Toate acestea se află în broșura ilustrată a lui Cerchez, „Cea de ’ntâi Icoană Creștină”, publicată în 1928. Eu vin și întreb: ce l-o fi apucat pe Apolodor să redea semnele creștine tocmai pe Columna lui Traian, un împărat păgân convins? Oare n-a dorit cumva să arate adevărul, starea de fapt a acelor vremuri? Adică faptul că la momentul în care legiunile barbare al Imperiului Roman au cotropit o parte din Dacia lui Decebal, aceasta era creştină! Încă o mărturie a încreştinării dacilor, încă de timpuriu, de către Sfântul Apostol Andrei, simbolizat prin crucile în formă de „X” puse doar pe lângă reprezentările bărbaţilor şi a femeilor daco-gete, cruce pe care a fost răstignit Apostolul în oraşul Patras, din Ahaia. Decebal şi daco-geţii săi erau creştini, o columnă de piatră mărturiseşte acest adevăr, Dacii erau creştini! Uitaţi cum se adevereşte cuvântul Mântuitorului care zice: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca XIX, 40).

Ca şi români, urmaşi ai dacilor, putem afirma că ne-am născut creştini!, şi nu am devenit creştini, asemenea altor popoare de mai târziu!

Multe ar mai fi de spus despre Sfântul Apostol Andrei şi despre strămoşii noştri daci, cărora le-a adus lumina Evangheliei lui Hristos!

În încheiere doresc să mai precizez faptul că în anul 1995 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca numele Sfântului Apostol Andrei să fie trecut în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar în 1997 a fost proclamat „ocrotitorul României”. În anul 2001, tot Sfântul Sinod, a hotărât ca ziua de 30 noiembrie, zi de pomenire a Sfântului Apostol Andrei, să fie proclamată sărbătoare bisericească naţională. Astfel România are două zile naţionale: cea a Sfântului Andrei şi ziua următoare, 1 decembrie, Ziua Unirii României Mari!

„O, preaminunate sfinte şi mărite Apostole Andrei, cu plângere alergăm la sprijinul tău, ca să ne izbăveşti pe noi cu rugăciunile tale de chinul cel de veci, prealaudate, şi să ne învredniceşti de bucuria Raiului; ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!” (Condacul 13 – Acatistul Sfântului Apostol Andrei).

pr. prof. Gabriel – Karol Iakab

Subiectul rămâne deschis.

Orice noi informatii legate de subiect pot aduce noi argumente sau contraargumente. Acestea vor fi binevenite pentru o cunoastere cat mai amanuntita a adevarului istoric al neamului nostru.

Vom reveni cu detalii si alte articole legate de acest subiect.

MAICA DOMNULUI CINSTITA DE CREDINCIOŞII BIHORENI

ICOANA MAICII DOMNULUI DIN KAZAN (sau Kazanskaya) CARE A LACRIMAT LA HUTA, A FOST SĂRBĂTORITĂ DE ORĂDENI, PELERINII DIN BEIUŞ ŞI ALTE LOCALITĂŢI.

În data de 28 august, începând cu orele 18,00 la Biserica Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului din Oradea, cu participarea unui sobor de preoţi condus de părintele Florin Puşcaş, au avut loc slujbe închinate Maicii Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul, vecernia cu litie, sfântul Maslu.

În încheiere Pr. Puşcaş a ţinut un cuvânt de învăţătură de mare preţ, amintind că trebuie să fim foarte atenţi, să ştim bine pe ce cale să o luăm, fiindcă atunci când icoanele plâng (e asemenea unui profesor care bate din palme la o clasă de elevi gălăgioşi care nu sunt atenţi la ce se întâmplă,) e ca şi cum ar da un semnal să ne trezim cu adevărat fiindcă Bunul Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, şi doreşte întoarcerea noastră, doar că noi trebuie să căutam calea spre mântuire şi care bineînţeles, este doar în biserica noastră ortodoxă.

A urmat apoi o procesiune cu Icoana Kazanskaya care a lăcrimat la schitul Huta în 2009. Icoana făcătoare de minuni, se sărbătoreşte şi în Dumunica Ortodoxiei, fiind o icoană protectoare împotriva ereziilor.

După slujba săvârşită, la care au participat un număr de aproximativ 400 credincioşi din Oradea, Beiuş şi alte localităţi, toată lumea a ieşit pentru procesiune. Deşi era întuneric a fost minunat, fiecare credincios având lumânari aprinse au cântat troparul Maicii Domnului, iar preotii au citit Acatistul Maicii Domnului.

În data de 29 august 2012 se împlinesc 3 ani de când o copie (litografie) a icoanei Maicii Domnului Kayanskaya a lăcrimat la schitul Huta, lângă Beiuş de Praznicul Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul.

Toţi credincioşii au mers acasă încărcaţi duhovniceşte cu mare folos fiecărui suflet, după ce au participat la slujbele şi procesiunea deosebit de înălţătoare prin care s-a cinstit Maica Domnului.

Bunul Dumnezeu să ne dea putere să găsim fiecare drumul adevărat spre mântuirea sufletului, să nu mai pierdem vremea fară rost, cu tot felul de secte sau religii, să încetăm cu păcatele, să ne trezim cu adevărat şi să putem mărturisi pe Domnul Nostru Iisus Hristos şi pe toţi sfinţii noştri ortodocşi.

Doamne ajută!

*un grup de credincioşi din Beiuş*

Moment aniversar romanesc in Serbia

Românii din Serbia au avut bucuria de a participa la sfinţirea unei biserici româneşti.

„Vechimea românilor în acea zonă este legată de formarea poporului Român, înainte de cucerirea slavă, când încă pe acele meleaguri mai vieţuiau urmaşi ai dacilor” ne spune Dragana Ivanovici, o româncă in vârstă de 75 ani, din Banatul sârbesc.

Vom prezenta în cele ce urmează un articol trimis de către un colaborator pe casuţa de mail (link) a asociaţiei in care sunt prezentate pe scurt aspecte de la fata locului:

Prima sfintire de biserica romaneasca pe Valea Moravei de dupa 1400 de ani

In data de 19 august, la Isacova a fost sfințita biserica Sfinților Mucenici Preotul Montanus și soția sa Maxima din Singidunum. Cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Daniil, episcopul Daciei Felix, Părintele protopop Boian Alexandrovici, Vicar al Timocului, împreuna cu cinci preoți au sfințit biserica transmite corespondentul Romanian Global News din Timoc.

Alături de mulți credincioși de pe Valea Moravei, Valea Timocului și zonei Homolie a fost prezent și un grup de români de la Râmnicu Vâlcea, în frunte cu părintele Nicolae.

Cununa prezențelor a fost încheiată de excelența sa, domnul Daniel Banu, ambasadorul României de la Belgrad. După Sfânta Liturghie au fost împărțite și diplome la 17 ostenitori la ridicarea și împodobirea bisericii. Doi dintre aceștia s-au învrednicit de a primi CRUCEA Sfântului Niceta de Remesiana cea mai mare distinctie pe care o oferă Protopopiatul Daciei Ripensis. Numele lor sunt Mirea al lu Pârvuliesci (Dimitrije Dulkanovici) de la Isacova și Novița al lu Vanuță (Novica Damian Vannuca) de la Belaica.

Sursa:http://www.rgnpress.ro/rgn_12/index.php?option=com_content&view=article&id=6603:prima-sfinire-a-unei-biserici-romanesti-pe-valea-moravei-dupa-1400-de-ani&catid=49:cultura--culte&Itemid=74

Parintele Iustin Parvu despre situatia politica din Romania

Instabilitatea politica creata de ambitiile reciproce ale clasei politice romanesti a dus la un haos national. Din pacate acest haos este incurajat de marile puteri ale lumii. Interesul este de a crea instabilitate si confuzii.

Regretabil ca jocurile puternicilor zilei sunt acceptate de clasa politica romaneasca fara simt de responsabilitate fata de neam si alegatori.

Din pacate modelul mizeriei umane a fost urmat si de unii cetateni de rand care, prin felul de a se implica, isi vand demnitatea pentru cadouri oferite in perioada intereselor electorale.

Despre "durerea" neamului romanesc parintele Iustin spune: http://apologeticum.wordpress.com/2012/08/22/interviu-cu-parintele-justin-cine-sa-ridice-piatra-de-pe-mormantul-neamului-nostru/