Hristos scuipat și batjocorit. Un brand modern cu duh neomarxist-comunist.

Eugen Turcanu - inchisoarea Pitesti

Calomniile aduse împotriva Bisericii Ortodoxe se întețesc pe zi ce trece.

 Se pun câteva întrebari:

   Cine sunt cei care aduc astfel de calomnii?

   De ce o fac?

   Care este mediul în care se formează aceste comportamente?

   etc...

Am primit pe email de la cititori și colaboratori câteva semnalări legate de existența unor agresiuni scrise și verbale făcute de către unele persoane la adresa Bisericii Naționale Române. Câteva astfel de sesizări s-au materializat în anchete jurnalistice pe care le-am postat pe blogul asociației noastre, iar altele le avem în vedere.

Sorina C., studentă de la facultatea de litere din Cluj-Napoca, nemulțumită de ce poate găsi în mediul on-line, ne-a trimis câteva detalii. Astfel am rugat-o să ne scrie, în cuvintele ei, câteva constatări.

La scurt timp ne-a trimis prin email un eseu pe care l-am împărțit în două:

Țurcanulvechi și nou

sau cât de cool ești dacă Îl scuipi pe Hristos (I)

Eugen Țurcanu, torționarul de la Pitești, n-a murit. A "înviat". Îl vedem printre noi, în anul 2020, brav susținător al omului celui nou, înfocat combatant al "retrograzilor și nemernicilor" de creștini ortodocși care îndrăznesc să își apere credința.

Țurcanul vechi

Mai întâi, în primul articol, să vorbim despre Țurcanul cel vechi. Cinstit este să ne aducem aminte cine a fost, să îi înțelegem drama (sperăm că a fost dramă, nu tragedie). A fost un om bolnav și la fel de chinuit ca și victimele sale. Desigur, nu vom fi niciodată de acord cu comportamentul lui, dar nici nu avem dreptul a judeca un om bolnav.

Descriere personajului

Eugen Țurcanu a fost un neasumat. A fost neasumat pentru că, odată cu instaurarea regimului comunist, nu și-a asumat rudele și trecutul, secretul lui cel mai mare fiind acela că a făcut parte pentru scurt timp din Frățiile de Cruce. De asemenea, soția lui era Oltea Saghin, fiica unui comandant legionar din Câmpulung. Țurcanu nu prea s-a împăcat cu idealurile legionare, a devenit chiar ateu, ceea ce era inacceptabil pentru legionari. Probabil că rarele lui participări la grupurile lor se datorau unor prieteni legionari. S-a despărțit de legionari în tensiuni, după ce aceștia l-au făcut trădător. Dar el nu se mai regăsea de mult în grupul lor. Venind PCR la putere, Țurcanu s-a înscris în partid, a făcut o școală diplomatică și spera să își facă o carieră în timpul comunismului. Începuse deja Facultatea de Drept la Iași în 1945. S-a trezit arestat în 1948 pentru „părtinire” la Mișcarea Legionară, deoarece un legionar îl pomenise în cadrul anchetelor cu câteva săptămâni mai devreme. După îndelungi anchete a fost condamnat de către Tribunalul Militar Iași la 7 ani închisoare.

În mod sigur avea o fragilitate sufletească de dinainte de intrarea în închisoare pe care comuniștii au exploatat-o până l-au transformat într-o brută. „Undeva în sufletul lui se ascundeau trădarea și slugărnicia. Dacă nu i s-ar fi promis libertatea și puterea, nu ar fi fost capabil de efortul pe care l-a depus”[1]. În mod sigur i-a fost frică de tortură și de durere și, decât să o sufere el, a ales să îi tortureze pe alții. După cum îl descria și Ianolide, tindea la libertate.

Țurcanul cel vechi nu avea valori. Nu le-a avut niciodată din descrierile făcute de cei care l-au cunoscut. Din punct de vedere psihologic, îndrăznesc să spun că a fost nepotrivire de caractere între el și legionari. Țurcanu, prin firea lui, nu era interesat de valori, ci să reușească în viață cu orice preț, punctul lui forte era acțiunea, pe când mișcarea legionară punea mult accent pe principii, valori, cauze comune, ceea ce nu avea cum să fie pe placul lui Țurcanu. Nu e de mirare că s-au despărțit în tensiune. Punctul forte al persoanelor ca Țurcanu este să acționeze, au nevoie de acțiuni incitante și vor să scape din „închisoare” cu orice preț. Nu e de bine, sau de rău. Depinde de contextul în care se află. În stres sever, nu e de mirare că Țurcanu a putut să aplice niște metode de tortură de neimaginat. S-a baricadat emoțional să nu aibă regrete, dar emoțiile îl luau pe sus noaptea, când avea coșmaruri. „În timpul somnului, la Pitești, avea cumplite coșmaruri care îl chinuiau și striga, urla, gemea și lovea, în timp ce chipul lui se desfigura și se descompunea. Țurcanu în timpul coșmarelor era mai oribil decât criminalul lucid”[1].

Comportamentul din închisoare

Pe lângă bătăile și torturile fizice de neimaginat pe care le aplica deținuților în speranța că va fi eliberat, victimele lui erau „bandiți”. Îi înjura și îi batjocorea, înjosindu-i cu formulele cele mai murdare și mai îngrozitoare. Nu s-a sfiit să facă blasfemii.

Crăciunul în temnița Piteștiului, în anul 1949

„Acum Genu (Eugen Ţurcanu) privea triumfător spre perete. Cu glas liniştit a zis:

- Astăzi e Crăciunul. Bine… Să-l sărbătorim şi noi cum se cuvine!… Hei, tu, ăla, dezbrăcarea! a ordonat unui tânăr. Acela, tremurând s-a dezbrăcat şi era tot trupul lui vânăt şi însângerat.

- Tu eşti fecioara cea prea…, a zis Genu. Aşează-te în poziţie de născătoare! N-ai mai fătat tu până acum, dar acum ai s-o faci şi pe asta!

Tânărul s-a aşezat pe duşumea. (…)1 Asistenţa scotea strigăte ce semănau cu scheunatul câinilor bătuţi. Actul s-a săvârşit. Genu a continuat:

- Mai trebuie şi îngeri imaculaţi, boi şi măgari, ca să fie legenda verosimilă. Toţi la pielea goală. Vreau o orgie, bă, cum nu s-a mai văzut. Eu, dumnezeu, o ordon ca atotputernic! Şi o să vă iasă Dumnezeu şi din măduva spinării, nu numai din creierii ăia stricaţi! (…) Apoi să treceţi, pe rând, să vă cuminecaţi. (…) Dacă nu vă ajunge, avem tineta plină! Atenţie, Dumnezeu e de faţă, totul să se petreacă după voia mea şi toţi să-mi cântaţi slavă şi osanale.

Executarea! a ordonat Ţurcanu. Şi a început un ritual dement, condus de fantezia lui Genu, care părea inepuizabil. Când jocul macabru şi fantastic era în toi, careva a strigat:

- Dom’, dom’, dom, … a… a murit…

- Cine, bă, a murit?

- Hristos cel răstignit! Şi a arătat spre peretele pe care era tânărul crucificat.

S-a făcut linişte o clipă. Genu s-a apropiat de cel răstignit. I-a tras un pumn în ficat, altul în burtă, dar acela n-a mai înviat, n-a mai mişcat.

- Am scăpat de umbra aceasta care a luat soarele oamenilor! A zis Genu.

L-au dat jos de pe perete. L-au tras spre uşă, au bătut şi Genu a spus:

- I-a cedat inima. Luaţi-l domnule sergent major! Hei, tu, Şerbule, du mortu’ asta unde-ţi zice domnu’ sergent”[2].

Săptămâna Patimilor, Pitești, 1951

„Se apropiau Paștile şi eram îngroziţi la gândul că ceea ce se petrecuse la Crăciun se va repeta aidoma şi de Paşti, cu aspecte însă mult mai satanice, pe care imaginaţia omului sănătos la minte nu le poate crea (…).

Oricine mi-ar fi spus și orice aș fi citit în cea mai pornografică literatură, nu mi-aș fi putut închipui niciodată că niște minți satanizate și bolnave puteau născoci asemenea măscări, pentru a huli și ofensa Majestatea lui Dumnezeu, Sfințenia și Neprihănirea Lui.

Așa cum am mai relatat cu ocazia Crăciunului din 1950, nu-mi voi îngădui – pentru bruma de cultură și carte pe care mi-am însușit-o îndecursul anilor de învățătură, pentru bunul simț și pudoarea unui umil creștin – să prezint înaintea cititorilor astfel de abjecții adresate lui Dumnezeu. Dacă le-aș pronunta sau le-aș scrie, m-aș face purtătorul de cuvânt al satanei și al slugilorlui.

Ce sens ar avea să descriu pornografiile, insultele și hula adusă lui Dumnezeu? Cei credincioși ne vor crede pe cuvânt, avându-i martori pe Dumnezeu și pe acei ce, în Numele Lui, au îndurat astfel de torturi. Nu ne vor crede ateii, care și așa hulesc pe Dumnezeu, fără a fi torturați.

Din după-masa de luni și până în Vinerea Mare, când se cânta Prohodul în bisericile noastre, precum și în cele trei zile de Paști, s-a cântat tot timpul pe melodia Prohodului, de către cei zece care se lepădaseră de Mișcare, plus plantoanele, tot acest repertoriu de pornografii, măscări și scabrozități, care depășeau orice imaginație.

Noi, „misticii”, am fost purtați timp de opt zile, în genunchi prin cameră, de la uncapăt la altul, înfrunte cu Ungureanu, închipuind patimile Domnului”[3].

Sfârșitul

În loc să primească libertate și funcții pentru serviciile făcute partidului, Țurcanu a fost dat jos tocmai de către partid. „Când a fost pus în lanțuri și acuzat de toate crimele săvârșite, el a avut un șoc” [1]. A fost, poate, șansa lui să redevină om. Poate că abia atunci a realizat că a servit cauzei greșite. A scris mii de pagini de mărturii, dar care au dispărut din arhivele securității.

Poate că Dumnezeu l-a mântuit și pe El și i-a îngăduit chinul ca el să își vină în fire. Octavian Tomuţa susţine că s-a întâlnit cu un preot care a stat în celulă cu un Ţurcanu ,,abătut, era frământat, era un amestec de resemnare şi disperare”. El l-a întrebat daca Dumnezeu poate ierta ,,crime multe şi grele” iar Nicolae Itul pretinde că l-a auzit în Jilava strigând de la un geam: ,,Mă băieţi, mă, aici Ţurcanu ! Vă rog să spuneţi tuturor că-mi pare rău de toate crimele şi de tot răul pe care l-am făcut şi să mă ierte, dacă pot !” [4].

Eugen Ţurcanu a fost executat, prin împuşcare, conform actelor oficiale, pe 17 decembrie 1954, iar decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al comunei Jilava la 5 octombrie 1962.

Concluzii

„Inteligența lui era orbită de beția puterii, de dorința de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunoștea comunismul în esența lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comuniștii. Iar răsplata au fost niște rafale de armă care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecată de care să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticăloșii”[5].

Partidul pe care l-a servit cu devotament l-a pedepsit și l-a trimis la moarte. Dumnezeul pe Care L-a scuipat i-a purtat de grijă și nădăjduim că pocăința din final l-a dus la viața veșnică.

Probabil că a sperat că se va putea întoarce din închisoare la familia și la cariera lui, altfel nu se pot explica crimele comise. În disperare oamenii sunt în stare de orice, pentru că nu mai văd limpede situația. A vrut să scape și s-a chinuit mai mult: odată prin coșmarurile pe care le avea, iar apoi prin regretele care l-au cuprins. Sperăm că regretele i-au fost spre eliberare. Un om bolnav are dreptul a se face sănătos, la fel și Țurcanu, la fel și tâlharul de pe cruce. Oricare dintre noi putem fi un Țurcanu. Ioan Ianolide spune: „Și totuși, nu ar fi ajuns un criminal dacă nu intra în pușcărie și dacă nu considera că trebuie să se răzbune pe aceia care-i distruseseră cariera și familia” [1].

Bibliografie

[1] Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006, p. 114

[2] https://www.fericiticeiprigoniti.net/pitesti/802-craciunul-in-temnita-pitesti-anul-1949

[3] https://www.fericiticeiprigoniti.net/pitesti/237-saptamana-patimilor-inchisoarea-pitesti-camera-3-subsol-anul-1951

[4] Mureşan Alin, Lăcătuşu Dumitru ,,Casa Terorii. Documente privind penitenciarul Piteşti (1947-1977)”, Editura Polirom, Bucureşti, 2009, p. 256

[5] https://www.fericiticeiprigoniti.net/prigonitori/80-eugen-turcanu/437-eugen-turcanu-un-inger-cazut

Nota redacției:

Partea a doua o vom publica Mâine, unde vor fi detaliate câteva aspecte ale situației semnalate de către colaboratoarea noastră.