IPS Ierotheos Vlachos: predică la Schimbarea la Fata a Domnului - 6 august

Schimbarea la Fata a lui Hristos de pe Muntele Tabor a avut loc cu putin timp inainte de Patimi, mai precis, cu patruzeci de zile inainte ca Hristos sa patimeasca si sa fie rastignit. De altfel, scopul Schimbarii la Fata a lui Hristos a fost acela de a-i intari pe ucenici in credinta ca El este Fiul lui Dumnezeu, pentru a nu se face sovaielnici la vederea celor care aveau sa se petreaca in zilele urmatoare. Acest adevar se vadeste din troparele Bisericii.Intr-unul din ele se canta:„Mai inainte de cinstita Crucea Ta si de Patima, luand pe cei mai alesi dintre sfintitii ucenici, in Muntele Taborului Te-ai suit, Stapane”,iar in condacul praznicului se spune: „…ca daca Te vor vedea rastignit, au sa cunoasca patima cea de bunavoie si lumii sa propovaduiasca ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui”.

 
Ar fi fost firesc ca Schimbarea la Fata a lui Hristos sa fie praznuita in luna martie, in functie de data la care se sarbatoresc Pastile. Dar pentru ca aceasta data coincide cu perioada de lasat de sec, praznicul Schimbarii la Fata nu s-ar fi putut sarbatori cum se cuvine si, de aceea, el a fost mutat pe 6 august. Aceasta data nu este intamplatoare, pentru ca precede cu patruzeci de zile sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), care este socotita la fel ca si Vinerea Mare. Faptele Schimbarii la Fata sunt consemnate de trei dintre Sfintii Evanghelisti, deoarece este vorba despre eveniment central din viata lui Hristos care ascunde multe mesaje teologice (Matei 17, 1-8, Marcu 9, 2-8, Luca 9, 28-36). Schimbarea la Fata a lui Hristos a constituit un moment de varf din viata ucenicilor, care a avut legatura si cu Cincizecimea, pentru ca a fost vorba despre punctul culminant al manifestarii lui Dumnezeu.Desigur, exista diferente intre Schimbarea la Fata si Cincizecime, deoarece, la vremea Schimbarii la Fata, ucenicii nu erau inca madulare ale Trupului indumnezeit al lui Hristos, asa cum aveau sa devina in ziua Cincizecimii.
 

In timpul vietii de pe pamant a lui Hristos, au mai existat si alte episoade legate de Schimbarea la Fata, de vreme ce ucenicii s-au invrednicit si cu alte ocazii sa vada cateva raze ale Dumnezeirii lui Hristos. In continuare, vom prezenta doua dintre aceste evenimente. Primul a fost chemarea a doi dintre ucenici, dupa ce Sfantul Ioan Botezatorul L-a aratat lor pe Hristos. Indata ce l-au auzit pe Cinstitul Inaintemergator spunand: „Iata Mielul lui Dumnezeu”, ucenicii L-au urmat pe Acesta. Şi „Iisus intorcandu-Se si vazandu-i ca merg dupa El” i-a intrebat ce cauta. Atunci cand ei L-au intrebat la randul lor unde locuieste, Hristos i-a chemat sa vina cu El. In continuare, Sfantul Evanghelist noteaza: “Au mers deci si au vazut unde locuia; si au ramas la El in ziua aceea“ (Ioan 1, 35-39). Faptul ca Hristos Şi-a intors fata si i-a vazut inseamna ca Şi-a dezvaluit o parte din slava chipului Sau, lucru care i-a facut pe ucenici sa vrea sa ramana cu El. Casa lui Hristos este lumina, pentru ca Dumnezeu este „lumina neapropiata a caselor”, iar faptul ca ucenicii au ramas in acea zi in casa inseamna ca ei au fost o zi intreaga in contemplarea Luminii nezidite.
 

Asadar, chemarea ucenicilor nu a reprezentat o simpla invitatie la care ei au raspuns pentru ca erau plini de zel, ci a fost rodul vederii de Dumnezeu si al revelatiei. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, acest lucru demonstreaza ca Hristos isi arata fata, adica slava chipului Sau, numai celor care Il urmeaza. Cu alte cuvinte, nimeni nu poate sa ajunga la vederea de Dumnezeu daca nu Il urmeaza pe Hristos in practica, pentru ca„daca omul nu se curata pe sine, cum poate sa dobandeasca cunostinta si sa primeasca lumina?”
 

Cel de-al doilea eveniment a fost chemarea ucenicilor intre care se afla si Sfantul Apostol Petru. Hristos i-a intalnit in ceasul cand acestia tocmai se intorceau dupa ce pescuisera toata noaptea in zadar si le-a spus sa arunce din nou navoadele in apa. Dupa ce a prins pesti peste orice asteptare, Simon Petru a cazut la picioarele lui Hristos si I-a spus: „Iesi de la mine, Doamne, ca sunt om pacatos”. Sfantul Evanghelist Luca justifica aceasta reactie: “Caci spaima il cuprinsese pe el si pe toti cei ce erau cu el, pentru pescuitul pestilor pe care ii prinsesera” (Luca 5,1-11). Sentimentul Sfantului Apostol Petru ca este pacatos a fost rodul fricii lui Dumnezeu si al intregii atmosfere create de minunea savarsita. Este vorba despre manifestarea slavei lui Dumnezeu, de simtamantul prezentei Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, dar si de constiinta propriei necuratii si pacatosenii. Daca vom compara acest episod cu alte evenimente revelatoare de aceeasi natura din Vechiul si din Noul Testament, vom constata ca frica nu provenea din fapte exterioare, ci din revelarea slavei lui Dumnezeu.
 

Schimbare la fata inseamna schimbarea infatisarii. La un moment dat, Hristos a dezvaluit ceea ce era ascuns, adica a aratat slava Dumnezeirii cu Care firea omeneasca a fost unita din clipa zamislirii in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu. Din iubire de oameni, Hristos a ascuns ceea ce El era dintotdeauna, pentru ca ucenicii „sa nu arda” din pricina nevredniciei lor, ei nefiind inca pregatiti pentru a vedea. Pe Tabor, Hristos S-a schimbat la Fata, dar „nu a luat nici o altainfatisare, nci nu s- a Transformat, ci S-a aratat ucenicilor cu adevarata Lui Fata”( Sfantul Ioan Damaschin). Aceasta inseamna ca Hristos nu a luat ceva ce nu avea, nici nu S-a transformat in ceva ce nu era, ci S-a aratat ucenicilor asa cum era El in realitate. Practic, atunci cand vorbim despre Schimbarea la Fata, intelegem ca Hristos a aratat slava Dumnezeirii Sale, pe care o tinea nevazuta prin faptul ca aparea oamenilor cu trup obisnuit, pentru ca oamenii nu puteau face fata vederii Dumnezeirii.
 

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca Hristos nu a dezvaluit intreaga Dumnezeire, ci numai o mica parte din energia Sa. El a facut acest lucru ca sa arate slava dumnezeiasca doar ca o pregustare a Imparatiei Cerurilor, dar si din iubire de oameni, pentru ca ucenicii sa nu-si piarda inca viata prin vederea intregii slave a Dumnezeirii. De aceea, taina Schimbarii la Fata ascunde revelarea Imparatiei Cerurilor, dar este si expresie a iubirii de oameni a lui Dumnezeu.In textele liturgice se vorbeste despre faptul ca, in timpul Schimbarii la Fata, Hristos a indumnezeit firea omeneasca pe care o luase asupra Sa.
 

Asemenea exprimari nu arata ca firea omeneasca s-a indumnezeit in acel ceas. Dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, firea omeneasca a primit Dumnezeirea, adica s-a indumnezeit, prin unirea in ipostas si prin comuniunea cu Fiul lui Dumnezeu, care a avut loc in momentul zamislirii lui Hristos in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu, in ziua Buneivestiri. In acel moment, Dumnezeirea a indumnezeit firea omeneasca, iar firea omeneasca a fost indumnezeita (Sfantul Grigorie Teologul). In timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos, firea omeneasca indumnezeita prin luarea ei de catre Dumnezeu Cuvantul s-a aratat ucenicilor. Mai inainte, indumnezeirea firii omenesti era necunoscuta, dar acum, ea se vadeste. Acesta este sensul faptului ca in unele tropare ale Bisericii se vorbeste despre indumnezeirea firii omenesti in timpul Schimbarii la Fata. Lucrul acesta ne duce la concluzia ca, pe Tabor, nu a avut loc numai revelarea si Schimbarea la Fata a lui Hristos, prin care El a aratat cateva raze ale Dumnezeirii Sale, ci si schimbarea la fata a ucenicilor. Ucenicii s-au invrednicit sa vada indumnezeirea firii omenesti a lui Hristos tocmai pentru faptul ca ei insisi s-au schimbat. Sfintii Parinti vorbesc despre transformarea ucenicilor: „Ucenicii s-au transformat, iar aceasta i-a facut sa vada transformarea” (Sfantul Grigorie Palama).
 

Schimbarea ucenicilor a avut loc in toata existenta lor psihosomatica. Ei nu au vazut lumina sfanta doar prin mintea lor, care este ochiul sufletului, ci si prin simturile trupesti, care au fost mai inainte intarite de harul nezidit al lui Dumnezeu si au fost transformate pentru a putea vedea. Ochii trupesti sunt orbi pentru lumina lui Dumnezeu, pentru ca sunt ziditi si nu pot vedea Lumina nezidita. Tocmai de aceea, prin harul Creatorului, ochii au fost transformati spre a vedea slava lui Dumnezeu (Sfantul Grigorie Palama).
 

Pentru ca sa arate slava Dumnezeirii Sale, Hristos a urcat pe Muntele Tabor. Lucrul acesta s-ar fi putut petrece si pe o campie, intr-un loc indepartat. Atunci de ce a fost preferat muntele?In vremurile vechi se obisnuia ca toate marile evenimente sa se desfasoare pe locuri inalte, pe munti inalti sau scunzi, lucru valabil si in cazul idolatrilor, care aduceau jertfta in munti. Hristos a aratat maretia slavei Sale pe Muntele Tabor, pentru ca revelarea indumnezeirii firii omenesti este cel mai mare eveniment din istoria omenirii.In plus, dupa cum a spus Insusi Hristos, El a venit sa caute oaia ratacita care s-a pierdut in munti. Prin urmare, Hristos a urcat pe munte pentru a arata ca El a gasit oaia pierduta, ca a slobozit-o de pacat si de Diavol si ca El este adevaratul pastor al oamenilor (Sfantul Grigorie Teologul).
 

Urcarea pe munte arata si faptul ca cei care vor sa vada slava Dumnezeirii in firea omeneasca a Cuvantului trebuie sa iasa din micime si sa ajunga la cele inalte, sa urce spre cer, adica sa se curateasca de toate cele lumesti care ii tin legati de pamant.Schimbarea la Fata a lui Hristos a avut loc in timpul zilei, fapt pentru care ucenicii vedeau atat soarele fizic, cat si pe cel duhovnicesc. Intr-un tropar de-al sau, Sfantul Ioan Damaschin scrie:„Ascunsu-s-a de razele Dumnezeirii soarele cel simtitor, daca Te-a vazut pe Tine schimbat la fata, pe Muntele Taborului, Iisuse al meu”.
 

Cu alte cuvinte, soarele fizic s-a ascuns, adica a disparut in fata razelor Dumnezeirii lui Hristos. Dupa cum spun sfintii care au asemenea experiente, este posibil ca la inceput ucenicii sa fi vazut doua lumini, adica lumina creata si lumina necreata, dar atunci cand s-a aratat energia Dumnezeirii, care era mult mai puternica, soarele fizic a disparut cu desavarsire. Sfantul Isaac Sirul spune ca pe Tabor, ucenicii vedeau doi sori: „unul pe cer, dupa fire, iar celalalt peste fire”.
 

Sfantul Nicodim Aghioritul afirma ca, in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos, pe Muntele Tabor privelistea a fost coplesitoare. Aceasta s-a datorat in primul rand faptului ca rasarisera doi sori, ceea ce zidirea nu mai cunoscuse pana atunci. Nu a fost vorba despre soarele care se arata inainte de rasarirea soarelui, adica despre asa-numita parhelie, care este imaginea optica a soarelui ce precede rasarirea adevaratului soare, ci despre doi sori care s-au aratat la amiaza (nu in zori, atunci cand are loc fenomenul de parhelie). In al doilea rand, atmosfera a fost coplesitoare pentru ca una din cele doua aparitii luminoase era soarele care rasarise din ceruri, iar cealalta era soarele duhovnicesc, care rasarise de pe pamant. Cel de-al doilea soare era fara de asemanare mai presus decat soarele fizic, care rasarise din ceruri. La fel cum, prin rasarirea soarelui fizic, toate stelele cerului dispar, atunci cand a rasarit soarele dreptatii, au disparut toate razele soarelui fizic.
 

Desigur, in acel moment, slava soarelui duhovnicesc nu a fost vazuta de toti oamenii de pe pamant, ci numai de trei ucenici si de profetii care s-au aratat atunci. Sfantul Grigorie Palama spune ca, in afara cazului orbilor, soarele fizic care rasare din cer este vazut de toti oamenii de pe pamant, in vreme ce soarele duhovnicesc al dreptatii este vazut numai de cei vrednici si pregatiti pentru aceasta. Continuandu-si ideea, el mai spune ca soarele fizic este vazut de toti oamenii pentru ca nu are suflet, ratiune si voire, in vreme ce soarele duhovnicesc se arata cui vrea, daca vrea si cat timp vrea, pentru ca, nu numai ca are fiinta, stralucire si slava, dar are si voire corespunzatoare. Prin urmare, doar cei care sunt invredniciti de Dumnezeu pot vedea lumina duhovniceasca si nezidita, fiindca Dumnezeu Se descopera pe Sine Insusi dupa cum voieste El, iar aceasta descoperire se face in functie de starea duhovniceasca a oamenilor care se invrednicesc de o asemenea experienta revelatoare.
 

Am subliniat mai inainte faptul ca lumina pe care au vazut-o Ucenicii pe Muntele Tabor nu era o realitate creata, ci insasi lumina Dumnezeirii. Mai mult, ea nu era o a treia fire a lui Hristos, care ar fi fost pana atunci ascunsa, ci era Insasi Dumnezeirea Care a indumnezeit firea omeneasca. Cu alte cuvinte, Hristos avea doua firi, una dumnezeiasca si alta omeneasca, unite in ipostasul Sau fara schimbare, fara amestecare, fara despartire si fara impartire, iar ucenicii s-au invrednicit sa vada slava Dumnezeirii in firea omeneasca a Cuvantului.
 

O invatatura fundamentala a Bisericii spune ca fiecare fiinta isi are energia sa. Daca fiinta este necreata, atunci energia este necreata, iar daca fiinta este creata, si energia este creata. De asemenea, dupa cum afirma Sfantul Ioan Damaschin, altceva este fiinta sau firea, altceva este energia, altceva este cel de la care provine energia si altceva este roada lucrarii. Energia este slava fiintei, insa cel de la care provine energia este persoana. Persoanele Sfintei Treimi au fire si energie comune. Dupa cum invata Sfintii Parinti, noi, oamenii, nu vedem si nici nu ne impartasim din fiinta lui Dumnezeu, ci numai din energiile Sale. Prin urmare, ceea ce au vazut ucenicii pe Muntele Tabor nu era fiinta lui Dumnezeu, ci energia Sa in firea omeneasca a Cuvantului.Lumina de pe Muntele Tabor era slava Dumnezeirii. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, cuvantul Dumnezeire desemneaza fiinta lui Dumnezeu si energiile Sale, pe cand Dumnezeu desemneaza persoana si ipostasul. Nu putem numi Dumnezeire numai pe Tatal, numai pe Fiul sau numai pe Sfantul Duh. Putem sa spunem Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Cuvantul sau Dumnezeu Sfantul Duh, insa niciodata Dumnezeirea Tatalui, ca si cum ea ar fi diferita de Dumnezeirea Fiului si de Dumnezeirea Duhului Sfant.
 

Deoarece se refera la fire, cuvantul Dumnezeire poate fi redat si prin energia lui Dumnezeu. De aceea, putem sa vorbim despre „Dumnezeirea de deasupra”, adica despre firea Dumnezeirii care este cu totul neimpartasita, si despre „Dumnezeirea binevoitoare”, reprezentata de energiile Dumnezeirii din care se impartaseste omul. Cu toate acestea, Dumnezeirea este una in trei ipostasuri (Sfantul Grigorie Palama).
 

Cuvantul Dumnezeire este polisemantic si desemneaza diferite adevaruri teologice. Sfantul Grigorie Palama face mai multe analize interpretative care se refera la etimologia acestui cuvant, adica la provenienta sa. Sfanta Treime Se numeste Theotita (Dumnezeire) de la „se aseaza si ajunge pretutindeni”, desemnand omniprezenta lui Dumnezeu. Cuvantul Theotita provine si din „se face nevazut si fuge de peste tot”, insemnand ca firea, adica fiinta Sa, nu poate fi atinsa. Se numeste Theotita pentru ca „arde tot ce atinge si distruge toata rautatea”, desemnand stralucirea lui Dumnezeu si energia Sa care arde pe orice pacatos. Acest cuvant poate proveni si din theasthai, insemnand ca Dumnezeu le vede si le cunoaste pe toate inainte ca ele sa inceapa sa existe. De asemenea, desemneaza si grija lui Dumnezeu pentru toate, fiindca se leaga de exprimarea „a se ingriji si a vedea”. In plus, cuvantul Theotita (Dumnezeire) provine de la theopoio (a adora). Toate aceste interpretari etimologice desemneaza diferitele energii ale lui Dumnezeu, adica energia proniatoare, iluminatoare si indumnezeitoare, dar in acelasi timp, desemneaza si ceea ce este neimpartasit din Dumnezeu, adica fiinta sau firea Sa.
 

Concluzia teologica pe care am putea sa o desprindem din toata aceasta abordare este ca ucenicii nu au vazut pe Tabor fiinta lui Dumnezeu, ci energia necreata a Dumnezeului Treimic in firea omeneasca a Cuvantului. Schimbarea la Fata de pe Muntele Tabor a avut loc la cateva zile dupa ce Hristos le-a vorbit ucenicilor:“Adevarat graiesc voua ca sunt unii din cei care stau aici care nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere“ (Marcu 9, 1).
 

Imediat dupa prezentarea acestor cuvinte ale lui Hristos, Sfantul Evanghelist descrie episodul Schimbarii la Fata, care s-a petrecut sase zile mai tarziu. Asadar, dupa cum reiese din Sfanta Evanghelie, intre timp nu a mai avut loc nici un eveniment, nici o invatatura si nici o minune. Aceasta inseamna ca zilele care s-au scurs de la spusele Hristos si pana Schimbarea Sa la Fata au fost petrecute in liniste.
 

Despre Imparatia lui Dumnezeu se spun multe. Unii o identifica cu o instaurare a voii lui Dumnezeu asupra lumii, iar altii cu fericirea viitoare a celor drepti. Faptul ca exista o legatura intre Imparatia lui Dumnezeu si Schimbarea la Fata a lui Hristos arata ca in realitate, Imparatia lui Dumnezeu este contemplarea harului necreat si a slavei Dumnezeului Treimic in firea omeneasca a Cuvantului si, bineinteles, indumnezeirea omului.
 

In legatura cu acest aspect, Sfantul Grigorie Palama face o observatie deosebita. El invata ca Imparatia lui Dumnezeu este strans legata de Imparat, Care este Hristos Dumnezeu. In Hristos, fire dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca, iar slava Dumnezeirii a indumnezeit si a iluminat firea omeneasca. De aceea, acolo unde Se afla Hristos, era si Imparatia Cerurilor. Nu exista imparat fara imparatie si nici imparatie fara imparat. Asadar, fara Imparatul Hristos, Imparatia lui Dumnezeu nu poate fi conceputa.
 

In cuvantul Sau, Hristos face legatura intre imparatie si vedere: „pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu”. Este vorba despre vederea luminii necreate. „Venind” nu inseamna ca Imparatia vine de undeva, ci inseamna ca ea se va arata, pentru ca acolo unde este Hristos este si Imparatia.
 

Asadar, nu este vorba despre o venire spatiala, ci despre o revelare, iar aceasta revelatie-aratare are loc prin energia Duhului Sfant. Lucrul acesta este desemnat prin cuvintele „intru putere”. Omul nu este capabil sa vada slava lui Dumnezeu daca simturile sale psihosomatice nu sunt intarite de energia necreata a lui Dumnezeu.
 

Biserica si Sfanta Impartasanie pot fi numite Imparatia lui Dumnezeu atunci cand cei care traiesc in ele ajung la vederea slavei nezidite a lui Dumnezeu, care este adevarata Imparatie. Daca vorbim despre Biserica si despre Imparatia lui Dumnezeu fara a face legatura intre acestea si contemplarea lui Dumnezeu, care inseamna vederea luminii necreate, atunci gresim din punct de vedere teologic. De altlfel, pentru ca tainele Bisericii au o legatura foarte stransa cu harul curatitor, iluminator si indumnezeitor al lui Dumnezeu, ele dezvaluie Imparatia lui Dumnezeu si il duc pe om spre aceasta.
 

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, pe Muntele Tabor, Hristos le-a aratat oamenilor frumusetea originara a chipului lor, tocmai pentru ca El a fost arhetipul zidirii omului, iar omul a fost creat dupa chipul Sau. Prin aceasta, s-a vadit slava chipului, dar si marea cinste pe care o avem de a fi creati dupa chipul lui Dumnezeu. Originea noastra este nobila, nu umila, pentru ca slavitul Hristos a fost prototipul, dar si artistul plamadirii oamenilor. In mod repetat, in Sfanta Scriptura se spune ca Hristos este noul Adam, Care S-a intrupat pentru a indrepta greseala protoparintelui nostru. Pe vremea cand se afla in Rai, desi era inca neincercat, cel dintai Adam se gasea la treapta iluminarii mintii, deoarece chipul sau era curat si primea razele luminii sfinte. Dar, ca urmare a pacatului, el s-a intunecat si a pierdut asemanarea lui Dumnezeu, fara insa a fi lipsit in totalitate de chipul de mai inainte.Potrivit Traditiei patristice, chipul lui Adam s-a innegrit, adica s-a intunecat, fara a se pierde cu totul, dar prin intruparea lui Hristos si prin indumnezeirea firii omenesti Adam a recapatat slava anterioara, urcand chiar mai sus.
 

Astfel, pe Muntele Tabor, Hristos a aratat care a fost prototipul zidirii omului si in ce stare se afla primul Adam in Rai, inainte de cadere.Desigur, spunem toate acestea in mod conventional, pentru ca, dupa cum invata Sfantul Nicodim Aghioritul, stralucirea lui Hristos schimbat la fata era mai sfanta si mai puternica decat stralucirea lui Adam de pe vremea cand se afla in Rai. Acest lucru a avut doua motivatii. Prima motivatie a fost ca Dumnezeul Care l-a creat pe Adam era Dumnezeu prin fiinta, in timp ce Adam era dumnezeu prin impartasire. Lumina lui Dumnezeu izvoraste din fiinta Lui, in vreme ce lumina pe care o avea Adam provenea din impartasirea din har. A doua motivatie a fost ca Hristos a luat fire omeneasca pe care a indumnezeit-o in ipostasul Sau, in vreme ce Adam a fost in comuniune cu Dumnezeu prin har. Aceasta inseamna ca, daca in cazul lui Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostas, in cazul lui Adam si a oricarui alt om indumnezeit, firea omeneasca se uneste cu Dumnezeu in har, nu in ipostas, pentru ca unirea in ipostas a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca a avut loc numai in Hristos.
 

Pentru a se intelege mai bine acest lucru, trebuie sa spunem ca, asa cum scrie Sfantul Ioan Damaschin, exista trei feluri de unire. Prima este unirea in fiinta, care are loc intre Persoanele Sfintei Treimi a doua este unirea in ipostas, care s-a petrecut in cazul lui Hristos, o data cu intruparea Sa, Hristos fiind singurul Dumnezeu-Om; iar a treia este unirea in har si se petrece cu oamenii indumnezeiti, care nu se unesc cu Dumnezeu in fiinta, pentru ca acest lucru are loc numai intre Persoanele Sfintei Treimi, si nici in ipostas, pentru ca Dumnezeul-Om este unul singur, ci se unesc prin impartasirea din har. De aceea, sfintii nu se numesc dumnezei-oameni, fie si in har, ci dumnezei prin har sau oameni indumnezeiti.
Cu toate acestea, Hristos schimbat la fata a aratat slava arhetipului zidirii noastre. Insa originalul are o mai mare valoare, la fel cum, in cazul statuilor, cea mai mare valoare o are originalul, iar copiile sunt de o mai mica importanta, pentru ca oricine poate sa le faca. Prin bunavointa lui Dumnezeu, Schimbarea la Fata a lui Hristos arata obarsia omului, dar si scopul catre care acesta trebuie sa tinda.
 

Chiar daca este zidita, lumina fizica reprezinta singura realitate de pe pamant care poate reda slava si stralucirea Dumnezeirii. Chipul lui Hristos stralucea ca un soare, iar imbracamintea Lui s-a facut alba ca lumina, pentru ca in acest fel, omul sa poata intelege slava Dumnezeirii. Nu exista nici o alta realitate pamanteasca care sa exprime acest lucru.
 

Se cunoaste faptul ca Dumnezeu este si Se numeste Lumina, pentru ca acest lucru a fost revelat de Insusi Hristos, Care a spus: “Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12), dar si pentru ca cei care s-au invrednicit mai apoi sa Il vada, au afirmat ca El era ca o lumina stralucitoare. Dupa cum noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur, Evanghelistul a spus ca infatisarea lui Hristos stralucea ca soarele pentru ca nu exista nici o alta imagine care sa prezinte mai bine stralucirea chipului lui Hristos din acel moment.
 

Imaginea soarelui dezvaluie inca un adevar teologic, pe care il prezinta Sfantul Grigorie Palama. El precizeaza ca intre lumina si soare exista o diferenta. Dupa cum stim din Vechiul Testament, Dumnezeu a facut lumina in prima zi a creatiei, iar in a patra zi, a facut soarele si i-a dat lumina. Asadar, lumina a fost inainte-creata, iar in discul soarelui ea a stralucit in cea de-a patra zi. Prin analogie, acest lucru se observa si in cazul lui Hristos. Lumina lui Dumnezeu a fost si este fara inceput, adica nu a existat timp in care ea sa nu fi existat. Mai tarziu, atunci cand a avut loc intruparea, firea omeneasca a fost luminata, pentru ca a luat in ea plinatatea Dumnezeirii. Asadar, Dumnezeu a fost lumina dintotdeauna, iar atunci cand a avut loc intruparea, trupul pe care l-a luat a devenit si el izvor al luminii necreate.
 

Exista insa o diferenta enorma intre lumina Dumnezeirii si lumina soarelui, tot atata cata exista intre nezidit si zidit. Ziditul are un inceput al existentei sale si ar trebui sa aiba si un sfarsit, dar Dumnezeu vrea ca el sa nu aiba sfarsit. In plus, ziditul sufera schimbari si alterari. Neziditul nu are nici inceput si nici sfarsit si, desigur, nu sufera nici modificari si nici alterari. De aceea, pentru a desemna neziditul, putem folosi realitati fizice numai in mod conventional. Sfantul Evanghelist scrie: “si a stralucit fata Lui ca soarele” (Matei 17,2). Chipul Sau nu s-a facut soare, ci ca soarele.
 

Sfantul Nicodim Aghioritul noteaza diferenta dintre stralucirea soarelui fizic si stralucirea soarelui dreptatii. Deoarece este supusa legilor timpului, lumina soarelui fizic ajunge la ochii omului o data cu scurgerea timpului, adica nu toata dintr-o data, in masa, ci putin cate putin. Ea variaza de la revarsatul zorilor spre rasaritul soarelui, de la rasaritul soarelui spre miezul zilei si de la miezul zilei spre apus. Asadar, revarsarea luminii variaza, ea oferindu-se in functie de diferitele momente ale zilei. Insa, in cazul luminii vazute de ucenici pe Muntele Tabor, nu s-a petrecut acelasi lucru. Deoarece lumina dreptatii este nezidita si deasupra timpului, ea nu i-a luminat pe Apostoli „putin cate putin, progresiv si prin transfer, ci direct, toata la un loc”.
In functie de starea duhovniceasca a omului, lumina lui Dumnezeu lucreaza in doua feluri: luminator si mistuitor. Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, carbunele este alcatuit atat din partea pamanteasca si materiala, care se face cenusa, cat si partea care inseamna lumina si flacara. De aceea, in unele cazuri arde, iar in altele, lumineaza. Acest lucru se petrece si cu lumina lui Dumnezeu din firea omeneasca a Cuvantului. Hristos Se aseamana cu carbunele aprins, pentru ca are atat fire omeneasca, materiala, cat si lumina Dumnezeirii. Insa cu El se petrece un lucru diferit fata de fenomenul suferit de carbune, care nu ii lumineaza pe acei aflati la departare si ii arde pe cei care sunt aproape, caci El Se face lumina pentru oamenii curatiti de pacate si foc pentru cei care sunt necurati.
 

Cu aceasta ocazie, trebuie sa mai analizam o frumoasa observatie a Sfantului Vasile cel Mare in legatura cu intruparea lui Hristos. Folosind ca exemplu fierul inrosit in foc, el spune ca focul nu vine in fier prin deplasare, ci prin transmitere. Aceasta inseamna ca focul nu se deplaseaza catre fier ci, ramanand in locul sau, ii transmite acestuia puterile si energiile sale, astfel incat, pe de o parte, ca urmare a acestui transfer, focul nu se micsoreaza, iar pe de alta parte, el umple intreg fierul. Prin analogie, acelasi lucru s-a petrecut si la intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Dumnezeu nu S-a miscat din Sine, adica nu S-a deplasat spatial, ci a binevoit catre neamul omenesc, inaltandu-Şi cort in noi fara a inceta sa Se afle in ceruri. In imnele inchinate Nascatoarei de Dumnezeu, acest lucru este redat in chip minunat: „Bunavoire dumnezeiasca a fost, iar nu mutare din loc”.
 

Sfantul Evanghelist Matei spune: “si a stralucit fata Lui ca soarele” (Matei 17, 2). Dincolo de aspectele pe care le-am accentuat pana aici, trebuie sa ne extindem analiza si sa mai subliniem cateva-adevaruri teologice in legatura cu stralucirea chipului lui Hristos.Lumina lui Dumnezeu este de dinainte de veac si deasupra timpului, dar pe Tabor, din dragostea nespusa a lui Dumnezeu pentru oameni, ea a luat forma pe trupul omenesc „ca pe discul soarelui”. In ciuda stralucirii si a descrierii sale pe chipul lui Hristos, lumina „este neamestecata si neamestecat le implineste pe toate si ramane nedescrisa chiar si atunci cand este descrisa” (Sfantul Nicodim Aghioritul). Aceasta este marea taina a intruparii lui Dumnezeu Cuvantul, a Schimbarii Sale la Fata, dar si a indumnezeirii omului.
 

Pentru a nu se face nici o confuzie intre lumina zidita a soarelui si Lumina nezidita a Dumnezeirii, de multe ori, pentru desemnarea luminii necreate, Sfintii Parinti folosesc sintagma „intunericul de deasupra luminii”. Cu adevarat, Dumnezeu este lumina, asa cum L-au vazut sfintii, dar pentru a reda vederea superioara si pentru a se evita corelatia cu alte lumini care sunt create, aceasta lumina se numeste si intuneric de deasupra luminii. In acest cadru, trebuie sa analizam teologia catafatica (pozitiva) si cea apofatica (negativa). Teologia catafatica, ce Il desemneaza pe Dumnezeu prin energiile Sale si prin rezultatele acestor energii, Il caracterizeaza pe Acesta ca fiind lumina adevarata, inaccesibila si absoluta. Teologia apofatica Il numeste pe Dumnezeu „supralumina” si spune ca El este deasupra oricarui nume si deasupra substantei. Astfel, aceasta din urma teologie nu conduce spre agnosticism si nici nu sfarseste intr-un misticism neintemeiat, ci evita pericolele rationalismului si ale explicarii Dumnezeirii prin simturi (Sfantul Nicodim Aghioritul). Din toate acestea, intelegem ca fata Domnului a stralucit ca soarele, dar in acelasi timp, a stralucit si deasupra soarelui, ceea ce inseamna ca a stralucit in chip inexprimabil si deasupra intelegerii sau a ratiunii. Formularile Sfintilor Parinti exprima cel mai bine aceasta realitate. Ei spun cu ucenicii lui Hristos si cei indumnezeiti din decursul veacurilor Il vad pe Dumnezeu fara sa Il vada, Il aud fara sa Il auda, se impartasesc din El fara sa se impartaseasca si Il inteleg fara sa Il inteleaga.
 

Prin urmare, stralucirea lui Hristos de pe Tabor si revelarea slavei Sale catre oamenii indumnezeiti din fiecare epoca nu reprezinta evenimente ale simturilor, ci lucruri tainice, care inseamna vadirea in chip nespus a slavei lui Dumnezeu.
 

In momentul Schimbarii la Fata de pe Muntele Tabor, Dumnezeul Treimic S-a revelat in acelasi fel in care S-a descoperit pe Sine si in ceasul Botezului lui Hristos. Cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care a primit intruparea, a stralucit in fata ucenicilor si le-a aratat slava Dumnezeirii Sale. Tatal a adeverit ca Acela era Fiul Sau iubit, iar Sfantul Duh a fost norul luminos care i-a acoperit pe ucenici.Dumnezeul Treimic este lumina, pentru ca lumina este stralucirea Dumnezeirii si vederea harului Dumnezeului Treimic. In troparele Bisericii se canta:„lumina este Tatal, lumina este Cuvantul, lumina si Sfantul Duh”.
Chipul lui Hristos a stralucit ca soarele, vocea Tatalui a fost o vedere puternica a luminii, iar norul, care infatisa prezenta Duhului Sfant, era si el luminos. De aceea, dupa cum spuna Sfantul Grigorie Palama, in acel moment, ucenicii nu au putut sa reziste si au cazut la pamant. Toate acestea exprima slava Dumnezeirii.
 

In punctul culminant al vederii de Dumnezeu, s-a auzit vocea Tatalui: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru Care am binevoit” (Matei 17,5). Atunci cand am analizat Botezul lui Hristos, am vazut semnificatia acestei adeveriri a Tatalui. In analiza de fata, vom prezenta punctul de vedere al Sfantului Ioan Gura de Aur, care spune ca Tatal Isi arata marea Sa dragoste pentru Fiul Sau dupa fire, Cel Unul Nascut. Dragostea Tatalui este tripla, mai intai pentru ca Hristos este Fiu, iar fiecare parinte isi iubeste copilul, in al doilea rand, pentru ca El este iubit si, in al treilea rand, pentru ca a binevoit in El.
 

Vocea Tatalui a aratat si faptul ca, pe langa vaz, pe Muntele Tabor exista si auz. In realitate, dupa cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog, in timpul vederii de Dumnezeu si al revelarii Sale, toate simturile omului se fac unul singur, adica se unesc. De aceea, vederea este auz, auzul este vedere, iar vederea si auzul sunt gust si pipait etc. Cu toate acestea, in timpul contemplarii lui Dumnezeu, omul nu este dezintegrat, pentru ca dezintegrarea este trasatura caracteristica fiintei umane cazute. Atunci cand ajunge la vederea de Dumnezeul omul Il vede pe Creator prin propria sa indumnezeire.
 

Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, de obicei, vederea este mai demna de crezare decat auzul. Mai intai omul aude ceva dupa care urmeaza vederea. Insa in acest caz, se petrece contrariul. Ucenicii au vazut slava lui Dumnezeu, dupa care, prin intermediul auzului, a urmat confirmarea.
 

Explicand acest lucru, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca de aici se vadeste diferenta dintre Vechiul si Noul Testament. De obicei, in Vechiul Testament, revelatiile veneau mai ales prin auz, de vreme ce proorocii dezvaluiau cele viitoare prin preziceri si profetii. In mod obisnuit, oamenii auzeau mai intai despre Dumnezeu, dupa care Il vedeau, asa cum, de altfel, marturiseste si Dreptul Iov: “Din spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut” (Iov 42, 5). In Noul Testament, insa, se petrece contrariul. De obicei, mai intai este vederea, dupa care urmeaza auzul. Acest fapt este firesc pentru ca in Vechiul Testament, venirea lui Mesia era ascunsa, dar atunci cand Fiul lui Dumnezeu a venit in trup, mai intai a fost vazul, pentru ca El a fost vazut, dupa care a urmat confirmarea. Lucrul acesta se petrece si in viata bisericeasca si duhovniceasca. Atunci cand ne aflam in stadiul curatirii, care aminteste in fond de modul de viata legat de Legea Vechiului Testament, Il cunoastem pe Dumnezeu doar din auzite. Insa cand ajungem la iluminarea mintii si la indumnezeire, prin viata petrecuta in taine si in impartasirea din energiile iluminatoare si indumnezeitoare ale Creatorului, atunci Il vedem pe Dumnezeu.
 

Toate aceste consideratii sunt spuse in mod conventional si in contextul creat de faptul ca, atunci cand omul ajunge la indumnezeire, puterile sale psihosomatice se unesc. Vocea Tatalui vine din norul luminos, lucru care arata ca Tatal este de o fiinta cu Sfantul Duh, dar si ca cele trei sfinte ipostasuri sunt de o fiinta. Aratarea norului luminos se leaga si de adevarul revelator ca Hristos a fost Acela Care a indrumat poporul lui Dumnezeu in Vechiul Testament.
In cartea Iesirii, se spune ca Dumnezeu conducea poporul israelit in drumul sau din pamantul Egiptului spre pamantul fagaduintei, luminandu-l noaptea cu foc si acoperindu-l cu un nor in timpul zilei:“Iar Domnul mergea inaintea lor: ziua in stalp de nor, aratandu-le calea, iar noaptea in stalp de foc”(Iesirea 13,21).
 

Pe Muntele Tabor, au fost prezente atat lumina cat si norul. Lumina era Hristos, pentru ca Ii stralucea chipul ca soarele, iar norul era prezenta Duhului Sfant. Din acest adevar nu trebuie sa se inteleaga ca lucrarea Fiului a fost diferita de lucrarea Preasfantului Duh sau ca iconomia Fiului era separata de iconomia Duhului Sfant. De altfel, se stie faptul ca zidirea si rezidirea omului reprezinta lucrarea comuna a Dumnezeului Treimic.
 

In concluzie, ceea ce trebuie subliniat este faptul ca pe Tabor, S-a aratat si S-a revelat Dumnezeul Treimic. Viata bisericeasca si duhovniceasca inseamna impartasirea din harul nezidit al lui Dumnezeu prin firea omeneasca a Cuvantului. Atunci cand ne impartasim cu preacuratele Taine, ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos si din energiile Dumnezeului Treimic.
 

In afara de Dumnezeul Treimic, pe Muntele Tabor se mai aflau cinci persoane. Langa Hristos erau doua persoane proeminente din Vechiul Testament – Profetul Moise si Profetul Ilie – precum si trei ucenici: Petru, Iacov si Ioan. Primii sunt reprezentanti ai Vechiului Testament, mai precis, unul al Legii (Moise), iar celalalt al profetilor (Ilie), in vreme ce Apostolii sunt reprezentanti ai Noului Testament. Ucenicii stiau din cel putin doua motive ca persoanele din Vechiul Testament care s-au aratat erau Moise si llie.
 

In primul rand, aceasta cunoastere venea prin harul lui Dumnezeu, fiindca ucenicii i-au vazut pe barbatii vazatori de Dumnezeu din Vechiul Testament tocmai pentru ca se aflau in lumina lui Dumnezeu. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, lumina lui Dumnezeu dezvaluie toate cele viitoare si cu atat mai mult pe cele prezente. In al doilea rand, Apostolii i-au recunoscut pe cei doi oameni vazatori de Dumnezeu ai Vechiului Testament din discutia avuta de acestia cu Hristos. Sfantul Evanghelist scrie: “Şi iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El” (Matei 17, 3). Cuvintele Sfantului Evanghelist Luca sunt graitoare, deoarece prezinta continutul discutiei: “Şi iata, doi barbati vorbeau cu El, care erau Moise si llie, si care, aratandu-se intru slava, vorbeau despre sfarsitul Lui, pe care avea sa-l primeasca in Ierusalim” (Luca 9,30-31). Barbatii din Vechiul Testament care s-au aratat in acel ceas vorbeau despre Patimile lui Hristos. Pentru ca Schimbarea la Fata a lui Hristos a avut loc in timpul rugaciunii – deoarece Sfantul Evanghelist Luca spune: “Şi pe cand Se ruga El, chipul fetei Sale s-a facut altul” (Luca 9, 29) – iar discutia cu Hristos a celor doi barbati se referea la Patimi, ajungem la concluzia ca aceste fapte sunt strans legate de rugaciunea Domnului de pe Ghetsimani, in care cerea sa fie izbavit de paharul amar al mortii.
 

Cuviosul Teofilact spune caucenicii au inteles cine erau cei doi profeti din cuvintele pe care acestia le-au adresat lui Hristos, cuvinte care, probabil, aveau legatura cu cele proorocite de ei in timpul vietii. Se poate ca Moise sa fi spus:„Tu esti Cel ale Carui Patimi le-am vestit; injunghie mielul si savarseste Pastile”,in vreme ce Ilie ar fi adaugat:„Tu esti Cel a Carui Inviere am vestit-o in chipul fiului vaduvei”. Moise vorbea despre preinchipuirea Patimilor lui Hristos, adica a Pastelui crestin, in vreme ce Ilie vorbea despre Invierea lui Hristos.
 

Din Traditia patristica, se cunoaste faptul ca numai cei care se afla la treapta vederii de Dumnezeu se impartasesc din harul indumnezeitor al Domnului, pentru ca descoperirea lui Dumnezeu catre oamenii necurati inseamna iad si osandire. Asadar, Moise si Ilie s-au aratat in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos nu numai pentru ca erau reprezentanti ai Legii si ai proorocilor Vechiului Testament, dar mai ales pentru ca amandoi au fost vazatori de Dumnezeu in timpul vietii lor. Pe muntele Sinai, Moise a vazut slava Cuvantului neintrupat, adica a Celui care i-a dat Legea sau Vechiul Testament. Dar si inainte de aceasta, Moise a mai avut o uimitoare vedere de Dumnezeu, care preinchipuia intruparea Cuvantului, sub forma rugului care ardea fara a se mistui. Alta data, intr-un moment greu al vietii sale, Moise I-a cerut lui Dumnezeu sa Se arate pe Sine ca sa fie vazut. Dumnezeu i-a spus ca Se va arata, dar pentru aceasta, Moise trebuia sa mearga la o stanca. Şi trecand Dumnezeu, l-a ascuns in scobitura stancii ca sa nu-I vada chipul, ci numai spatele (Iesirea 33, 12-23). Aceasta revelatie preinchipuie intruparea lui Dumnezeu Cuvantul.
 

Dar si Profetul Ilie s-a invrednicit sa-L vada pe Cuvantul neintrupat ca o adiere de vant lin. Asadar, aratarea lui Dumnezeu catre Ilie nu s-a facut sub forma vantului, a cutremurului sau a focului, ci in chip de vant lin. Iar dupa foc va fi adiere de vant lin si acolo va fi Domnul. Auzind vocea ce venea din adierea de vant, Profetul Ilie si-a acoperit chipul cu mantia si a iesit si a stat la gura pesterii (III Regi 19, 11-13). Aceasta vedere de Dumnezeu a fost legata de intruparea Cuvantului, Dumnezeu aratandu-Şi astfel iubirea Sa de oameni.
 

Exista totusi o mare diferenta intre vederea de Dumnezeu pe care au avut-o profetii pe vremea cand traiau si cea de pe Tabor. In timpul vietii lor, profetii L-au vazut pe Dumnezeu neintrupat si de aceea, s-au ascuns in stanca sau in pestera, in vreme ce acum, ei Il vad pe Cuvantul intrupat. Odinioara, pe Sinai, focul ardea pana la cer si era negura, nor, furtuna si o voce puternica (Deuteronomul 4, 11-12), lucruri care apartin Vechiului Testament, in vreme ce pe Tabor toate erau stralucitoare si pline de lumina neapropiata a Dumnezeirii, semn ca lumina aceasta era mai presus de Legea Vechiului Testament.
 

Cuviosul Teofilact prezinta foarte expresiv motivele pentru care barbatii vazatori de Dumnezeu din Vechiul Testament si-au facut aparitia: mai intai, pentru a se dovedi faptul ca Hristos este Stapanul Legii si al proorocilor; in al doilea rand, pentru a se arata ca El este stapanul celor vii si al celor morti, fiindca Moise era invatator de lege si a murit, iar Ilie era profet si traia inca, el fiind rapit la cer intr-un car; in al treilea rand, pentru a se dovedi fara putinta de tagada ca Hristos nu era nici impotriva Legii, nici a lui Dumnezeu, fiindca, altfel, acesti mari vazatori de Dumnezeu nu ar fi vorbit cu El; in al patrulea rand, pentru a elimina banuiala multora ca El ar fi Ilie, pe care il asteptau iudeii, sau vreun alt profet si in al cincilea rand, pentru a-i invata pe ucenici sa fie asemenea acestor mari barbati, adica blanzi ca Moise si ravnitori, neinduplecati si grabnici in a-si pune viata in primejdie pentru adevar atunci cand este nevoie, la fel ca Profetul llie. Profetii Moise si Ilie stateau langa Hristos cu evlavie si cuviinta. In canonul praznicului Schimbarii la Fata, Sfantul Cosma Melodul scrie: „cu sfintita cuviinta stand Moise si Ilie in Muntele Taborului si chipul dumnezeiestii fete luminat vazandu-l, pe Hristos in parinteasca slava stralucind…”pe Muntele Tabor, profetii il vedeau pe Dumnezeu Cuvantul intrupat si, in vederea de Dumnezeu, au cunoscut ca El este Unul-Nascut Fiul lui Dumnezeu, Care avea caracterul ipostasului Tatalui, adica slava lui Dumnezeu Tatal, si, de aceea, ei stateau in fata lui Hristos cu sfintita cuviinta si cu supunere de rob.
 

Dupa cum spune Sfantul Nicodim Aghioritul, in Vechiul Testament, Moise statea ca un arhiereu intre Or si Aaron, pentru ca poporul israelit sa invinga, iar Ilie, ca arhiereu al lui Dumnezeu, i-a ucis pe preotii lui Baal si a adus ardere de tot Domnului. Acesti doi arhierei ai lui Dumnezeu stau acum pe Tabor, ca preoti si ca robi, avand in mijloc pe Marele Arhiereu Hristos, Care Se pregateste pentru marea jertfa.
 

Cuvintele sfintita cuviinta si supunere de rob amintesc de marea diferenta care a existat si care exista intre Hristos si profeti. Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, Hristos ii indumnezeieste pe oameni, pentru ca El este dupa fire Fiu al lui Dumnezeu, in vreme ce profetii sunt indumnezeiti, adica devin dumnezei prin impartasire. Cu alte cuvinte, Hristos este un soare cu lumina proprie, in vreme ce profetii sunt astri primitori de lumina.
In continuare, trebuie sa mai notam un amanunt care exprima un adevar profund si nu mai putin important. Sfantul Evanghelist Luca spune: “si cand a trecut glasul (Tatalui), S-a aflat Iisus singur” (Luca 9,36). Adica atunci cand nu s-a mai auzit vocea, au disparut si cei doi profeti din Vechiul Testament, iar Hristos a ramas singur. Dupa cum spune Cuviosul Teofilact, acest lucru s-a petrecut spre a se crede ca vocea s-a auzit pentru Hristos, nu pentru Moise si Ilie. Nu trebuia sa se faca nici o confuzie intre aceste persoane, pentru ca Hristos este centrul celor ceresti si al celor pamantesti.
 

La marele eveniment al Schimbarii la Fata a lui Hristos au fost prezenti doar trei ucenici, adica Petru, Iacov si Ioan. Aceste trei persoane au fost luate de Hristos pentru a fi martori si ai altor momente importante, precum invierea fiicei lui Iair sau rugaciunea de pe Ghetsimani. Alegerea aceasta nu poate fi considerata partinire, pentru ca lui Hristos nu-I putem atribui predispozitii omenesti si tendinte patimase. Motivatia acestei alegeri este profund teologica. Ştim foarte bine ca, pentru cei pregatiti de vederea lui Dumnezeu, aratarea lui Dumnezeu inseamna Raiul, iar pentru cei necuratiti sau nepregatiti, ea este Iadul. De aceea, pentru a primi revelatia lui Dumnezeu ca vedere, si nu ca osanda, omul trebuie sa se gaseasca intr-o stare duhovniceasca corespunzatoare. Se pare asadar, ca cei trei ucenici erau mai pregatiti pentru primirea revelatiei lui Dumnezeu. Pentru ceilalti, aceste lucruri trebuiau sa ramana ascunse pana dupa Invierea lui Hristos.
 

Cei trei ucenici aveau cateva calitati care ii faceau potriviti pentru a fi de fata la aceasta descoperire. Cu totii erau deasupra celorlalti ucenici (Sfantul Ioan Gura de Aur). Acest lucru se vadeste din faptul ca Petru Il iubea mult (foarte) pe Hristos prin caldura credintei sale, Ioan era iubit mult (foarte) de Hristos pentru multimea virtutilor pe care le avea, iar Iacov era foarte sever cu iudeii, drept care a si fost ucis de Irod (Cuviosul Eftimie Zigabenul). Cel putin doi din cei trei ucenici care au fost pe Tabor in acel ceas infricosator au dat marturia celor petrecute. Intr-o epistola de-a sa, Sfantul Apostol Petru scrie:“pentru ca noi v-am adus la cunostinta puterea Domnului nostru Iisus Hristos si venirea Lui, nu luandu-ne dupa basme mestesugite, ci fiindca am vazut slava Lui cu ochii nostri. Referindu-se la vocea Tatalui, el adauga: si acest glas noi l-am auzit pogorandu-se din cer, pe cand eram cu Domnul in muntele cel sfant” (II Petru 1,16-20).
 

Dar si Sfantul Evanghelist Ioan scrie in Epistola sa soborniceasca: “Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochi nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait despre Cuvantul vietii - si Viata s-a aratat si am vazut-o si marturisim si va vestim Viata de veci, care era la Tatal si s-a aratat noua “(I Ioan 1, 1-2).
 

Dincolo de orice, textele scrise de Sfintii Apostoli sunt o dovada a sfintei purtari de grija a lui Dumnezeu si raze din lumina experientei avute de acestia pe Muntele Tabor si in ziua Cincizecimii. Vazandu-L pe Hristos schimbat la Fata, cei trei ucenici s-au bucurat, iar Petru a spus:“Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una. In continuare, dupa ce i-a acoperit norul luminos si s-a auzit vocea Tatalui, au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte” (Matei 17,4-6).
 

Parintii Bisericii (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Grigorie Palama) spun ca ucenicii au cazut la pamant din cauza luminii puternice. De altfel, este cert faptul ca vocea Tatalui a fost o vedere de Dumnezeu mult mai intensa decat ce au vazut ucenicii mai inainte. Asadar, ei s-au temut de lumina mult mai puternica.
 

Uneori, in textele liturgice care se refera la acest eveniment, se spune ca ucenicii au simtit frica, iar alteori, ca au simtit bucurie. Dar, asa cum explica Sfintii Parinti, aceasta frica a fost strans legata de bucurie, pentru ca era o frica desavarsita, de fiu, nu o frica de inceput, adica de rob. In acest caz, a fost vorba de bucurie, respect si inchinare in fata marii taine pe care ucenicii s-au invrednicit sa o vada.
 

Deja am subliniat faptul ca cei doi profeti erau reprezentanti ai Vechiului Testament, in vreme ce apostolii apartineau Noului Testament. De aici se vede limpede ca Hristos este centrul Sfintei Scripturi. Vechiul Testament descrie revelatiile Cuvantului neintrupat si prooroceste intruparea Sa, iar Noul Testament descrie intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Pe langa prezentarea intruparii Cuvantului, Noul Testament ofera marturia ca oamenii se pot impartasi din intrupare, in sensul ca se pot face madulare ale Trupului lui Hristos.
 

Asadar, punctul central al Sfintei Scripturi este Hristos, Care vine intru slava. De aceea, nu trebuie sa insistam prea mult pe anumite episoade narative, pentru a extrage din ele adevaruri morale, fiindca, desi sunt absolut necesare, acestea ne indeparteaza de mesajul profund al Sfintei Scripturi. Pentru ca Hristos – Cuvantul neintrupat si intrupat - este centrul Sfintei Scripturi, iar Biserica este Trupul lui Hristos, Sfanta Scriptura poate fi talcuita fara greseala numai de Biserica si de cei care traiesc in atmosfera vazatoare de Dumnezeu a Bisericii. Doar oamenii indumnezeiti, care sunt madularele vii ale lui Hristos, pot talcui Sfanta Scriptura.
Dupa cum spune Sfantul Evanghelist Matei, in timpul Schimbarii la Fata a lui Hristos,“a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina” (Matei 17, 2). Sfantul Evanghelist Marcu ne ofera mai multe amanunte, spunand:“si S-a schimbat la fata inaintea lor si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate inalbi asa pe pamant inalbitorul” (Marcu 9, 2-3).
 

In vreme ce chipul lui Hristos stralucea ca soarele, hainele Sale s-au inalbit si pareau ca de zapada. Nici un vopsitor nu putea sa le inalbeasca pe cat se facusera ele de albe. Sfantul Grigorie Palama ne invata ca vesmintele stralucitoare reprezinta literele cuvantului lui Dumnezeu, care sunt luminoase pentru cei care vad duhovniceste ceea ce este duhovnicesc. Dimpotriva, oamenii care gandesc rational nu pot sa le explice si nici sa le inteleaga, pentru ca ele pot fi explicate numai de catre vazatorii de Dumnezeu. Aceasta inseamna ca numai cei indumnezeiti pot intelege cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul celor indumnezeiti.
 

Sfantul Maxim Marturisitorul invata acelasi lucru. El spune ca duhul legii este sufletul, iar litera legii este trupul si imbracamintea. Fara a dispretui vesmintele si trupul, adica litera, trebuie sa inaintam spre duh, adica spre suflet. Prin urmare, atunci cand studiem Sfanta Scriptura, este nevoia de multa atentie, astfel incat, pe de o parte, sa nu dispretuim vesmintele ei, iar pe de alta parte, vesmintele sa nu se faca pretext pentru a nu vedea chipul luminos al scrierii.
 

Este important de subliniat faptul ca, pe Muntele Tabor, ca in general in toata viata lui Hristos, Trupul Sau s-a facut izvor al harului nezidit al lui Dumnezeu, datorita unirii in ipostas a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca. Inainte de intrupare, numai sfintele ipostasuri izvorau harul nezidit; acum insa, firea omeneasca in Persoana Cuvantului se face si ea izvor al harului. Tocmai de aceea, chipul lui Hristos a stralucit ca soarele.
 

Sfintii Parinti spun ca, devenind izvor al harului nezidit, trupul luat de Hristos s-a facut asemenea lui Dumnezeu. Prin analogie, un exemplu in acest sens este soarele fizic. Lumina a existat din prima zi a creatiei, dar soarele s-a facut izvor al luminii in cea de-a patra zi, atunci cand s-a unit cu lumina. Asadar, Trupul lui Hristos este asemenea lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie Teologul spune:„prin luarea trupului de catre Hristos, acesta s-a indumnezeit si s-a facut asemenea Celui uns, si as zice chiar asemenea lui Dumnezeu”. Acest lucru este afirmat si in textele sfintelor sinoade si in cele liturgice.
 

In ciuda faptului ca trupul s-a indumnezeit si ca este si se numeste asemenea lui Dumnezeu, el nu depaseste granitele firii omenesti pentru a se transforma in Dumnezeire. Contrariul este sustinut de monofiziti, care spun ca firea omeneasca a fost absorbita de firea dumnezeiasca. Dar adevarul este ca, desi s-a indumnezeit, trupul a ramas neschimbat si nu si-a eliminat trasaturile firesti si nici asa-numitele patimi nepacatoase, pe care Hristos le-a luat asupra Sa de bunavoie. Asadar, chiar dupa ce firea omeneasca a fost indumnezeita, ea a pastrat partea patimitoare, stricacioasa si muritoare. Desigur, putem spune acest lucru numai despre timpul de dinainte de Inviere, pentru ca dupa Inviere Hristos a indepartat partea stricacioasa si muritoare si toate asa-numitele patimi nepacatoase. Cele necesare in legatura cu aceasta tema vor fi spuse atunci cand vom vorbi despre Invierea lui Hristos.
 

Faptul ca Trupul lui Hristos s-a facut izvor al harului nezidit are consecinte uimitoare in viata bisericeasca, pentru ca ne permite sa ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos. Prin Sfanta Impartasanie, omul nu ia harul lui Dumnezeu in mod abstract, ci primeste Trupul lui Hristos, care este asemenea lui Dumnezeu pentru ca izvoraste harul nezidit . Desigur, prin aceasta se subintelege ca nu fiecare crestin care se impartaseste, este sfintit, ci numai acela care s-a pregatit , si este madular viu si adevarat al Bisericii, adica al Trupului lui Hristos. Sfanta Impartasanie lucreaza in functie de starea duhovniceasca a omului.
 

Talcuind evenimentul sfintei Schimbari la Fata, putem observa diferitele grade de impartasire din slava lui Dumnezeu. Datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, trupul pe care l-a luat Hristos s-a facut izvor al harului necreat al lui Dumnezeu si de aceea chipul Ii stralucea ca soarele. Aceasta inseamna ca Hristos i-a indumnezeit si ii indumnezeieste pe ucenicii Sai si pe toti oamenii care sunt vrednici de a se impartasi din energiile Sale indumnezeitoare. Asadar, prin harul si prin bunavointa lui Dumnezeu, oamenii se impartasesc din energiile indumnezeitoare ale lui Dumnezeu. Dar si vesmintele lui Hristos straluceau in slava lui Dumnezeu, adica s-a veselit intreaga zidire. Intr-un tropar, Cuviosul Cosma Melodul spune ca lumina neapropiata a lui Dumnezeu care s-a aratat pe Muntele Tabor „a veselit zidirea si pe oameni i-a indumnezeit”. Cu alte cuvintea zidirea se lumineaza si se veseleste, dar numai oamenii se indumnezeiesc.
 

Asadar, intreaga creatie se impartaseste din slava lui Dumnezeu, insa in mod diferit. Nu se poate vorbi despre indumnezeirea zidirii, ci despre sfintirea zidirii si despre indumnezeirea firii omenesti. Nu putem considera zidirea si omul cu aceeasi masura, pentru ca omul este rational, in vreme ce zidirea este nerationala. Omul reprezinta incununarea intregii creatii. El este microcosmosul in macrocosmos.
 

Schimbarea la Fata a lui Hristos arata cine este si ce este Biserica, dar si care este scopul ei. De Biserica apartin profetii, apostolii si toti cei care primesc teologia revelatoare a acestora, luptandu-se pentru a avea cu totii acelasi scop. Desigur, exista multe trepte ale impartasirii din har, dar omul trebuie sa se gaseasca cel putin in stadiul curatirii.
De aici se vadeste si telul cel mai important al Bisericii, care este indrumarea omului spre indumnezeire, adica spre vederea luminii necreate. Intreaga lucrare a pastorilor tinteste spre acest scop inalt. Asadar, indumnezeirea nu este un lux, ci reprezinta lucrarea tainica si scopul fundamental al vietii crestinesti. Asadar, sfintele Taine si viata ascetica au rolul de a-l indruma pe om spre indumnezeire, dar cand se indeparteaza de acest scop, ele se fac idoli.
 

Lumina necreata este hrana venita din cer, insemnand trairea Imparatiei lui Dumnezeu prin pregustarea bunatatilor ce vor sa fie. Schimbarea la Fata a aratat ce anume este Imparatia lui Dumnezeu si care va fi starea viitoare. Dumnezeul-Om va fi in mijlocul celor indumnezeiti, care se vor veseli in grade si in forme diferite prin impartasirea din slava lui Dumnezeu. In acest fel, se va pune in lucrare Psalmul lui David:“Dumnezeu a stat in dumnezeiasca adunare si in mijlocul dumnezeilor va judeca” (Ps. 81,1).
 

Hristos sau, mai bine zis, Dumnezeul Treimic va fi Dumnezeu dupa fire, iar sfintii vor fi dumnezei prin impartasirea din har. Asadar, la fel ca si prezenta noastra in Biserica, Imparatia Cerurilor nu va fi o intrunire de oameni evlaviosi, ci o unire, o adunare a dumnezeilor dupa dar, al celor cu adevarat „indumnezeiti de Cel care este dupa fire Dumnezeu” (Sfantul Simeon al Tesalonicului).
 

Toate praznicele imparatesti au caracter hristologic, dar si antropologic si soteriologic, lucru valabil si in cazul Schimbarii la Fata a lui Hristos. Prin schimbarea Sa la fata, Hristos a vadit indumnezeirea firii omenesti, precum si slava celor care se vor uni cu El. Evenimentul Schimbarii la Fata este un punct de referinta al invataturii soteriologice a Bisericii tocmai pentru ca arata care este scopul existentei omului.
 

Pentru ca omul sa ajunga la trairea slavei indumnezeirii sale, adica la impartasirea din energiile indumnezeitoare ale Creatorului, trebuie ca el sa treaca etapa curatirii launtrice. Hristos ilumineaza omul in functie de curatia inimii sale. In acest sens, Sfantul Grigorie Teologul spune:„mai intai omul se curata, iar apoi, celui curat i se vorbeste”.
 

Lumina duhovniceasca lucreaza la fel ca lumina fizica, pentru ca lumineaza gandul curat si inima stralucitoare tot asa cum lumina fizica lumineaza ochii sanatosi ai trupului (Sfantul Nicodim Aghioritul). Referindu-se la Schimbarea la Fata a lui Hristos si la impartasirea din slava sfanta, Sfintii Parinti vorbesc despre urcarea fiecarui om pe muntele vederii de Dumnezeu. Biserica spune mereu: „lumineaza-ne pe noi pacatosii cu lumina Ta vesnica”. Intr-o rugaciune a ceasului intai, simtim nevoia sa Il rugam pe Hristos:„Hristoase, Lumina cea adevarata, Care luminezi si sfintesti pe tot omul care vine in lume, sa se insemneze peste noi lumina Fetei Tale, ca sa vedem intr-insa lumina cea neapropiata”. Este insa nevoie de urcus si de crestere continua. Şi in Biserica vorbim despre evolutia omului, insa nu de la maimuta la om, ci de la om la dumnezeu (prin har). Aceasta teorie „evolutionista” a Bisericii ofera sens vietii si rezolva toate problemele interioare si nelinistile existentiale ale omului. Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca Hristos nu Se arata tuturor in acelasi fel. Celor incepatori, Se arata in chip de rob, iar celor care urca pe muntele vederii de Dumnezeu Se arata „in chip de Dumnezeu”.
 

Indata ce au vazut slava chipului lui Hristos, cei trei ucenici de pe Muntele Tabor au marturisit [prin glasul lui Petru]: “Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una” (Matei 17, 4).
Talcuind aceasta dorinta a ucenicilor, Sfantul Maxim spune ca cele trei corturi sunt cortul practicii (al faptei), al teoriei (al vederii de Dumnezeu) si al teologiei (al grairii de Dumnezeu). Chipul primului cort (al practicii) era Ilie, ca om plin de barbatie si de cumintenie, chipul celui de-al doilea (al teoriei) era Moise, ca invatator de lege si ca indreptator, iar chipul celui de-al treilea cort (al teologiei) era Imparatul Hristos, pentru ca era desavarsit in toate.
 

Din aceasta analiza interpretativa se vadesc cele trei trepte ale vietii duhovnicesti care alcatuiesc urcusul sufletesc al omului pe Muntele Tabor. Acestea sunt: curatirea, iluminarea si indumnezeirea. Asadar, nu este vorba despre un urcus spatial, ci despre o crestere interioara. Daca analizam cu atentie toata viata bisericeasca si invatatura soteriologica a Sfintilor Parinti, vom constata ca se vorbeste in permanenta despre aceste trei trepte ale vietii duhovnicesti, care sunt in legatura cu diferitele grade de impartasire a omului din harul lui Dumnezeu. Daca viata duhovniceasca nu este caracterizata de aceasta crestere, ea devine idolatra si sclava a moralei.
 

Schimbarea la Fata a lui Hristos ne arata ce anume este teologia ortodoxa. Din invatatura Bisericii cunoastem ca teologia nu este reprezentata de gandire si de cunostinte rationale, ci de impartasirea din harul indumnezeitor, care inseamna vederea Luminii necreate si, desigur, indumnezeirea omului. Atunci cand vorbim despre teologie, prin ea intelegem experienta (practica) si vederea de Dumnezeu (teoria). In concluzie, trebuie spus ca Schimbarea la Fata a Domnului constituie un eveniment central din viata lui Hristos, dar si un moment fundamental din viata omului. De aceea, acest eveniment nu poate fi analizat prin ganduri frumoase si morale sau prin exaltare sentimentala, ci numai in limitele teologiei ortodoxe. De altfel, traind in Biserica, nu cautam pur si simplu sa devenim oameni mai buni, ci sa ne facem dumnezei dupa har. La aceasta inaltime ne cheama viata bisericeasca si teologia ortodoxa.

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008

sursa : www.razboiintrucuvant.ro

TROPARUL SCHIMBARII LA FATA A DOMNULUI