Antim: sfântul care a invins zeii și idolii

De ce se teme diavolul de sfinți?

Antim a trăit în perioada împăratilor Dioclițian și Maximian, fiind episcop în cetatea Nicomidiei (azi Izvin -Turcia), aproape de Constantinopol. De mic copil a luptat pentru dobândirea virtuților, având o educație bună din familie. La maturitate a fost un exemplu de viețuire pentru toți care l-au cunoscut, deoarece avea trupul smerit, fără invidie, fără mândrie (orgolii), harnic, pașnic, purtnd dragste și pace cu toată lumea etc. După mortea sfntului Chiril al Nicomidiei, a fost numit ierarh în locul acestuia.

Pe vremea aceea, era prigoană mare din partea politeiștilor (închinători la zei) omorând pe fiecare om care se convertea la creștinism. Unii erau tăiați cu sabia, alții erau aruncați în mare, altii supuși la chinuri groaznice etc. Călăuzirea creștinilor era o responsabilitate foarte mare deoarece unii care nu rezistau chinurilor se lepădau, în timp ce alții din închinători la zei deveneau martiri pentru Hristos. Antim îi întărea pe creștini în credință, le inspira curajul mărturisirii, motiv pentru care prigonitorii vroiau să se scape de el și să-l omoare.

Dioclețian a emis o poruncă împărătească prin care să îi înfricoșeze pe creștini. Astfel cei care nu se închinau zeilor/idolilor, erau omorâți. Atunci bătrânul ierarh a luat atitudine opunându-se acelei hotărâri împărătești, iar creștinii au prins curaj. Mulți creștini care erau în dregătoriile cetății, chiar și dintre cei ce erau la curtea împărătească, s-au dat pe față că sunt creștini, iar numărul creștinilor declarați creștea nemulțumindu-l pe împărat. Mii de creștini au fost aruncați în mare de vii, unii dintre cei adormiți au fost dezgropați și aruncați în mare pentru ca să nu fie cinstiți de către cei rămași în viață etc… În acea perioadă au fost uciși, tocmai în ziua Nașterii lui Hristos (Crăciunul),  peste 20.000 de creștini care refuzau închinarea la falșii dumnezei inventați de mintea omenească, zeii/idolii.

Maximian a poruncit ca Antim să fie adus legat în fața sa, pentru a-l înfricoșa și a-l sili să se închine zeilor în fața poporului din cetate. Ajuns în fața împăratului, ierarhul lui Hristos, gândindu-se la viața veșnică de după moartea trupească, i-a zis: "Să știi, împărate, că la această întrebare nu ți-aș fi răspuns nimic de nu m-ar fi sfătuit dumnezeiescul apostol care ne învață să fim gata întotdeauna spre tot răspunsul către cel ce ne întreabă cuvânt pentru credința noastră. Căci ne-a făgăduit Dumnezeu să ne dea gură și înțelepciune, căreia nimeni nu i se va putea împotrivi și nu vor putea răspunde cei ce ne vor sta nouă împotrivă. Eu mai întâi am râs de idolii voștri pe care îi numiți dumnezei, iar acum râd de marea ta nebunie că ai nădăjduit să mă rupi de Ziditorul meu, care și pe tine, zidire a Sa nemulțumitoare, te-a cinstit cu chipul Său[1]. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecată și uneltele tale de chinuire le-ai pus înaintea ochilor mei? Voiești cu acestea să mă înfricoșezi, ca, temându-mă, să mă supun poruncii tale celei fără Dumnezeu? Nu vei putea să înfricoșezi cu aceasta pe cel ce singur caută să moară pentru Domnul său. Să le pui pe acestea înaintea celor nerăbdători și fricoși, cărora le este mare mângâiere viața aceasta vremelnică, iar pierderea vieții acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia să-i înfricoșezi cu acestea, iar nu pe mine. Căci mie acest trup de pământ și această viață vremelnică îmi sunt ca niște grele legături și temniță, căci nu lșasă sufletul meu să treacă la doritul Dumnezeu. Iar ale tale izgoniri, pedepsele și muncile, îmi sunt mai primite decât toată dulceața, că ele duc la moartea care mă va dezlega din trupeștile legături și mă va trimite acolo unde este toată dorirea mea."

Auzind acestea împăratul a poruncit să fie bătut și chinuit, iar Antim rezista tuturor acestor persecuții gândinduse la suferința lui Dumnezeu pe cruce pentru lume. Hristos fiul, întruparea lui Dumnezeu Tatăl, spunea: "Iar Eu si Tatăl Meu suntem una" (Ioan 10:26-30)

După mai multe chinuri, Antim nu a murit, dar nici nu a cugetat să se închine zeilor, iar mânia împăratului era tot mai mare. După ce au recurs la tot felul de chinuri, unul dintre mercenarii care îl chinuiau a zis: "Când am început a întoarce roata și a arde dedesubt pe cel legat, s-au arătat aproape de noi trei bărbați purtători de lumină, zicând: «Nu te teme robule al lui Dumnezeu, Antime!» Căutând ei spre noi și focul de sub roată în fața noastră s-a întors și ne-a vătămat."

După ce a văzut că nu reușesc să-l înduplece pe sfânt, l-au dus într-o temniță împreună cu făcătorii de rele în speranța că aceștia îl vor ucide. Reacția a fost cu totul alta căci cei întemnițați au început să-l urmeze pe Antim schimbându-și viața și devenind creștini.

Văzând că nu-l poate îndupleca, împăratul a încercat să-l ia cu îmbunarea oferindu-i lui Antim bunătăți pământești ca să accepte să se închine zeilor. I-a oferit însuși posibilitatea de a fi mai mare, în împărăția sa, peste toți preoții slujitori la zei. La auzul acestora, Antim a răspuns împăratului: "Mai înainte de cuvintele tale sunt și eu preot începător între dumnezeieștii preoți și preot al lui Hristos, întâiul începător al păstorilor, Care s-a îmbrăcat în trupul meu[2] și s-a pogorât la mine pentru mine. Acela S-a făcut lui Dumnezeu-Tatăl jertfă pentru popoare, a murit pe Cruce, S-a pogorât și a înviat a treia zi și la Ceruri cu slavă S-a înălțat, ridicând cu sine pe toți cei ce cred într-Însul. Aceluia îi sunt preot și Aceluia pe mine mă aduc jertfă vie, iar a voastră jertfire și jertfă și idolii voștri întuneric sunt și întru întunericul cel veșnic vei merge."

Văzând împăratul că Antim nu poate fi nicicum înduplecat, a poruncit să i se taie capul cu barda, în văzul tuturor pentru înfricoșarea creștinilor. Astfel, ierarhul lui Hristos, si-a dat sufletul în mâna Creatorului său, în ziua de 3 septembrie, anul 311, când i se face pomenirea biruinței asupra fricii și a morții urmându-L pe Hristos Dumnezeu în Împărăția Sa cea veșnică. Pe locul unde a fost îngropat, împăratul Iustinian a ridicat, câteva secole mai târziu, o catedrală.

Antim omul lui Dumnezeu este unul dintre multitudinea de sfinți din istoria Bisericii care nu au cedat în fața prigoanelor, învingând astfel politeismul idolatru prin credința statornică în Hristos. La câțiva ani după martiriul său, a ajuns pe scaunul împărătesc bizantin împăratul Constantin cel Mare, care prin Edictul de la Milano, a dat libertate creștinilor să poată crede liberi în Hristos Dumnezeu cel întrupat. Astfel, creștinii si-au manifestat liberi crezul și mulți dintre închinătorii la zei/idoli au devenit creștini fără teama că pentru credința lor vor fi prigoniți. Puaa acei peroade a văzt sueriatea învățăturii creștine față de a politeismului, dar nu toți au avut curajul să aleagă creștinismul liber de teama persecuțiilor. Aceasta s-a putut face, deplin, doar după libertatea dată creștinilor de către împăratul Constantin.

Odată învins diavolul se teme de sfinți, de aceea ne îndeamnă să nu le ascultăm învățăturile și să nu le urmăm modelul. Dacă urmăm modelul de viață al sfinților și învățăturile acestora, vom reuși să înțelegem taina mântuirii omului, superioritatea învățăturii creștine, ceea ce pentru diavol (falsul dumnezeu) este o pierdere în lupta sa împotriva lui Dumnezeu Creatorul.

 

Ieromonah Eftimie Mitra

Clip video: https://www.youtube.com/watch?v=OksN4udlzM8

 

---

[1] Omul a fost făcut după chipul si asemănarea lui Dumnezeu: «Şi a  zis  Dumnezeu: "Să  facem om după chipul  şi  după  asemănarea  Noastră…"» (Facere 1:26)

[2] Se referă la faptul că Dumnezeu s-a întrupat în trup omenesc, Iisus Hristos.

 

Mai Multe detalii despre subiect, vedeți în Viața Sfantului Antim al Nicomidiei, la ziua de 3 septembrie.

Sursa: Viețile Sfinților pe Septembrie, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători Neamț - 2005,

pg. 57.