Duhul ocult întâlnit la vraci este același
cu cel al brahmanilor[1] sau cu al oricărui șaman. În cele ce urmează vom prezenta câteva mărturii
ce cuprind trăiri si practici în ritualurile unor triburi păgâne din Filipine, întâlnite
în hinduism. Elemente similare găsim și la sectele ezoterice
din România implicate în propaganda curentului religios neodacist. Zalmoxianismul,
promovat de către misionarii hinduși, este o cale de trecere spre reînvierea
spiritualitătii politeiste în România, are multe asemănări cu cazul relatat mai
jos, de către o fostă practicantă[2]
a ezoterismului:
Inițiere în spiritualitatea politeistă
În 1956 am făcut parte dintr-o expediţie de teren
împreună cu un grup de jurnalişti reporteri în insulele Filipine. Mă interesau
religiile primitive, mai cu seamă cele din aşa zisele "zone de
ne-aculturaţie"[3],
religii care să nu fi fost semnificativ expuse activităţilor de misiune
creştină.
La ora la care am păşit în interiorul
tribului Ifuago nu credeam în magie neagră, dar la plecarea mea de acolo am
crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu
cel mai bun. El îmi dădea toate informaţiile. Cu timpul am aflat că era faimos
pentru măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor rituală,
"baki", are loc aproape în fiecare seară în anotimpul recoltatului şi
pentru ea se strâng într-o colibă în jur de doisprezece vraci (preoţi).
Pe parcursul întregii nopţi se invocă diferite
zeităţi şi strămoşi, se bea vin de orez şi se aduc ofrande în faţa a două mici
figurine numite "bulol". Ofranda constă în sânge de pui colectat
într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza
mărimii şi numărului bulelor cere se formează în el, şi a timpului necesar
pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceşte şi după configuraţia şi culoarea
organelor din puiul sacrificat.
În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine,
ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte
cu lună luam notiţe cu conştiinciozitate. Nu voi intra însă în detaliile de
magie neagră practicată de tribul Ifuago.
Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata
că magia de orice fel poate fi explicată ştiinţific. Or, la plecarea mea de
acolo, văzusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte şi
incidente supranaturale că orice explicaţie ştiinţifică a lor era virtual
imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind deloc o persoană
care se sperie uşor, nu a fost însă aceea că am constatat efectul incontestabil
al ritualurilor lor, ci că l-am constatat cel puţin de două ori manifestându-se
asupra mea.
Întalnirea cu zeul Shiva
Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj
la Peştera Amarnath din munţii Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva
şi considerat cel mai sfânt de tradiţia hindusă, în el se spune că zeul se
arată celor care îl slujesc cu credinţă, acordându-le în acelaşi timp şi
daruri. Călătoria până la peşteră este lungă şi anevoioasă, în ea
traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare de 5200 de metri altitudine,
care, pe o anumită porţiune, este practicată peste un gheţar.
În timpul acelei lungi călătorii petrecute în
tăcere totală (călăuza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram
cu sinceritate că zeul, căruia mă închinasem şi la care meditasem atâţia ani,
mi se va arăta în sfârşit şi mie.
Dar chipul lui Shiva din peşteră este el însuşi o
curiozitate: este o formaţiune de gheaţă alcătuită prin picurarea apei, care
creşte şi descreşte odată cu fazele lunii. Când este lună plină, mărimea
naturală ajunge până la nivelul peşterii – aprox. 4,5 m înălţime –, iar când
luna este întunecată nu mai rămâne aproape nimic din ea. Şi aşa creşte şi
descreşte în fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a dat până acum o
explicaţie ştiinţifică acestui fenomen.
Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era
la mărimea ei maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie, cu
bucăţi de textile roşii şi albe, cu nuci, stafide şi zahăr, adică toate cele
prescrise pentru jertfă. De emoţie îmi erau ochii plini de lacrimi. Dar îmi
este greu să povestesc ce a urmat.
Atmosfera din peşteră vibra într-un mod care numai
în nopţile de magie neagră din tribul Ifuago îmi mai fusese dat să o simt.
Practic, de cum am pus piciorul înăuntru, m-a izbit o senzaţie inexplicabilă de
rău în atmosferă şi am ieşit cu convulsii de vomă încă înainte de a termina
preotul să ardă jertfa mea marii imagini de gheaţă.
Credinţa mea în hinduism primise o lovitură la
Peştera lui Shiva, dar a mai trecut timp până să mă eliberez total de ea. A
fost o perioadă în care încercam să găsesc ceva care să susţină edificiul care
începea să se prăbuşească, dar nu găseam nimic. Privind retrospectiv, am
părerea că ne dăm seama că ceva e cu adevărat rău cu mult înainte de a ne veni
s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la
"practicile spirituale" şi "locurile sacre" hinduse.
Secretul și etapele înșelătoriei. Manipularea prin guru.
La începutul iniţierii sale de către guru,
novicelui i se dă o "mantră sanscrită" (o formulă magică personală),
şi practici religioase speciale, care sunt în întregime ezoterice si nu se
găsesc decât în tradiţia orală. Menţionarea lor în scris este interzisă şi nici
un iniţiat nu are voie să le dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sancţiuni
extrem de dure. Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru învăţăcelului
său, care este invitat să le "verifice" conform filosofiei pragmatice
hinduse de care am vorbit mai sus. Şi aceste practici dau într-adevăr
rezultate, învăţăcelul dobândeşte anumite puteri, "siddhis", cum ar
fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce
obiecte, de a prezice viitorul şi aşa mai departe, adică toată gama celor mai
periculoase experienţe psihice.
Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade
invariabil într-o stare de prelest (înşelăciune diavolească), când ia
înşelătoria drept realitate. Aceasta nu înseamnă că "experienţele" pe
care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu.
Este vorba de senzaţii extrem de plăcute, de viziuni de zeităţi în lumină etc.
(să ţinem minte că şi Satan se poate transforma în înger de lumină), care se
susţin foarte bine cu afirmaţiile filosofiei hinduse, totul rezultând într-un
sistem practic şi teoretic foarte compact
În realitate însă, Hinduismul nu este atât o
preocupare intelectuală cât un sistem de practici care nu înseamnă, nici mai
mult nici mai puţin, decât magie neagră. Adică dacă faci gestul x, obţii lucrul
y; nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însă nu
sunt niciodată lămuriţi clar şi rareori noul iniţiat este curios să afle care
este originea acestor experienţe şi de unde îi vin lui puterile
"miraculoase". Situaţia este clasic faustiană şi ceea ce practicantul
nu ştie este că preţul pentru toate acestea îl constituie chiar propriul său
suflet nemuritor.
Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă
să satisfacă orice temperament. Zeitatea poate să aibă forma unui zeu sau a
unei zeiţe, sau poate să fie lipsită de formă -"brahmanul absolut".
Tipul de relaţie cu acest "ideal" ales, variază şi el în funcţie de
cum este identificat acest ideal – copil, mamă, tală, prieten, iubit, slugă –,
sau, în cazul sistemului Advaita Vedanta, "relaţia" însăşi fiind
socotită identitate. Gurul nu numai că îi indică novicelui mantra personală şi
practicile pe care trebuie să le urmeze, dar îi hotărăşte şi cum trebuie să-şi
trăiască viaţa personală şi care trebuie să-i fie programul zilnic.
În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de
exemplu, discipolii care nu sunt căsătoriţi, nici nu mai au voie s-o facă;
toate forţele lor sunt direcţionale în sensul atingerii performanţelor de ordin
practic. Este interzis şi consumul de carne, pentru că el distruge acuitatea
percepţiei. Gurul este literalmente însuşi "dumnezeul" şi
"mântuitorul" respectivului discipol.
Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la
câteva tipuri generale. Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se
închină la o statuetă sau la o imagine, aducându-i jertfă lumânări, camfor,
tămâie, apă şi dulciuri. De asemenea, zeităţii alese i se face vânt cu un
evantai din coadă de iac, i se face baie, este îmbrăcată şi dusă la culcare.
Toate acestea par copilării, dar ele se constituie
în tot atâtea experienţe psihice al căror efect este bine să nu-l subestimăm.
Idolatria Vedanta, pe de altă parte, ia forma adulării de sine, fie într-un mod
interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toată recuzita rituală. Proverbul
indian "So Ham, So Ham" sau "Eu sunt el, eu sunt el",
ilustrează această adulare de sine.
"Japa" este repetarea mantrei sanscrite
desemnate de la început fiecărui discipol. Este, de fapt, incantarea unei
formule magice.
Misionarism hindus în lumea secularizată. Din învațăturile
zeitei Kali
"Pranayama" constă din exerciţii de
respiraţie executate împreună cu rostirea formulelor magice. Există şi alte
practici specifice sistemului "Tantra", în care Dumnezeu este privit
ca "Mamă"; principiu feminin, putere, energie, principiu de evoluţie
şi acţiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotaţia lor fiind
nedisimulat malefică, nu le voi mai descrie aici. Ele şi-au făcut însă drum
până în America. Swami Vivekananda[4]
le prescria împreună cu Vedanta.
Iată ce afirmă el despre sine şi în general:
"Eu unul mă închin celui teribil! Este o greşeală sa credem că plăcerea
este dorită în mod egal de toţi oamenii. Foarte multora le place, dimpotrivă,
durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut. Să ne închinăm deci terorii
de dragul terorii însăşi. Foarte puţini sunt acei care au curajul să se închine
morţii, sau zeiţei Kali. Noi însă să fim nişte adoratori ai morţii".
Alte cuvinte ale lui swami despre zeiţa Kali:
"Unii iau în derâdere existenţa zeiţei Kali. Dar la ora actuală ea este în
mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniţi de spaimă şi armata a fost chemată să
împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El însuşi ca Rău
Precum şi Bine? Dar numai hindusul îndrăzneşte să se închine şi Răului"[5].
Marele păcat este că această practică cu un caracter satanic de netăgăduit este
săvârşită cu convingerea că este bună. Iar mântuirea, care este în zadar
căutată în hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrată
doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine creştină[6].
(Fragment extras din cartea Ortodoxia si religia viitorului, de pr. Serafim Rosse)
[2] Fragment din mărturia unei foste practicante a religiilor
orientale relatat in cartea „Ortodoxia si religia viitorului” de Serafim Rosse,
ed. Sophia, Bucuresti, 2007, pag. 45-70. S-a nascut catolica, a intrat in
hinduism si, dupa douazeci de ani de practici orientale hinduse, s-a convertit
la ortodoxie.
[3] Aculturatie – modificarea culturii unei populatii ca rezultat al
contactului cu o alta cultura, superioara. (n. Ed.)
[4] Misionar hindus din America
[5] Foarte puţini
(chiar dintre cei foarte doritori să intre în "dialog" cu religiile
orientale şi să se unească cu ele) au o idee clară asupra masivităţii
practicilor idolatro-satanice care au dominat lumea până la izbăvirea ei prin
venirea in istorie a Mântuitorului Hristos. Zeiţa Kali, una dintre cele mai
importante zeităţi hinduse este reprezentată în mod obişnuit în mijlocul unui dans
sângeros al morţii, având la gât cranii şi capete tăiate şi limba scoasă afară
în mod hidos într-o sete neostoita de sânge; ea este împăcată în templele
hinduse cu sânge de capre sacrificate (justificat de Swami Vivekananda astfel:
"De ce n-am adăuga un pic de sânge pentru a întregi tabloul?") Despre
zeiţa Kali, Swami Vivekananda a mai spus (conform mărturiilor ucenicei lui,
'Sora Nivedita'): "Cred că ea este cea care mă inspiră in cel mai mic
lucru pe care îl întreprind şi că mă poartă după voia ei"; fiind conştient
la fiecare pas de prezenţa ei ca şi când ar fi fost o persoană tangibilă. De asemenea, o invoca: "Vino, o Maică, vino! Căci
teroare este numele tău". Idealul său religios era acela "de a deveni
una cu eterna groază". Poate fi aceasta, aşa cum încearcă unii să ne
convingă, un exemplu de "autentică viaţă spirituală a celor
nebotezaţi", o parte a "bogăţiilor" spirituale, pe care suntem
îndemnaţi să le luam de la religiile necreştine? Sau este mai degrabă o dovadă
pentru cuvintele psalmistului dumnezeii păgânilor sunt idoli?"
[6] În creștinism se pune accent pe lepădarea de sine, smerenie, altruism etc.
Aceatsă lepădare de sine nu este găsită în hinduism deoarece, conform
concepțiilor acestei religii fiecare om este un dumnezeu. Tocmai din acest motiv
a fost alungat Adam din Rai, pentru că dorea să fie un dumnezeu.
Nebunii mișună liberi.
RăspundețiȘtergere