Diavolul incearca sa insele pe om in cele mai viclene modalitati. Una dintre modalitatile de inselare intalnite cel mai des in zilele noastre este "bucuria" fata de placerile lumesti si superficialitatea in credinta. Sfintii Parinti ne indeamna sa fim vigilenti si mereu atenti la capcanele oferite de cel rau, mai ales la cele care ni se par a fi "mai mici" dar, care, in realitate sunt mai periculoase:
Creștin: cu „ș” sau fără?
„Ah,
omule – cea mai iubită făptură a lui Dumnezeu! … Ce folos ai să locuiești în
casă bogată și frumoasă, dar petreci în afara casei lui Dumnezeu, a Sfintei
Biserici, asemeni dobitoacelor?
Ce folos ai să înfrumusețezi
trupul trecător, dacă sufletul nemuritor este dezgolit…?” (Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk).
Chiar și astăzi, după aproape două
mii de ani de creștinism, omul, dar mai ales creștinul, nu-L cunoaște pe
Dumnezeu, sau cel mult se preface că-L cunoaște! Cel puțin, purtarea sa și
faptele sale așa lasă să se înțeleagă. Însă, mai mult, precum înaintăm în timp…,
omul nu că se aproprie de Dumnezeu, ci parcă dorește să se despartă de El. Valorile
răsturnate, falsa smerenie și falsa omenie au devenit caracteristici ale omului
modern…, fariseismul este la modă! Bunurile lumești sunt la loc de cinste în
ierarhia personală a omului, acordându-i-se trupului cinste mai mare decât sufletului.
Orgoliile umane tind a depăși înălțimile turnului Babel și a-L vădi pe Dumnezeu
de cinstirea cu care creștinul Îi este dator.
Purtarea
fariseică a creștinului contemporan care una zice și alta face, una
propovăduiește și alta gândește, va duce la schimonosirea termenului de
„creștin” prin scoaterea lui „Ș”, arătându-se astfel idioțenia sufletească. Acest
cretinism de care zic, nu este unul al creierului, o debilitate, ci o
cretinizare a sufletului care, pus mai tot timpul pe ultimul plan al vieții
creștinului contemporan și modern, se va atrofia asemenea mușchiului uman care
nu mai (poate fi) este folosit, dezvățându-se de rugăciune, post, milostenie,
uitând că este Chipul lui Dumnezeu!
Când
toată atenția noastră este îndreptată doar asupra trupului, făcându-i-se toate
plăcerile de care suntem în stare, uitând sau chiar intenționat nevrând a acorda
și sufletului atenția cuvenită, hrănindu-l cu rugăciunea către Dumnezeu și
îmbrăcându-l cu credința cea statornică pe calea binelui, inevitabil sufletul
nostru se răcește față de cele spirituale și implicit față de Dumnezeu!
Sufletul devine trist, iar „un suflet
trist este un suflet cu luminile stinse” (Părintele Arsenie Boca), și unde
lipsește Lumina lui Dumnezeu se întâmplă să apară bezna diavolului!
Această
răcire a omului față de Dumnezeu va duce și la o răcire față de semeni, ceea ce
îl va face pe cel în cauză să fie pus în fața faptului de a „iubi” doar pe cei
care sunt într-o poziție socială înaltă și care îi pot aduce vreun folos material;
iar față de ceilalți, față de cei mai mici în rang sau care nu-i pot folosi în
vreun fel, ca să-și atingă scopurile lumești, va simți indiferență sau chiar
repulsie! Este acea părtinire, despre care vorbește Sfântul Apostol Iacob, care
îl face pe credincios călcător de lege, zicând: „dacă cu părtinire cătaţi la faţa omului, faceţi păcat, şi legea vă
osândeşte ca pe nişte călcători de lege.” (Iacob II, 9). Așadar, iată cum,
la început prin nepăsare iar mai apoi cu bună știință, omul ajunge să calce legea
lui Dumnezeu, Marea poruncă a Iubirii: „Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din
tot cugetul tău şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncă. Iar a
doua este aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Altă poruncă
mai mare decât aceasta nu este.”(Marcu XII, 30-31). Și pentru ce calcă omul
legea lui Dumnezeu(?), pentru ce se poartă cu părtinire față de semenii săi(?),
pentru pura plăcere a trupului(!), pentru slava sa deșartă, uitând că „la Dumnezeu nu există părtinire!”
(Romani II, 11).
Ajungând astfel a ne îmbuiba trupul
și a ne face plăcerile, slăbind și sărăcind sufletul, realmente vom observa că
timpul devine mai scurt, iar fuga după plăceri mai lungă! Am ajuns să cunosc
oameni care se plâng de faptul că, vrând să aibă de toate, să nu ducă lipsuri
materiale, nu le mai ajung timpul din cauza afacerilor, a fugii după avere,
ajungând până acolo încât să neglijeze chiar și viața de familie. Și astfel eu
întreb: dacă în fuga după cele trupești și-a binelui material pe care ți-l
dorești, ajungi să te plângi că nu mai ai timp fizic, te cerți cu soția, nu te
joci cu propriul copil, vii târziu acasă, adică faptul că nu mai ai viață de
familie, unde este … și ce este … binele după care alergi, creștine? Este ceea
ce afirma și Cuviosul Paisie Aghioritul și anume că „omul lumesc… se bucură la exterior, dar înlăuntrul său nu este
mulțumit, ci chinuit” căci „împlinind
dorințele lumești ale inimii, nu vine bucuria duhovnicească, ci stresul”
care împlinește cuvintele lui Dumnezeu spuse evreilor din timpul lui Moise: „veți pieri de istov” (Deuteronom XXX,
17), prin „poftele cele trupești care se
războiesc împotriva sufletului” (1 Petru II, 11).
Să
nu fiu înțeles greșit, nu sunt împotriva unui trai bun, a unui trai decent, ci
sunt împotriva huzurului, a prisosului, care de cele mai multe ori are puterea
de a-l face pe om amnezic cu privire la Dumnezeu! Neajunsul de timp, neajunsul
de timp familial, neajunsul de liniște sufletească este, de fapt, golul pe care
l-a lăsat alungarea lui Dumnezeu din sufletul omului!
Din păcate creștinul contemporan a
ajuns să se îmbolnăvească și să devină infectat de modernitatea perversă a
lumii actuale. Își dorește case mari: una la munte, alta la mare, alta unde să
locuiască; mai apoi mașini cât mai scumpe și mai luxoase, dar pe care să le
schimbe cât mai des, să nu se plictisească ochiul și pofta - și toate acestea
în timp ce alții abia trăiesc de pe o zi pe alta! De asemenea caută să se laude
și să se mândrească, vrând să fie lăudat și preamărit pentru agoniseală, pentru
ceea ce are și cât are! Pentru el valoarea este la exterior și nu în interior. Pentru
unul ca acesta bucuria înseamnă lucrurile pe care le are, mai puțin ființele
care îi sunt prin apropiere! Iar când bucuria constă în lucruri și nu în
persoane, în trup și nu în suflet, este foarte ușor pentru o asemenea persoană
să renunțe la soție, soț, copil pentru alte lucruri sau alte persoane, dar în
care vede tot un bun agonisit și nu o dragoste câștigată prin iubire!
Dragostea exagerată față de trup, de
plăcerile deșănțate și trecătoare, precum și mândria, au orbit și vor mai orbi
mulți oameni și creștini! Această orbire vine pentru că „oamenii contemporani nu se gândesc la veșnicie” (Cuviosul Paisie
Aghioritul), sunt asemeni cârtiței căreia îi lauzi frumusețea soarelui, și care
tot sub pământ se bagă. Îl lauzi pe Soarele – Hristos, dar ei tot în bezna
păcatului se-aruncă! Ei sunt cei momiți de diavol prin ispitele de tot felul,
născute din slăbiciunile și egoismul omului „modern”, dar înfățișate ca bunuri cotidiene
de neapărată nevoie și perene, și prin care sunt ținuți în „mreaja diavolului care-i ţine-n prinsoare spre a-i face voia” (2
Timotei II, 26).
„O,
Iisuse, Iubitorule de oameni, îndură-Te de lucrul mâinilor Tale, pentru care ai
venit în lume și ai suferit, ca să nu se bucure vrăjmașul nostru de pieirea
noastră!” (Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk).
Fie ca Bunul Dumnezeu să
binecuvânteze sufletele noastre cu pacea Sa și cu bucuria celor veșnice, iar
trupurilor noastre să le dăruiască toate cele de care știe El că avem fiecare
trebuință și nu ceea ce credem noi că ne lipsește!
Doamne
ajută!
pr. prof. Gabriel – Karol Iakab
*toate citatele
biblice sunt luate din Biblia diortosită, redactată și adnotată de Înalt Prea
Sfințitul Bartolomeu Valeriu Anania.
Articol
publicat în revista “Buna
Vestire” Beiuș, octombrie 2012, pg.4;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.