Unirea Bisericilor şi "deplinătatea" acestora
văzută de părintele Dumitru Stăniloae în comparaţie cu învăţăturile Sfinţilor
Părinţi ai Bisericii.
Unul dintre marii teologi contemporani ai
Bisericii Ortodoxe este părintele profesor Dumitru Stăniloae. A participat la
mai multe întruniri interconfesionale în cadrul mişcării ecumenice, susţinând
la început concepţiile acestui curent. După ce a observat că duhul acestei
mişcări religioase internaţionale este în contradicţie cu învăţătura ortodoxă,
şi-a corectat greşala mărturisind adevărul despre interesele ascunse ale
acestei mişcări religioase internaţionale.
Despre aceasta relatează pe scurt preotul
şi dogmatistul român Matei Vulcănescu în cele ce urmează:
Având toată dragostea,
considerația și respectul faţă de Părintele Academician Profesor Dumitru
Stăniloae, un om cu viață sfântă, un om de o smerenie și modestie și firesc pe
care numai sfinții îl pot avea, un teolog renumit care a vorbit despre
delicatețea sfântului și despre dragoste ca motiv al creării lumii și al omului
de către Dumnezeu cel Treimic, un om care a adus o contribuție însemnată la
ridicarea duhovnicească și teologică a poporului român prin traducerea
Filocaliei în 12 volume, a vieții și lucrării Sfântului Grigorie Palama,
Teologul Energiilor Necreate, a Sfinților Maxim Mărturisitorul, Dionisie Areopagitul,
Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei și Grigorie de Nazianz, ne
aplecam smeriți, cu frică de Dumnezeu și cu cutremur asupra capitolului
Biserica- Trupul Tainic al Domnului din Teologia Dogmatică Ortodoxă volumul II,
pagina 275-276 în care se scriu urmatoarele:
“Dar
atunci se pune întrebarea: Ce sunt celelalte confesiuni creștine care nu
mărturisesc o astfel de unire intimă și lucrătoare a lui Hristos cel integrat
in ele? Socotim că ele sunt biserici nedepline, unele mai
aproape de deplinătate, altele mai depărtate. Contrar mitropolitului Platon,
care socotește că toate confesiunile sunt despărțaminte care s-au format egale
ale aceleiași unice Biserici, spiritul învățăturii și tradiției ortodoxe ne
impune să socotim că confesiunile neortodoxe sunt desparțaminte care s-au
format într-o anumită legătură cu Ea, dar nu se împartașesc de lumina și de
puterea deplină a soarelui Hristos. Într-un fel deci Biserica cuprinde toate
confesiunile desparărțite de Ea, întrucât ele nu s-au putut desparți deplin de Tradiția
prezentă în Ea. De altfel, Biserică în sensul deplin al cuvântului este numai
cea Ortodoxă.”
Mai departe se dă o
explicație denumirii de biserica vorbind despre faptul că „întreaga
creație se află obiectiv încadrată în Logosul dinainte de întrupare, deci în
faza Bisericii înainte de Hristos, chemată sa devină Biserica lui Hristos”. În
acest sens se poate întelege denumirea de biserică, dar ca
și comunitate umană, creație a lui Dumnezeu, dar alterată, în care Purtarea
de grijă a lui Dumnezeu este prezentă, Dumnezeu nu și-a distrus
creația care s-a îndepartat de El, ci a conservat-o și a condus-o prin
lucrarile Sale necreate spre mântuirea care avea sa vină prin Hristos la
plinirea vremii. Dar acest lucru în iconomia mântuirii nu însemnă sub nici o
formă Biserica așa cum este definită și consacrată
definitiv prin Simbolul de Credința, anume Comuniunea sfinților care se
împartașesc de Harul Necreeat, cetațenii Imparăției Cerurilor care se
împartașesc cu Hristos în Liturghie, și care intră în Biserică prin
Taina Botezului care este Ușa Imparatiei Cerurilor.
Însași
spatiul liturgic al cladirii bisericii are simbolistică eshatologică, totul în
Ea amintind de Împaratie, pentru ca în Ea ne aflam fizic în
Împarație. Definiția bisericii ca societate umană cazută
calauzită de Pronie dar care nu se poate mântui din cădere, stare în care se
află toate comunitătile eterodoxe, care au fost taiate din Biserica
cea Una, cea la care Pronia Dumnezeiască îi conduce pe
toți în chip tainic, ca să lepede fiecare membru în mod conștient biserica
cea nemântuitoare și sa vină în Împarația Cerurilor care este
doar Biserica Ortodoxă, singura care mântuiește. Deci nu se
poate vorbi de o nedeplinătate ci de o lipsă de Har mântuitor, de o
rămânere în zona stricăciunii și în această viața și în celalată (șeolul). Ce
folos să te gasești într-o biserică nedeplină care nu te poate
vindeca, lumina și îndumnezei? Adică nu te poate mântui. Mântuirea
presupune comuniunea cu Hristos cel Viu, cel Înviat, nu o comuniune cu un
hristos desfigurat, fals, mincinos. Sfantul Ioan Hrisostom ne spune că toți cei
din Vechiul Testament au mers în iad, chiar și cel mai mare om nascut din
femeie, Sfantul Ioan Botezatorul în Omilia a XXXVI-a la Matei (pg 447-448),
aratând că mântuirea a venit prin pogorârea lui Hristos la iad. In acest
context se întelege ceea ce spune Sfantul Grigorie de Nyssa atunci când
vorbeste despre „biserica ajunsă în noroiul pacatului, împiedicată
prin șarpe și cazută la pamânt și ajunsă în căderea neascultării.” (pg 276) la
fel si Sfântul Ioan Hrisostom vorbește despre biserica trasă în jos,
întinata, uscată, roabă, goală, murdară de sînge, slujnica demonilor.
În
contiunare la pagina 276 se afirmă: „Dacă Mișcarea Ecumenică
tinde să refacă unitatea Bisericii, ea trebuie sa tindă către cea mai intimă
prezență a lui Hristos întreg în rândul credincioșilor… care il experiază
Biserica Ortodoxă.” Mișcarea Ecumenică pornește de la ideea cum
că Biserica nu ar fi unitară și Ea trebuie
sa-și refacă unitatea. Ideea unei supra Biserici se observă din aceste randuri
și puternica influneță a ideii de Biserică deplină unită cu
Capul Hristos prin pastrarea tradiției de viață a Bisericii Primare și
celelalte biserici nedeplin unite cu Capul Hristos, dar care prin Mișcarea
Ecumenică tind spre această unire. Aceasta învațatură neagă dogma
unității nepieritoare a Bisericii celei Una și Unică și faptul că ereticii sunt
rupți de Ea și ei pot reveni prin lăsarea ereziilor la Ea, sau pot ramane
înafara Ei, lipsindu-se de Harul Mantuirii. Biserica nu iși pierde
unitatea prin faptul că ereticii o părăsesc prin anatema Sinoadelor și a
Parinților. Dar dacă este privită eclesiologia dupa Rahner și Congar atunci
Biserica nu este unitară, Ea trebuind sa iși refacă unitatea deplină, pentru că
fiecare denominațiune are reminiscențe de Har, Har nedeplin în
Biserici nedepline?! Idee care nu se regăsește în tradiția
ortodoxă.
Mai
departe se atinge problema mântuirii: „În situația actuală de
nedeplinatate bisericească a diferitelor confesiuni creștine, se pune
întrebarea: Se mântuiesc membrii lor? Sau există mântuire în afara Bisericii,
care nu e decât Una în sensul deplin al cuvântului?” (nota
noastră-Să înțelegem că există și un sens nedeplin al cuvântului Biserică?) Raspunsul
la această întrebare nu are nici o trimitere patristică ci apare ca o parere
personală a autorului, care enumeră cauzele pentru care cineva s-a trezit fără
să vrea în cultul eretic în care viețuiește: „Participarea lor
nedeplină la Hristos, și aceasta în mare masură fară vina lor, poate va avea ca
urmare o participare nedeplină la El și în viața viitoare, conform cuvântului
Mantuitorului: „În Casa Tatalui Meu multe
locașuri sunt” (Ioan 14, 2).
A
presupune o participare nedeplină după moarte a celor nascuți în erezie la Hristos
este un concept care pornește tot din ideea comuniunii nedepline sau imperfecte
cu Hristos înafara Bisericii depline. Dar
această idee este contrazisă de Sfânta Evanghelie în dialogul
dintre Mântuitorul Iisus Hristos și femeia samariteancă (Ioan 4,
19-23), samaritenii se închinau în mod greșit în Muntele Garizim și
nu la Ierusalim. Răspunsul Mântuitorului ne arată fermitatea
dialogului cu ereticii Vechiului Testament în raport cu iudeii despre
care Hristos spune că „mântuirea din iudei
este” mărturisind ferm prin aceasta că samaritenii greșeau
închinânduse acolo de unde nu provenea mântuirea, adică Hristos,
Cel care vorbea cu ea (cu eretica), dialogul cu ea având ca scop aducerea ei
la Desăvârșirea Legii Vechi care pregatea mântuirea
prin Mesia Hristos, iar în versetul 7 Hristos îi
cere apă, intrând în dialog cu eretica samariteancă,
dându-ne exemplu cum trebuie să dialogăm cu ereticii, scopul fiind ca și ei sa
primească Apa cea Vie, adică Adevarul, lepădându-se de minciuna ereziei. La fel
la Matei 18, 15-17 Mântuitorul ne arată în ce
stadiu se gasesc cei ce nu ascultă de Biserică (ereticii). Ideea din
Teologia Dogmatică Ortodoxă vol 2 este contrazisă și
de tradiția Bisericii Ortodoxe prin Canonul
47 Apostolic care spune că „Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez după
adevăr, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de către cei
necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, să se caterisească. Ca unul ce-şi
bate joc de Crucea, şi de Moartea Domnului, şi nu osebeşte pe Ierei de către
minciunoierei.” arătând că aceștia (ereticii) sunt întinați
prin acțiunile lor liturgice nemantuitoare care întineaza pe om, iar
preoții lor sunt minciunoierei.
Dar
este contrazisă și de Sfântul Ciprian de Cartagina care explică de ce este
imposibilă mântuirea înafara Bisericii Ortodoxe : „Asemenea oameni (cei
născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor
spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi
suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica.
(…) Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui
Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea
nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al
celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi
ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care
adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi
vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela.» După
cum el nu e Hristos, chiar dacă înşeală cu numele, la fel nu poate fi creştin
cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe” [221; 444] și
apoi Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se
găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion: «Nici un creştin nu se cuvine
să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la
ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt
străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema.» (Laodiceea
canon 34). Apoi citatul de la Ioan 14, 2, care
este adus ca argument in Dogmatica sa, se refera la faptul ca oricine
are acces la Împarația lui Dumnezeu, oricine poate deveni membru al Bisericii
Ortodoxe, locurile fiind nelimitate, în nici un caz nu se poate vorbi de o
mântuire a celor ramași înafara relației cu Hristos.
Sfântul
Ciprian de Cartagina în Scrisoarea LXXIV Catre fratele Pompeius (Scrisori,
pg380, ed.Sofia) spune „Căci dacă la eretici pentru aceasta nu este
Biserică, fiindcă Biserica este Una singură și nu poate fi împarțită, și dacă
pentru aceasta (n.n. pentru ca sunt eretici) nu este Duh Sfânt, fiindcă (n.n. Duhul
Sfânt) este Unul singur și nu poate fi la profani sau la cei diafara (n.n. Bisericii
celei Una) de bună semă și Botezul care este strâns în aceeași unitate nu poate
fi la eretici, fiindcă nu poate fi desparțit nici de Biserică, nici de Duhul
Sfânt.” și continuă argumentarea Sfântul Ciprian, aratând că dacă ereticii ar
avea botez atunci neaparat ar trebui sa aibă și hirotonie și „este o prostie și
sa se spună că cineva se poate naște duhovnicește la eretici, unde nu se
îngaduie Duhul” aratând Sfântul prin aceasta că nu există Harul necreeat
mântuitor la eretici ci există Harul proniator care îi ține pe aceștia în viața
biologică și mișcă sufletul lor către Adevăr pentru că „Dumnezeu vrea ca toți
oamenii să se mantuiască și la cunoștința Adevarului să vină.” (I Timotei, 2, 4)
Sfântul
Nectarie de Pentapole a scris o carte conținând
o argumentație bogată în privința căderii reale din Trupul Bisericii a unei
Biserici Locale, Biserica Romei, care din Biserică a devenit adunare papistașă,
cu titlul sugestiv „Cum papa și supușii lui s-au desparțit de
Biserica lui Hristos”. Sfântul Iustin Popovici ne
vorbeste iarași de ecumenism ca dialog al minciunii și amestecarea umanismelor
europene cu teologia. La fel Ieromartirul Daniil Sisoyev ne
vorbește despre lipsa mântuirii celor aflați în erezie și datoria noastră de
a-i aduce la Adevar.
Dacă
Hristos văzând inima unui iehovist, papistaş, penticostal, sau păgân I se va
descoperi în chip tainic, îl va îndemna să părăsească eresul sau păgânătatea şi
îl va conduce la Biserica Ortodoxă. Ca exemplu avem cazul sutaşului Corneliu
din Faptele Apostolilor, care era om drept şi bun, milostiv, cu multe virtuţi,
dar toate nemântuitoare. De aceea Duhul Sfânt a venit la el şi a grăit cu
dânsul îndemnându-l să meargă la apostolul Petru ca să fie botezat, deci să
intre în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Lui. Prin aceasta
vedem că Dumnezeu este nepărtinitor şi nu lasă pe nimeni în bezna morţii, dar
în acelaş timp cei care rămân înafara Bisericii Ortodoxe – în opoziţie cu
kakodocsii (rău slăvitorii, cei care blasfemiază în felul acesta pe Duhul
Sfânt) nu se bucură de roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Pentru
ei Hristos este ca şi cum nu ar fi venit şi ca şi cum nu ne-a mântuit, ei
trăind exact ca în perioada Vechiului Testament, în «umbra morţii» sufleteşti,
aşteptându-i la sfârşit iadul conform Sfântului Ignatie Briancianinov.
Ideea participării
graduale la mântuirea în Hristos nu se regăsește în Tradiția
Bisericii, participarea la viața lui Hristos, la viața Sa ca Dumnezeu, se
realizează numai în comuniune cu Biserica Ortodoxă, înafara
Ei nu există participare la Viata Treimică ci
doar chemare la Ea, care este Biserica Ortodoxă. Profesorul
de Dogmatică Dimitrie Tselenghidis spune “Nu
există mântuire înafara Bisericii, pentru că dacă ar fi existat atunci s-ar fi
golit întreaga lucrare de mântuire a lui Hristos, nu ar mai fi avut rost
întruparea lui Hristos. Când vorbim de mântuire înţelegem o comuniune de viaţă.
Hristos când a plecat din această lume le-a spus ucenicilor: «Viaţa mea o dau
vouă». Aceasta nu este viaţa Lui ca Om ci este viaţa Dumnezeului în Treime,
este viaţa necreată, este dumnezeirea, la care noi trebuie să participăm ca să
ne mântuim. Hristos a luat firea umană ca să ne dea posibilitatea de a
participa la viaţa Treimică. Mântuitorul spune «Eu sunt viţa, voi mlădiţele,
dacă o mlădiţă nu aduce rod, se taie şi se aruncă în foc», ceea ce înseamnă că
atunci când cineva nu are Dreapta Credinţă este tăiat din Biserică, ceea ce au
făcut Sfintele Sinoade tăind pe eretici din trupul Ei. Aşadar nu e posibil ca
unul rupt din Biserică să aducă rod, pentru că rodul Bisericii este mântuirea.
Diavolul nu se mântuieşte pentru că nu are smerenie. Un om dinafara Bisericii
nu poate fi smerit, pentru că nu urmează Adevărului descoperit de Dumnezeu Întrupat».
Cu
siguranță parintele Dumitru Staniloae s-a implicat în mișcarea ecumenistă în
mod sincer, așa cum a procedat inițial și teologul patrolog Theodoros Zisis,
care mai tarziu va deveni un luptător fervent împotriva ecumenismului. Apoi
spre sfarșitul vieții sale pămantești el a realizat ce este ecumenismul, fară
însă a reuși să corecteze lucrarile sale dogmatice legate de viziunea
ecumenistă asupra Bisericii celei Una și Unice, inspirată din noua
viziune eclesiologică apuseană, avandu-i ca parinti fondatori pe
dominicanul Yves Marie-Joseph Congar și pe jesuitul Karl
Rahner (https://en.wikipedia.
org/wiki/Karl_Rahner#Non- Christian_religions), care au fost defapt temerarii concepției
ecumenice asupra Bisericii exprimata prin Conciliul II Vatican și
anume Biserica Deplina (Katholiki Ekklisia) în raport cu bisericile
nedepline (Biserica Ortodoxa, Bisericile Orientale Necalcedoniene, Bisericile
Protestante, Bisericile Neoprotestante, Religiile Monoteiste, Religiile
Politeiste, Ateismul alaturat de fapte bune) care se găsesc ca niște cercuri
concentrice în jurul Bisericii Romano- Catolice. Este interesantă
și exprimarea Biserica cea Una (http://www.magisteriu.
ro/unitatis-redintegratio- 1964/) rezidă în Biserica Romano-Catolică,
aceasta fiind schimbarea fundamentală facută de Conciliul II Vatican în Decretul
despre Ecumenism, dacă Conciliul I Vatican afirma că Biserica
Romano-Catolică este Biserica cea Una și Unică, Conciliul II Vatican
spune doar ca Biserica cea Una și Unică rezidă în Biserica Romano-Catolică.
Dacă cineva citeste cu
atenție Decretul despre Ecumenism al Conciliului II Vatican și face o paralelă
cu Documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine a numitului
Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe (http://basilica.ro/sfantul-
si-marele-sinod-relatiile- bisericii-ortodoxe-cu- ansamblul-lumii-crestine-
document-oficial/) va fi frapat de asemanarea ideologică
izbitoare. În
ambele documente transpare ideea de Biserică Deplină în raport
cu bisericile nedepline, de aceea observăm și denumirea
confesiunilor creștine cu termenul biserică și ideea refacerii
unitații creștine și ideea minimalismului dogmatic, anume
credința minimală în Sfânta Treime și în Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor
atât în Sinodul din Creta cât și în Documentul despre
Ecumenism a Conciliului II Vatican. De aceea putem să spunem, fară
să greșim că Sinodul din Creta s-a vrut a fi un Vatican II al Ortodoxiei. Dar
se pare că încă nu sunt pe deplin pregatite conștiintele ortodoxe ca sa
primească în întregime ca și corp eclesial noua eclesiologie care
este contrară gândirii Sfintelor Sinoade Ecumenice și a Sfinților
Părinti care au anatematizat ereziile și pe eretici, numindu-i nebuni,
lipsiți întru totul de Harul mântuitor, pierduți, atâta timp cât se găsesc prin
învațatura lor distorsionată înafara Bisericii celei Una, Bisericii Ortodoxe
așa cum insași anatemele Bisericii ne arată.
Este important faptul
că parintele Dumitru Staniloae nu a murit marturisind erezia ecumenistă ci a
ajuns la cunașterea faptului că toată această mișcare nu este de la
Dumnezeu „Eu nu sunt pentru
ecumenism; socotesc că ecumenismul este produsul masoneriei; iarăşi vor să
relativizeze credinţa adevărată. A avut dreptate Biserica zicând că nu prea
suntem uniţi (noi ortodocşii între noi n.n.). Ecumenismul este pan-erezia (a toată erezia n.n.) timpului nostru. Au venit odată şi aici, la un congres al
ecumeniştilor. Şi unul dintre reprezentanţii lor a susţinut ideile socialiste (adică
comuniste n.n.). Eu i-am combătut şi
vorbeam mereu de Hristos. Iar ei mă întrebau; «De ce tot vorbiţi de Hristos?
Aici este vorba de altceva, nu
de Hristos.» S-au supărat teribil, şi după ce am plecat, m-au criticat foarte
tare pentru că vorbeam de
Hristos şi nu de probleme de astea sociale. De ce să mai stau de
vorbă cu ei care au făcut femeile
preoţi, sunt de acord
cu homosexualii, nu se mai căsătoresc…” Ortodoxia şi
internaţionalismul religios, Ed. Scara, 1999
Dialogul cu restul lumii creștine este o
datorie a Bisericii celei Una si Unice, lucru pe care Parintele Dumitru Stăniloae
l-a înțeles pe deplin și a încercat, având mijloacele comunicarii și a
filosofiei vehiculate în epocă, să arate, așa cum el a putut, frumusețea
ortodoxiei, pe care o trăia și pe care simțea nevoia să o transmită și celor
care nu o cunoșteau. Misiunea apostolică a Bisericii se realizează pe
coordonatele corecte ale Dogmelor Ei, prin care nu putem altera Eclesiologia
Bisericii pentru a fi în duhul lumii seculariste, pierzând prin aceasta Duhul
lui Hristos, singurul dătător de Unitate în Adevar și singurul care poate să îi
aducă pe eterodocși la mantuire. Pentru lumea secularizată eclesiologia
Bisericii este o nebunie și o intoleranță, însă întotdeauna creștinismul autentic
a scandalizat lumea filosofiilor seculare ale fiecarei epoci.
Orice încercare de îmbinare a ceea ce
este Revelat de Dumnezeu cu filosofiile lumii duce la erezie, care are ca efect
lipsa vindecării și a mântuirii. De aceea minciuno Sinodul din Creta, care este
fructul a 100 de ani de amestecare între Adevarul Revelat și filosofiile
lumești este un corp străin în Biserica lui Hristos care va fi tăiat la rândul
sau de către Sinodul rânduit de Dumnezeu pentru a eradica și această învațatură
neo varlaamită. Ne rugăm ca Dumnezeu să scoată un nou Sfânt Grigorie Palama
care să fie îndreptător credinței. Dar este de datoria fiecaruia dintre noi să
respingem în spațiul nostru eclesial aceste corpuri straine care sunt ereziile.
protoprezbiter Matei Vulcanescu
E clar că sfântul părinte Dumitru Stăniloae, chiar dacă ,,a greșit”, numind sectele ,,biserici nedepline”, s-a căit pentru aceasta, fiind și el prins în vârtejul Ecumenismului la modă în acea vreme. La urma urmei, a greși este omenește. A te căi de greșeală este dumnezeiește. Este ceva asemănător ,,greșelii” sfântului părinte Arsenie Boca în pictarea ereticilor Francisc de Assisi și Ulfila ca sfinți în biserica din Drăgănescu. Sunt sigur că s-a căit pentru aceasta.
RăspundețiȘtergereAsa este Luciane, par. Staniloae a fost unul dintre cei mai infocati antiecumenisti spre finalul vietii. Ne-a lasat marturiile sale pentru a le urma.
RăspundețiȘtergerePe adresa de e-mail a asociaţiei noastre am primit un mesaj prin care suntem înştiinţaţi că sunt preoţi şi teologi care au şi alte opinii.
RăspundețiȘtergereDaca cineva doreste sa exprime alte opinii, o poate face trimiţând textul dorit pe adresa afişată la rubrica din dreapta.
Mulţumim.
Marius Pop.
Din păcate, concepția Pr. Stăniloae despre Biserică și relația ereticilor cu ea este întocmai cu cea exprimată la Sinodul din Creta. Este vorba de considerarea ereticilor drept Biserici nedepline, părți ale Bisericii lui Hristos într-un mod slăbit.
ȘtergereIdeea aceasta este exprimată clar și în pasajul acesta: „Obiectiv şi subiectiv Îl cunosc pe Hristos, dar nedeplin, celelalte confesiuni creştine. Acele confesiuni au dobândit prin aceasta în parte calitatea de biserici ale lui Hristos, fiind chemate la realizarea lor deplină ca Biserica lui Hristos.” (TDO vol. II, p. 126)
În plus, din nefericire, a afirmat și posibilitatea rugăciunilor în comun: „Se poate cugeta că de acest duh înălțat al comunității se resimt și acei creștini neortodocși care asistă la Sfânta Liturghie, mai ales dacă laudă pe Dumnezeu și cântă cu comunitatea ortodoxă. Iar aceasta o pot face aceia, dat fiind că comunitatea ortodoxă laudă pe Dumnezeu și pentru tot cosmosul și cere binefacerile Lui pentru toată omenirea.” (Teologia Euharistiei, rev. Ortodoxia, nr. 3/1969, p.362)
A combătut puternic posibilitatea împărtășirii în comun înainte de a se ajunge la o credință comună în articolul În problema intercomuniunii: „De aceea pentru Biserica Ortodoxă, intercomuniunea care dezleagă comuniunea euharistică de unitatea de credinţă şi de Biserică este de neconceput; este un pericol de dizolvare a Bisericii, a unităţii de credinţă şi de încetare a Euharistiei”. Dar acest lucru nu este suficient.
Probabil că efervescența pe care a stârnit-o inițial mișcarea ecumenică l-a prins și pe el, ca pe alți teologi importanți de atunci, cum au fost G. Florovski și I. Romanidis. Însă s-a dezis după 1990 de această mișcare.
Bine mentionat. Sunt multi care dupa ce si-au dat seama ce este ecumenismul au marturisit cu mult curaj adevarul despre aceasta miscare religioasa. Traiesc cu speranta ca si pr Constantin Necula isi va da seama candva de aceasta inselare. Sper sa aiba puterea sa renunte la conferinte si titluri inalte oferite de sistem. Nu e om rau, dar pacat de el sa se piarda.
RăspundețiȘtergereMie imi este greu sa inteleg cum un teolog de talia Pr. Staniloaie s-a lasat ispitit de ecumenism. Cand te apuci de teologie, primul lucru este sa te inradacinezi in dogmatica unde avem atati sfinti care, incepand cu epoca primara a crestinismului si pana in anii 40 (ai razboiului) au luptat impotriva ecumenismului. Oare Pr. Staniloaie sa nu fi auzit de Iustin Popovici sau Nicolae Velimirovici? Eu cred ca mai degraba l-a "furat" traiul intre eretici, alt lucru pe care nu pot sa-l inteleg: studierea teologiei in eretica Germanie!
RăspundețiȘtergere