Idei de predici ale PS Ioan Mihălțan al Oradiei la duminica intai dupa Rusalii

Duminica întâia după Pogorârea Sfântului Duh

 

Ev. Matei X, 32-35; 37-37; XIX, 27-30.

 

1.Înțelesul de „a mărturisi” nu însemnă a vorbi despre ceva, în cazul nostru despre Dumnezeu sau chiar a predica, ci însemnă a trăi realitatea harului dumnezeiesc, a dovedi prin propria viață, prin propria purtare, puterile dumnezeiești ale Sfântului Duh. De aceea cel ce mărturisește este capabil să moară, atât de puternică e convingereaa lui. Ne gândim la cetele nenumărate ale sfinților, ale sfinților mucenici ce și-au dat viața pentru Hristos care cu adevărat vor fi numiți „mărturisitori".

2.Creștinismul și Biserica are mai ales astăzi dovadă de astfel de mărturisitori care învață în tăcere prin însăși viața lor. Tot astăzi s-ar părea că este o prea mare diferențiere între cuvântul propovăduit(predica) și mărturisirea trăită.

3.În lipsa unei mărturisiri autentice omul nu este de mirare că se leapădă ușor de convingerile sale. Ceea ce vrea sa zică Mântuitorul
că se va lepăda și El înaintea Tatălui din ceruri nu însemnează o înlăturare a lor, nici chiar o respingere a lor, ci mai degrabă că ei s-au înstrăinat de El și credem că i-ar primi din nou dacă s-ar întoarce, dintr-o lepădare într-o mărturisire.

4.Atât în Sf. Scriptură cât și în istoria Bisericii avem destule astfel de exemple.

5.Nu trebuie înțelese că astfel de despărțiri ar însemna ură ci e vorba despre convingeri deosebite. Și astfel de exemple sunt în istoria Bisericii: când una era convingerea fiului și alta a tatălui. Se cunosc cazuri când au fost înștiințați chiar de către părinți, autorităților despre credința lor. 

6.Nici în acest verset(34) nu este vorba de sabie ci de sabia Duhului care schimbă convingerile.

7.Nici versetul 37 unde este vorba de iubirea mamei și a tatălui mai mult decât pe Dumnezeu,  nu trebuie înțeles greșit  cum se înțelege uneori. Nu se cere să te lepezi  de mamă sau de copii, ci are în vedere acea comuniune cu Dumnezeu, acea legătură care este mai puternică decât legătura dintre părinți și copii sau copii și părinți. 

8.Iubirea dintre părinți și copii este mai puțin calitativă și intensivă decât iubirea ce izvorăște din Sf. Treime.

9.Dacă noi rămânem doar la iubirea dintre părinți și copii și o anulăm pe cea dumnezeiască, noi ca oameni nu suntem izvor de iubire, deci această iubire nu este intensiv calitativă; cu timpul scade, se diminuează sau chiar se anulează și ajungem să nu-i iubim pe părinți și nici chiar pe copii, dar dacă ne alimentăm din izvorul iubirii dumnezeiești apele Duhului vor întări iubirea noastră față de părinți și copii. Deci Mântuitorul nu-mi cere să mă despart de mamă sau tată, ci din contră vrea să întărească, să statornicească iubirea dintre părinți și copii care nu poate fi statornicită și întărită fără iubirea dumnezeiască.

10.Plinirea acestei iubiri dumnezeiești nu se obține simplu și nici ușor. Ea cere adevărate jertfe: îndemnul să ne luăm crucea înfrânărilor ne duce la pășirea pe drumul înfrânărilor Mântuitorului Iisus Hristos. Trebuie să ne asemănăm Lui cu înfrânările noastre că și El s-a înfrânat pentru mântuirea noastră până la jertfa pe cruce. Toată viața  a fost un șir întreg de cruci până la cruce jertfirii.

11.Ceea ce spune Sf. Petru că a lăsat toate și a urmat Lui, nu este oarecum o pagubă sufletească. A lăsat ceva neînsemnat și a urmat ceva foarte important. A lăsat lucrurile lumii și a urmat bucuriile Duhului.

12.Toți cei ce urmează lui Hristos părăsind lucrurile lumii nu sunt păgubiți  pentru că ceea ce au lăsat este mult mai neînsemnat decât ceea ce au dobândit. De aceea accentuează Mântuitoul măririle dumnezeiești ale Sf. Apostoli la sfârșitul veacurilor.

13.Toate aceste lucruri amintite, ce au fost lăsate pentru El, nu sunt pierderi, ci sunt incomparabile cu cele ce le va împărtăși Mântuitorul celor ce I-au urmat Lui.

14.Încheierea Sf. Evanghelii se referă la situația semenilor în lumea aceasta care sunt clasați după diferite profesii sau bunăstări materiale, fiind consideați cei dintâi. Mântuitorul are în vedere astfel de clasări considerând pe cei dintâi după starea lor morală nu după starea lor vremelnică, încât s-ar putea întâmpla ca mulți considerați în lumea aceasta cei din  urmă să  fie în lumea cealaltă cei dintâi din punct de vedere moral.

15.Această clasare are în vedere versetul „cei dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.”

(Text preluat din PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei  „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, pp.47-50)