Foto: Raluca Brodner
Întâmplarea
a făcut să ne revedem chiar în ziua aniversării sale. A fost o
sărbătoare cu dublă semnificaţie pentru Petru Hurley, un irlandez
stabilit în România de aproape un sfert de veac, deoarece a fost pentru
prima dată când şi-a celebrat data naşterii în calitate de
creştin-ortodox. Despre hotărârea de a se converti la Ortodoxie şi ceea
ce l-a determinat să îmbrăţişeze dreapta credinţă ne-a vorbit, cu
sinceritate, în interviul ce urmează.
Locuiţi în România de 21 de ani. Când aţi simţit chemarea Ortodoxiei?
Îmi amintesc de luna septembrie a anului 2008, când Gheorghe, un
prieten, m-a dus, pentru o săptămână, la muntele Athos. Acolo mi s-a
dezvăluit o lume pe care nu o ştiam şi mi-am dat seama cât de păgân sunt
prin toată viaţa mea, cât de departe sunt de ceea ce ar trebui să fiu.
De atunci a început un proces lent, spiritual, care încă e la
început, iar pe acest drum am întâlnit oameni care m-au întrebat dacă mă
voi boteza, însă niciodată nu ştiam răspunsul. Eu m-am născut într-o
familie cu 10 copii, descendentă a unei tradiţii catolice puternice de
sute de ani în Irlanda. La un moment dat, mi-am pus întrebarea: „Cu ce
drept să schimb eu asta?“ Mai mult decât atât, când faci o asemenea
alegere, o faci şi ca reprezentant al unui neam. Când o să mă duc acasă,
mama poate să-mi spună: „Dar consideri că nu ai fost botezat când ai
fost copil?“, sau ar putea gândi: „Dacă Petru are dreptate şi ceilalţi 9
nu sunt botezaţi?“ Aceste întrebări le-am adresat şi eu oamenilor mai
elevaţi spiritual pe care i-am întâlnit în decursul anilor. Am fost
botezat creştin de părinţii mei, fără doar şi poate, la fel ca şi toţi
fraţii mei. Am avut multe discuţii din anul 2008 încoace şi pe acest
drum am câştigat un mare respect pentru Ortodoxie. M-a sensibilizat în
foarte multe privinţe. Chiar dacă sunt nişte reguli, care la început
mi-au dat bătăi de cap, au contat enorm înţelegerea, mângâierea şi
bunătatea oamenilor obişnuiţi, a călugărilor şi a preoţilor întâlniţi în
toţi aceşti ani, care m-au convins prin modul lor de viaţă.
Într-un dialog cu un călugăr, chiar îmi exprimam opinia că nu pot
concepe ca părinţii mei să nu ajungă în Rai, când ei s-au jertfit
crescând 10 copii, au 60 de ani de căsnicie, au 18 nepoţi, au dus o
viaţă sfântă, în sensul trăirii lor, al educaţiei şi al modelului pe
care ni le-au oferit. S-au străduit cât au putut; tata are 89 de ani,
mama are 86 de ani. Călugărul a fost de acord cu mine şi mi-a spus: „Tu,
venind aici, ai mai multe informaţii, ei nu au avut acces la ele, sunt
în necunoştinţă de cauză. Dar tu poţi să fii pârghia prin care se
mântuieşte un neam întreg“.
Printre numeroasele experienţe pe care le-am avut în ultimii 20 de
ani, pot spune că m-am întâlnit faţă în faţă cu adevărul, întruchipat în
mai multe feluri. M-am abandonat în nişte situaţii extreme într-un fel,
aşa cum a fost drumul de la Cimitirul Vesel din Săpânţa (Maramureş)
până la Muzeul Naţional al Ţăranului din Bucureşti, parcurs pe jos, pe
timp de
