Idei de predică ale PS Ioan Mihălțan al Oradiei la duminica a XI-a după Pogorârea Sfântului Duh

Duminica a unsprezecea după Pogorârea Sfântului Duh

Ev. Matei XVIII, 23-35.

1.Faptul că Mântuitorul le vorbea în pilde denotă că era conștient de înțelegerea grea a oamenilor față de cele sfinte.

2.Mărturisește aceasta deseori în viața Lui. Chiar și ucenicilor le vorbea în pilde, cu toate că le spune că li se cădea să cunoască tainele Împărăției lui Dumnezeu.

3.Pilda acestei Evanghelii vrea să scoată în evidență responsabilitatea noastră în fața lui Dumnezeu: chivenisirea darurilor cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, atitudinea noastră față de Dumnezeu și mai presus de toate bunătatea lui Dumnezeu

față de noi.

4.Greu vom înțelege această bunătate a lui Dumnezeu, totdeauna vom fi datori față de Dumnezeu  mai ales pentru iertarea multor  păcate pe care le săvârșim.

5.Nu este vorba de iertarea unor datorii de talanți ci este vorba de iertarea talanților greșelilor noastre. Nevrednicia noastră de a fi iertați, de bunătatea lui Dumnezeu de a ne ierta fără de măsură mulțimea păcatelor noastre.

6.Dar iertarea noastră este strâns legată de iertarea semenilor noștri, a rămas pecetluită această rugăciune „Tatăl nostru”: „ și ne iartă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.”

7.O comparație între iertarea păcatelor noastre de către Dumnezeu  și iertarea păcatelor semenilor de către noi este izbitoare.

8.Zece mii de talanți și o sută de dinari este o diferență colosală.

9.Dumnezeu își arată bunătățile Sale față de noi cu multă îndelungă răbdare; dar când noi nu ținem cont de această bunătate a lui Dumnezeu și nu numai că nu suntem buni ci deosebit de răi El își aplică dreptatea Sa. Niciodată nu trebuie să uităm că Dumnezeu este bun dar drept.

10.Așa se explică faptul că și-a aplicat dreptatea Sa față de cel ce n-a vrut să ierte pe semenul său.

11.Câtă larghețe sufletească la Dumnezeu, câtă îngustime a răutăților noastre ale oamenilor.

12.Se poate aplica ce se spune undeva în Sf. Scriptură: „grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu”.

13.Mustrarea pe care ne-o face Dumnezeu pentru că suntem răi și nu ne străduim să ne asemănăm bunătății Lui se pare a fi neînțeleasă, de aceea în dreptatea Lui el nu rămâne doar la mustrare ci aplică și legile suferinței pentru îndreptarea noastră.

14.Sunt grele de înțeles pentru noi suferințele iadului care nu constau într-o suferință fizică ci într-una spirituală reprezentată prin cuvintele „scrâșnirea dinților” și „viermele care nu doarme și focul care nu se stinge”.

15.În privința iertării se face apel la inimă nu la rostirea cuvintelor. Deci accentul se pune „din inimă să mă iertați” vrea să prezinte calitativul iertării, a ierta prin sentimentul adânc al inimii este mult mai greu dar foarte folositor. Numai prin rostire e mai ușoară iertarea și e mai neadâncită. De aceea Mântuitorul face apel la inimă  arătând valoarea iertării din inimă și alte valori spirituale legate de inimă.

16.Faptul e mărturisit de însuși Mântuitorul când zice: „Acest popor mă cinstește cu buzele dar cu inima este departe de Mine”.

17.Față de oameni putem folosi iertarea  prin cuvinte dar față de Dumnezeu care este cititorul inimii nu putem.

18.Am mai spus și repetăm că, citind adânca umilință a inimii tâlharului de pe cruce Dumnezeu i-a dat iertare, nu pentru cuvintele sale.

19.Să fim deosebit de atenți la simțămintele inimii mult mai mult decât la cuvintele noastre și să credem că pe Dumnezeu nu-L putem înșela, nici amăgi.

 (Text preluat din PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei  „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp. 85-87)