Aș vrea să-ți spun Ardeal
bătrân,
Ce sentiment trist am acum,
Văzându-mi țara demolată,
Credința din piept
defăimată.
Iar ce nu mai pot demola,
Ușor se poate înstrăina,
De ce dau țara de pomană?
Românul nu-i luat în seamă.
Văzând că te interesează,
Pe seama ta banalizează,
Familia de altădată,
Demult, a fost uitată.
De clăci, de șezători din
sat,
De cum străbunii au jucat,
Nu mai vrea nimeni să audă
Făcutu-sa urechea surdă.
Mi-e dor de căsuța din lemn,
De cât era omul de demn,
Mi-e dor de boii prinși la
jug,
Ce duceau fân și trag la
plug.
Mi-e dor tare de a mea
bunică,
Mi-e dor de a ei opincă,
De cum lucra ea la război,
Uitându-se cu drag la noi.
Mi-e dor de cum făcea
plăcintă,
Cu brânză și coaptă pe
plită,
Nu știa carte să citească,
Dar știa să se spovedească.
Mi-e dor să văd oameni în
sat,
Cum împreună au lucrat,
Când care ,grajduri își
făceau,
Foarte frumos se ajutau.
La clăci, la coasă-n
șezători,
Cu fete mândre și feciori,
Mi-e dor de ce aveam mai
bun,
Și nu mai vreau nimic
străin.
De coasa-i iarba pe deal: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2012/12/de-coasa-i-iarba-pe-deal.html
Salut Trăirea!
RăspundețiȘtergere