“Ştefan cel Mare e una dintre personalităţile covârşitoare ale istoriei naţionale!” – spune istoricul Serban Papacostea

Istoricii moderni încearcă să evite subiectele politico-istorice din perioada medievală de pe teritoriul țării noastre. Poporul român a avut domnitori pe care istoria i-ar putea oferi ca model conducătorilor politici ai zilelor noastre. Printre aceștia fiind: familia Brâncovenilor, Mihai Viteazul, Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare, Matei Basarab si altii. Acești oameni sunt condamnați “uitării” pentru motivul că lumea politică de azi nu vrea să-si amintească de oameni care au condus țara după principii creștine, după legea dragostei de neam si cu responsabilitate față de urmași. Manualele școlare și emisiunile televizate scot in evidență nonvalorile din istoria României, în timp ce oameni care au avut o importanță majoră pentru păstrarea demnității noastre naționale sunt ignorați și “uitați” tocmai de către cei care ar trebui să ne amintească de ei.

În cele ce urmează vă sugerăm să urmăriți interviul acordat de academicianul Șerban Papacostea preotului Ioan Al. Mizgan de la biserica “Sf. Andrei” din Oradea, publicat in revista “Lumea credintei” nr. 7 (108) din iulie 2012:

„Ştefan cel Mare a dat Moldovei «clipa ei cea mai bună»…”

-Interviu cu academicianul Şerban Papacostea

Pe 2 iulie este prăznuit de Biserica Ortodoxă Română Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, „Atletul lui Hristos”. Cu acest prilej, i-am solicitat o evocare avizată unuia dintre marii noştri medievişti: academicianul Şerban Papacostea. Figură croită pe măsura eroului şi învrednicită de aura sfântului, marele voievod învie aici în maiestatea lui referenţială, chemându-ne încă o dată la cuminecarea în duh cu trecutul, cu acea tradiţie naţională pe care nici o conjuncturală identitate europeană n-o poate substitui şi anula, pentru că noi suntem europeni tocmai în virtutea acestei tradiţii şi o dată cu ea.

Domnule academician, în sfera preocupărilor şi cercetărilor dumneavoastră a intrat şi unul dintre cei mai mari domnitori ai neamului românesc: Ştefan cel Mare. Ce a însemnat domnia lui pentru Moldova şi pentru români în general?

Pentru Moldova e greu de spus. A însemnat totul! A însemnat afirmarea, aş zice incredibilă, a unei ţări mici, a unui popor mic, la scară europeană, sau chiar dincolo de frontierele Europei, afirmare care a intrat în evidenţă şi la curţile regale, nu numai polonă şi ungară, dar şi în Italia, la Veneţia şi Roma, şi în spaţiul răsăritean, la marii cnezi ai Moscovei. Ştefan cel Mare a reuşit să mobilizeze aproape permanent masa modestă de populaţie în confruntările cu marile puteri, cu Matia Corvin al Ungariei, cu turcii, cu polonii mai târziu, cu tătarii. Ceea ce m-a impresionat, dincolo de afirmarea politică şi militară, a fost calitatea lui de strălucit strateg militar, de diplomat extraordinar, şi încă acest ultim aspect nu este studiat suficient. Mi-aş propune să scriu un studiu Ştefan cel Mare în diplomaţie. Este remarcabil felul cum a ştiut să joace între marile puteri, ce informaţii avea din moment ce ştia şi cum să le utilizeze foarte abil. Impresionant este felul în care a înţeles însemnătatea culturii, dar primul rând a credinţei sau a religiei, pe care a pus-o în slujba acestei mari construcţii politice. Ştefan cel Mare a făcut din Moldova o ţară europeană prin multilateralitatea personalităţii sale. Figura puternică a domnitorului a rămas adânc întipărită în conştiinţa colectivă a ţării, astfel încât orice monument sau rămăşiţă de construcţie se găsea în Moldova era atribuită până târziu lui Ştefan. Dacă mă folosesc de cuvintele lui Churchill, referitoare la rolul aviaţiei britanice care a salvat independenţa ţării în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pot spune că Ştefan a dat Moldovei „clipa ei cea mai bună”. Aşa a fost şi a rămas în istoria Moldovei şi a românilor în general.

Vă propun, domnule academician, să ne oprim şi asupra politicii interne a lui Ştefan cel Mare. Unii istorici afirmă că a condus ţara cu o mână de fier.

Când a trebuit, a ştiut să fie şi extrem de dur. Se ştie că a executat mai mulţi boieri după lupta de la Baia. Am adus un document din Polonia în privinţa aceasta foarte important. Trebuie să precizăm că i-a executat pe cei care au fost trădători. De-a lungul domniei sale a avut de câteva ori situaţii de genul acesta. A ştiut însă să reacţioneze şi să impună cu forţa puterea domniei. Dacă tradiţia e exactă, aflăm că şi de pe patul de moarte şi-a impus voinţa în privinţa succesiunii sale, încât în mod sigur şi incontestabil că Ştefan este un prototip de monarh autoritar.

Regizorul Sergiu Nicolaescu, care a realizat mai multe filme istorice în decursul timpului, într-o emisiune de televiziune la postul B1 TV, în anul 2004, făcea o comparaţie, care pe mine m-a şocat de-a dreptul, între Ştefan cel Mare şi Ivan cel Groaznic. Putem merge până acolo?

Nu cred. Sigur, Ştefan a condus Moldova cu mână forte, dar nu există termen de comparaţie. Ivan cel Groaznic este cunoscut pentru cruzimile sale. Pe boierii care l-au trădat la Baia sigur că i-a lichidat, şi gestul său are o raţiune politică şi se înscrie în politica de centralizare a statului. Alta este însă cruzimea sau monstruozitatea de dragul ei, pe care a practicat-o Ivan cel Groaznic.

Cât ar trebui să cântărească din punct de vedere istoric cronica lui Grigore Ureche cu privire la Ştefan cel Mare?

Cred că informaţia lui este corectă. Cât de repede era Ştefan în a reprima când trebuia, o ştim. În unele cazuri a ştiut însă, se pare, să-şi tempereze reacţia de moment. În orice caz avem rezultatele cunoscute. Avem o domnie care ştim cât a durat, ceea ce nu-i puţin lucru, în contextul conflictelor dintre facţiunile boiereşti. A ştiut să menţină ordinea internă pentru a face faţă provocărilor externe. Am văzut de curând o însemnare cu privire la regele Carol I, care, impresionat pe măsură ce citea despre Ştefan şi faptele lui, a spus unui grup de politicieni români: „Un milion de ani n-o să mai aveţi unul ca Ştefan cel Mare!”.

Ce ne puteţi spune în legătură cu politica antiotomană a lui Ştefan? La un moment dat a rămas singur în faţa turcilor, fiind părăsit de aliaţii săi creştini.

El a încercat să ducă o politică antiotomană, dar lucrul acesta s-a încheiat cu o înfrângere, pentru că raportul de forţe la scară internaţională nu a corespuns speranţelor lui. A încercat să despresoare ţara din împresurarea pe care o presimţea gravă, să anticipeze pericolul otoman. A intrat în luptă într-o mare coaliţie europeană, dar şi asiatică, cu Uzun Hasan, cu tătarii din sudul Rusiei, a încercat să respingă pericolul pe care îl simţea că se apropie, mai ales după ce turcii au cucerit ţărmurile Mării Negre. Mai rămăseseră necucerite doar cele două cetăţi ale lui, Chilia şi Cetatea Albă. Şi în cazul acesta se întrevede puterea personalităţii lui prin tot ceea ce a făcut şi a încercat să facă. Fireşte că suntem în vremea scăderii, dacă nu a dispariţiei chiar, a elanului pentru cruciadă, în vederea rezistenţei antiotomane din Europa. Unii istorici consideră că de fapt cruciada ar fi încetat o dată cu devierea celei de-a patra cruciade spre Constantinopol. Spun unii istorici că nu mai putem vorbi în această perioadă de cruciadă, ci de război antiotoman al puterilor din regiune. Cruciada a fost o acţiune europeană sub conducerea papalităţii, în vreme ce, de data aceasta, s-au solidarizat mai ales puterile interesate în rezistenţa antiotomană. Trebuie recunoscut faptul că cele două state româneşti, speculând şi avantajele poziţiei politice, s-au salvat. Chiar dacă au suferit pierderi, diminuări, chiar dacă domnii lor au făcut drumuri la poalele Padişahului, totuşi Ţara Românească şi Moldova şi-au salvat existenţa statală. E o întreagă discuţie în această privinţă. Pe bună dreptate se pune întrebarea: de ce n-au transformat turcii în paşalâcuri cele două state româneşti? S-a discutat acest aspect în vremea lui Iorga şi Panaitescu în bună măsură, şi s-a afirmat că nu au fost transformate în paşalâcuri şi datorită rezistenţei lor.

În ceea ce priveşte epoca lui Ştefan cel Mare, unii istorici mai tineri, ca Ovidiu Cristea, Adrian Cioroianu şi chiar istorici consacraţi, precum Răzvan Theodorescu, neagă faptul că românii din Evul Mediu aveau conştiinţă naţională. Ştefan nu ştia că este român sau nu avea conştiinţa apartenenţei la neamul românesc?

Ştiu problema, am discutat cu Ovidiu Cristea, sunt prieten cu el. Eu l-am adus la Institutul „Nicolae Iorga”, acum el este directorul Institutului. E un element foarte valoros. Mai este şi o dorinţă de originalitate precoce, anume ca înainte de a produce marile lucrări să te semnalezi prin teze mai îndrăzneţe. Eu am discutat cu el. Ştiu de la Andrei Oţetea că atunci când Ştefan cel Mare vorbea de cealaltă Vlahie (l`altra Valacchia) ştia că există un fond etnic comun. Sigur că aici se poate discuta mult, dar e totuşi o distanţă de la conştiinţa acestui fond comun până la ideea de comunitate, dar şi aceea se vede din faptul că el s-a vrut, potrivit stolnicului Cantacuzino, şi a fost şi domn al Ţării Româneşti. În cei câţiva ani cât şi-a impus candidaţii pe tronul Ţării Româneşti, ar fi avut un fel de întâietate în cadrul acestei cooperări moldo-vlahe. Se va mai discuta însă mult asupra acestui punct.

În ceea ce priveşte personalitatea lui Ştefan cel Mare, evident că cei care suntem ataşaţi de domnitorul moldovean îl vedem un mare apărător al creştinăteţii şi al Europei creştine. Din păcate, avem şi istorici şi reviste de istorie care încearcă să discrediteze tot ceea ce ştim noi din istorie cu privire la marii noştri domnitori. În cazul lui Ştefan, se afirmă, cu toate victoriile repurtate împotriva turcilor, că de fapt Ştefan cel Mare nu a fost un apărător al creştinătăţii, întrucât drumul turcilor spre inima Europei ar fi fost prin Belgrad sau prin Buda…

Este adevărat că direcţia lor de expansiune – şi mai ales de apărare – a fost în acest sens, pentru că pericolul cel mai mare de cruciadă sau de acţiune antiotomană a venit, cât a fost, din direcţia Europei Centrale: Imperiul German, Austria, Ungaria, şi de aceea, prin reacţie, ei au înaintat în această direcţie. Chiar ocuparea Budei şi transformarea Ungariei în paşalâc a fost o acţiune preventivă, ca să nu-i zic defensivă. De acolo simţeau că vine pericolul cel mare, din expansionismul pornit din Europa Centrală, aşa s-a întâmplat cu habsburgii în secoloele 16-17. De acolo au venit loviturile decisive. Nu trebuie să discutăm prea mult. Napoleon spunea că „omul este ceea ce face” – şi asta este esenţial. Ştefan cel Mare s-a identificat mai întâi cu Moldova lui, cu credinţa în Dumnezeu, şi de aici vine acea înflorire de biserici cu care a îmbrăcat Moldova.

De fapt, acestea sunt comorile şi bogăţiile noastre cu care ne mândrim şi astăzi în faţa lumii.

Acesta este un fapt care nu poate fi contestat.

Legat de canonizarea lui Ştefan în 2004, evident, au fost multe discuţii. Care este opinia dumneavoastră în această privinţă?

Eu nu aş fi recomandat lucrul acesta. Aş păstra sfera sacrului şi a credinţei departe de zona politică. E greu de spus… Chiar şi din puţinul pe care îl ştim despre el, că s-a identificat cu ucideri, că a avut mai multe soţii etc.

Biserica, atunci când l-a canonizat, s-a uitat mai mult la calităţile şi la realizările lui în planul credinţei decât la defectele lui ca om.

Aşa este. Eu discut şi pun situaţia lui în paralel, deşi e distanţă de timp, cu cea a împăratului Constantin cel Mare, care şi el a fost declarat sfânt şi a avut păcate grele. Eu aici am avut rezervele mele.

Spuneaţi mai devreme că intenţionaţi să scrieţi despre Ştefan cel Mare şi diplomaţia lui. Evident că el a excelat în relaţiile externe şi cu Veneţia, şi cu papalitatea, şi cu Polonia, ba chiar şi cu turcii. Ce ne puteţi spune despre arta diplomaţiei la Ştefan cel Mare?

Este prematur răspunsul meu, pentru că obişnuiesc să ajung la o concluzie după ce am adâncit cercetarea, dar presimt că voi concluziona că a fost un mare diplomat, după felul cum a ştiut să-i joace pe unii contra altora. O putere mică, care a evoluat între mari puteri, cu succes. Ştefan, cunoscând terenul relaţiilor internaţionale, a ştiut să-şi sporească puterile ţării lui folosind contradicţiile dintre puterile vecine. Avea probabil şi un serviciu de informaţii foarte bun, încât cunoştea realităţile externe foarte bine. Rămâne însă de făcut un studiu aprofundat în acest sens, fie că îl fac eu sau alţii, despre diplomaţia în acţiune a lui Ştefan cel Mare.

Care ar fi contribuţia lui Ştefan în domeniul artei şi culturii? A fost Ştefan un sprijinitor al culturii în general sau numai al Bisericii?

În perioada aceea Biserica era principala sursă a culturii. În rest, altceva nu ştiu să fi făcut. La fiul său Petru Rareş se ştiu mai multe. A organizat şi teatru în Moldova, teatru satiric, dar informaţii cu privire la Ştefan nu avem în acest sens. Sunt sigur că despre Ştefan vom mai afla lucruri noi. Un coleg mai tânăr, Alexandru Ciocâltan, a găsit noi surse cu privire la marele domnitor, la călători în drum spre Ierusalim prin Moldova lui Ştefan cel Mare. Sunt sigur că o să mai apară noi lucruri cu privire la Ştefan.

Îl putem prezenta celor tineri pe Ştefan cel Mare ca un model de istorie naţională?

Fără ezitare. Ştefan cel Mare e una dintre personalităţile covârşitoare ale istoriei naţionale!

Ce ar trebui să învăţăm noi, cei de azi, din toată jertfa lui ca domnitor?

Simţul măsurii, înţelegerea corectă a realităţilor internaţionale în care se dezvoltă istoria României, pentru că, a spus-o şi Iorga, „nu există istorie strict naţională, iar cea a românilor e mai puţin decât oricare altele”. Vedem cu ochii noştri tot ceea ce s-a întâmplat recent. Ceauşescu n-a căzut dinăuntru, la fel Antonescu, la fel Garda de Fier, la fel Carol al II-lea ş.a.m.d. Istoria naţională se înţelege şi prin buna cunoaştere a contextului internaţional. Este una dintre calităţile necesare conducătorilor României.

Domnule academician, există în lumea românească de astăzi tot felul de intelectuali şcoliţi sau finanţaţi de tot felul de Fundaţii şi Comisii externe, care spun că noi, cei de azi, n-ar trebui să ne ocupăm de evocarea unor personalităţi medievale, cum este şi cazul lui Ştefan cel Mare, ci să ne întoarcem în timp cel mult la vremea Brătienilor, care au pus bazele României moderne. Ce părere aveţi despre această opinie?

Aceasta este o poziţie greşită. Studiem toată istoria, şi cu cât o studiem mai adânc, cu atât vom înţelege mai bine continuitatea şi discontinuităţile ei. Nu e o istorie uşoară, dar mai ales în cadrul acesteia e ceea ce a numit A. D. Xenopol şi a reluat Gheorghe I. Brătianu: „o enigmă şi un miracol istoric: poporul român”. E vorba de permanenţa acestei mase de romanitate care s-a îndârjit să supravieţuiască într-un context internaţional defavorabil, stând de veghe cu faţa când la răsărit, când la apus ş.a.m.d,, agresată din toate părţile, reuşind nu numai să supravieţuiască, ci să creeze state, să le rotunjească, să le unească şi să fie o realitate a lumii contemporane.