Paganismul dacic si legea crestină pe teritoriul fostei Dacii.

Sf. Andrei - increstinatorul dacilor

      De la Zalmoxe la Hristos – De ce au acceptat dacii crestinismul cu usurinta. De ce dacii au renuntat la Zalmoxis. Românii au adoptat legea crestina ca pe o porunca divina, morală si civică.

      Despre religia dacilor si legea lui Iisus Hristos ca element important în formarea poporului român. Despre acestea părintele Marius Ghidarcea din Deva relatează în articolul ce urmează:

Spiritul dac, element favorabil procesului de creştinare a strămoşilor noştri

Factor de bază al formării poporului român, creştinismul reprezintă, de aproape două milenii, o permanenţă în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Fiind cei mai vechi creştini din această parte a Europei, românii au îmbrăţişat “religia iubirii” din însăşi etapa formării lor ca popor[1].

Indiferent dacă mărturisim cu convingere faptul că “suntem urmaşii lui Traian” ori suntem adepţi ai tezei lui Napoleon Săvescu şi a altor mulţi istorici ce susţin că noi nu suntem urmaşii Romei, cu siguranţă suntem urmaşii dacilor, iar spiritualitatea lor a favorizat şi influenţat apariţia şi răspândirea creştinismului pe teritoriul ţării noastre.

Spiritualitatea dacilor trebuie înţeleasă într-un cadru mai larg. Astfel, trebuie spus faptul că nu există mărturii scrise ale dacilor despre viaţa lor religioasă, tot ceea ce se cunoaşte astăzi provenind din scrierile celor de alt neam[2]. Nu trebuie să fim miraţi deci

de subiectivitatea unor istorici antici care, uneori, au denaturat adevărul sau au încercat să-i ponegrească pe daci ori elemente din spiritualitatea lor; aceasta dacă ţinem cont de faptul că dacii au fost incomozi o vreme pentru Imperiul Roman.

Amintim regatul din timpul lui Burebista ce ameninţa serios graniţele imperiului, iar regele dac intervenea la vârf în jocurile politice de la Roma, susţinându-l pe Pompei împotriva lui Cezar[3].

Decebal poartă victorii strălucite contra romanilor conduşi de generalul Fuscus şi transformă pacea de după primul război cu Roma într-una favorabilă lui.

Un alt element foarte important în înţelegerea cu obiectivitate a dacilor îl reprezintă denaturarea adevărului istoric despre strămoşii daci din timpul regimului comunist[4], când s-a încercat o transformare a regelui Burebista într-un urmaş cât mai asemănător cu imaginea în formare a liderului comunist român[5] şi când sanctuarele din zona Sarmizegetusa Regia au fost interpretate şi promovate ca şi calendare solare şi atât.

Cel care doreşte să afle elemente reale despre panteonul şi spiritualitatea dacilor, trebuie deci să privească prin vălul denaturărilor istorice, despărţind, asemenea semănătorului, grâul de neghină.

Aşa cum spunea Strabon, râvna dacilor pentru cele sfinte “a fost un lucru de căpetenie”[6].

Se poate vorbi despre elemente din cadrul ansamblului de credinţe ale dacilor favorabile procesului de creştinare a strămoşilor noştri.

Scriitori antici precum: Herodot, Strabon, Iordanes şi alţii vorbesc despre credinţa dacilor în nemurire, despre Zalmoxis şi rolul lui în cadrul religiei “celor mai neînfricaţi dintre traci”[7].

Asupra lui Zalmoxis şi a caracterului cultului lui au fost emise mai multe teorii: fie că era un zeu chtonian fie, după cum alţii susţin, religia dacilor ar fi avut trăsături uraniene. Se merge chiar mai departe susţinându-se faptul că, prezenţa în izvoare a celor două denumiri[8]: Zalmoxis (Herodot) şi Zamolxis (Strabon) ar fi de fapt rezultatul transformării zeului, dintr-unul chtonian într-unul celest[9]. Consider neîntemeiate aceste teorii, diferenţa datorându-se probabil unor greşeli de transcriere. Sunt de părere că, denumirea corectă este cea întâlnită pentru prima dată, atunci când, în Istoriile sale, Herodot vorbeşte despre Zalmoxis şi locuinţa sa subpământeană.

Despre religia dacilor s-au conturat trei opinii dominante: una ce o consideră monoteistă, o alta care vede în ea o religie dualistă şi o a treia ce susţine politeismul ei[10].

În ceea ce priveşte monoteismul sau politeismul dacilor, socotesc că nu trebuie exagerat în nici o direcţie.

Au fost istorici care au promovat monoteismul, considerându-l pe Zalmoxis singurul zeu al dacilor, bazându-se mai ales pe afirmaţia lui Herodot care spunea că dacii, în timpul furtunilor trag cu săgeţile înspre cer şi cred că nu există alt zeu decât al lor.

Alţii, acceptând prezenţa unei zeităţi feminine[11] în panteonul dacilor concluzionează afirmând faptul că ei erau politeişti[12].

Socotesc mai potrivit de afirmat faptul că dacii erau politeişti înaintea reformei religioase a lui Zalmoxis. După aceasta, Zalmoxis va estompa importanţa şi rolul vechilor zeităţi[13].

Cu toate acestea, nu se poate vorbi nici în acea perioadă despre un monoteism, nici chiar despre unul originar, ce ar avea la bază revelaţia primordială, căci prezenţa celor trei simboluri în cultul dacilor (coborârea în locuinţa subpământeană, aruncarea solului în suliţe şi săgetarea cerului), cu siguranţă aveau drept corespondenţă o triadă de zeităţi: unul chtonian, unul războinic şi unul celest.

După reforma religioasă a lui Deceneu se trece la un politeism cosmologic[14], în panteonul dacilor apărând cele şapte planete din sistemul solar al pământului şi zeităţile corespondente, fapt susţinut din plin de sanctuarele din munţii Orăştiei.

Monoteismul apare în aceste ţinuturi abia odată cu coloniştii aduşi de romani din Siria, Palmiria şi Palestina şi el va favoriza răspândirea creştinismului în zonă.

Elementul distinctiv al religiei dacilor era credinţa lor în nemurire. Astfel că, deşi aproape la toate popoarele lumii se regăseşte credinţa într-o viaţă dincolo de mormânt, nemurirea dacică era ceva de neînţeles pentru antici[15]. Herodot scrie în acest sens: ”iată cum devin nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că cine-şi dă sfârşitul se duce la daimonul Zalmoxis. Iar unii dintre ei îl numesc Gebeleizis pe acelaşi zeu. Din cinci în cinci ani, trimit la Zalmoxis un sol tras la sorţi dintre ei, cu misiunea de a-i comunica de ce au nevoie de fiecare dată. Chipul în care-l trimit este următorul: după ce unii dintre ei au primit poruncă să ţină trei suliţe în sus, alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel care este trimis la Zalmoxis şi legănându-l, îi fac vânt în sus şi-l aruncă în suliţe. Iar dacă acesta moare străpuns de ele, socotesc că zeul le este favorabil; dar, dacă nu moare, îl învinuiesc tot pe sol, spunând că este un netrebnic şi după ce i-au pus vină, trimit pe un altul căruia îi dau misiunile încă din viaţă.”[16]

Dacii considerau viaţa viitoare ca pe o trecere şi o continuare[17] mai fericită a vieţii pământeşti, crezând cu tărie că “vor merge într-un loc unde îşi vor duce traiul de-a pururi, având parte de toate bunătăţile”[18].

Această credinţă în nemurire îi făcea să fie neînfricaţi în luptă şi deci, duşmani de temut, aşa cum mărturisea Iulian Apostatul: “crezând că nu mor, dar că îşi schimbă doar locuinţa, ei sunt mai porniţi pe lupte decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie”[19].

Credinţa în nemurire apare aşadar ca principiul de bază al spiritualităţii strămoşilor[20], lucru ce va fi fost, fără îndoială, valorificat la momentul pătrunderii creştinismului la daci.

În ceea ce priveşte ideea de jertfă la daci, trebuie spus faptul că ea se diferenţia mult de jertfele umane prezente la alte popoare ale vremii ce aveau drept scop: fertilizarea, asigurarea continuităţii şi tăria vieţii zeilor, îmblânzirea lor etc[21].

Dacii se jertfeau pe ei şi nu pe alţii, nu prizonieri de război, nu străini ci din mijlocul lor alegeau pe cineva pur, curat, căruia îi încredinţau cererile lor şi îl trimiteau la zeu.

Se poate uşor sesiza dorinţa de revenire la starea primordială de comunicare directă între om şi divinitate. Acest lucru, cât şi puritatea celui care se jertfea, jertfirea de bunăvoie, numărul suliţelor, vina ce se punea solului, toate duc cu gândul la momentul Răstignirii Domnului, şi toate vor fi concurat la uşoara primire a Mielului lui Dumnezeu în sufletele strămoşilor daci.

În legătură cu preoţimea la daci, trebuie spus faptul că nu sunt dovezi certe că exista un mijlocitor între oameni şi zei până la reforma lui Deceneu, când prezenţa lor era necesară aducerii de jertfe neumane pe sanctuare.

“Cucernicii” şi “cei care merg prin fum”, care nu mâncau vietăţi, iar unii nu aveau soţii, toţi aceştia, despre care scria Strabon[22], vor fi fost probabil asceţi ai dacilor, precursori ai viitorilor monahi creştini[23].

Ei erau urmaşi ai lui Zalmoxis, iniţiaţi în tainele lui, unii care, deşi ştiau medicină, mărturiseau faptul că numai îngrijirea comună a trupului cu sufletul poate aduce adevărata sănătate, după cum spunea despre ei Socrate, dându-i exemplu medicilor greci ai vremii sale.

Asemănările între Zalmoxis şi Domnul Iisus, între credinţele dacilor şi creştinism sunt multiple şi cu siguranţă ele vor fi fost valorificate de primii misionari creştini ce au propovăduit Evanghelia la strămoşii noştri.

Amintim aici naşterea în peşteră atribuită lui Zalmoxis ce duce mintea la dumnezeiasca Naştere din peştera din Betleem. Zalmoxis se naşte într-o peşteră şi este învelit cu blana de urs ce se numeşte zalmo, îmbrăcarea ei simbolizând puterea ce îi este conferită chiar din zorii existenţei sale.

Retragerea lui Zalmoxis în locuinţa subpământeană pentru trei ani şi revenirea ca un zeu, nu poate să fie lipsită de asemănarea cu Pogorârea în Mormânt şi slăvita Înviere cea de a treia zi.

Folosirea vinului în cadrul cultului, precum şi simbolistica pe care o degajă ritualurile în care era utilizat, sunt asemănătoare în creştinism şi zalmoxism[24].

Mântuitorul Hristos aduce lumii o Lege Nouă, lege a iubirii, lege a Sfintei Treimi. Zalmoxis lasă dacilor cele trei simboluri cultice (coborârea în locuinţa subpământeană, trimiterea solului şi săgetarea cerului), simboluri ce vor naşte în spiritualitatea dacilor credinţa în trei zei(chtonian, războinic şi celest).

Celsus, duşman al creştinilor, vorbea despre lipsa de originalitate a creştinismului, argumentând faptul că ucenicii Domnului Iisus nu au făcut altceva decât să imite ritualurile şi doctrina religiei lui Zalmoxis. Origen îi răspunde afirmând faptul că religiile ce se aseamănă cu creştinismul, nu au făcut decât să anticipe şi să pregătească drumul creştinismului, ele fiind nimic altceva decât reminiscenţe ale revelaţiei primordiale.

Odată cu Deceneu apare şi instituţia marelui preot[25], care avea puteri aproape regale alături de Burebista. După moartea acestuia, următorii regi, până la Decebal inclusiv, au cumulat cele doua funcţiuni: regală şi preoţească.

Reforma religioasă din timpul lui Deceneu implică creşterea numărului divinităţilor adorate[26]. Incinta sacră a Sarmizegetusei are şapte temple, dintre care trei au dimensiuni considerabile, restul fiind mai mici. Se poate vorbi şi la daci despre cele şapte divinităţi planetare cunoscute şi venerate aproape pretutindeni în epocă.

Această reformă nu intră în contradicţie cu vechile credinţe zamolxiene ale celor trei zei suverani. În cadrul incintei sacre amintite, pe mai departe, divinităţile mai importante sunt tot cele vechi. Astfel, zeul cerului era adorat în sanctuarul mare de andezit, divinitatea chtoniană era venerată în absida sanctuarului mare circular, iar cel mai vechi sanctuar, nerefăcut ca şi celelalte cu temelii de andezit din cauza începerii războiului, era închinat zeului războiului[27].

Iordanes, atunci când vorbeşte despre Deceneu, precizează şi aceste transformări în legătură cu numărul zeităţilor. Dacă în legătură cu Zalmoxis, Herodot vorbeşte despre un singur tip de templu, cu subsol pentru preot şi sală pentru neofiţi deasupra solului, la Iordanes sunt amintite mai multe divinităţi şi sanctuare.

Toate acestea arată faptul că triada divină era adorată atunci când Deceneu instituie practici diferite, ea pastrându-şi o oarecare întâietate în panteonul dacilor.

Noile reforme înfăptuite de Deceneu, avându-l ca susţinător pe Burebista, nu implicau excluderea totală a vinului, căci dacă viile din Dacia sunt distruse, cele regale sunt păstrate, chiar înmulţite, folosirea vinului devenind una exclusiv cultică[28].

Datele pricipalelor sărbători din creştinism, la solstiţiul de iarnă şi la mijlocul primăverii, sunt prezente în deducţiile făcute pe baza orientării sanctuarelor dacice din munţii Orăştiei.

Aportul dacilor la creştinismul românesc este unul considerabil.

Faptul că în rândul românilor numărul ateilor a fost tot timpul foarte mic, se datorează religiozităţii prin excelenţă a strămoşilor daci.

Un aspect foarte important moştenit din spiritualitatea dacilor este absenţa fricii de moarte, neînţeleasă însă ca resemnare în faţa morţii[29].

Creştinismul românesc a preluat din religia dacilor profunzimea şi amploarea credinţei în viaţa de apoi. Autorii antici menţionează faptul că dacii credeau că, după moarte, sufletele se întorc la Zalmoxis[30].

Se moştenesc de asemenea şi urmele confruntării dintre daci şi romani. Astfel, în vreme ce divinitatea este denumită prin titulatura Dominus-Deus, pe care o purtau împăraţii romani, spiritul răului poartă un nume ce trimite la stindardele dacilor. Cel mai frecvent cuvânt ce personifică răul în limba română nu este diavol, ca în celelalte limbi romanice şi nici satana, ca la slavoni, ci cuvântul drac. Ori în latină draco inseamnă balaur sau şarpe uriaş. În mod simbolic, Dominus-Deus îl înfrânge pe draco, care nu este altul decât stindardul dacic, simbol sacru şi militar[31].

După ce Traian l-a învins pe Decebal în anul 106, trei secole mai târziu, prin generalizarea creştinismului pe teritoriul ţării noastre, Dominus-Deus se va impune definitiv în faţa lui draco.

După cucerirea romană, religia dacilor a subzistat cu religia lui Mithra sau a lui Sol Invictus, din întreg panteonul cele mai numeroase fiind divinităţile de factură orientală. Acestea au şi pregătit terenul instalării creştinismului ca religie dominantă în Dacia după secolul al patrulea.

Chiar dacă elementele creştine iniţiale au fost la început izolate în provincia romană Dacia, procesul evanghelizării nu a putut fi aici mai lent ca în alte părţi.

Misionarismul, în cadrul creştinismului daco-roman are două aspecte principale: primul, în ordine cronologică, cel mai important de altfel, este misionarismul ca activitate individuală şi spontană[32], născut din credinţă, despre care putem vorbi şi în timpul ocupaţiei romane şi un altul, misionarismul dirijat politic cu scopul de a linişti şi pacifica popoarele despre care se poate vorbi abia din secolul al patrulea[33].

Corespondenţele dintre zalmoxism şi creştinism, la care se adaugă masiva infiltrare în Dacia a elementelor orientale sunt cele care explică de ce strămoşii noştri au fost creştinaţi cu atâta uşurinţă, deşi nu se mai aflau în componenţa Imperiului Roman atunci când Constantin cel Mare a recunoscut egalitatea creştinismului cu celelalte religii.

Cum se explică acest fapt, în aparenţă paradoxal, că deşi Dacia nu mai făcea parte din Imperiu, totuşi, religia oficială a marelui stat de la sud triumfă masiv şi dincolo de Dunăre după secolul al patrulea? De ce nu au ales strămoşii noştri să revină mai curând la Zalmoxis, fiind eliberaţi de oricare constrângere politică sau religioasă? Apropierea între creştinism şi zalmoxism ar putea fi o explicaţie dar, nu poate fi suficientă singură. La aceasta se vor fi adăugat, cu siguranţă, şi motive de natură politică şi administrativă[34].

Astfel, părăsiţi politic, administrativ şi religios de Roma, locuitorii vechii Dacii vor vedea în mesajul creştin, oficializat de împăratul Constantin, un simbol al continuităţii. Vor recunoaşte în Iisus un Mântuitor trimis să salveze poporul de sub urgiile vremii.

Nu intâmplător românii păstrează titulatura de Dominus-Deus pentru divinitate, titulatură purtată de împăraţii romani[35] de la Domiţian până la Aurelian. Strămoşii aşteptau un conducător mesianic sau, mai precis, aşteptau reîntoarcerea administraţiei romane în fosta provincie. Epoca de aur trăită sub conducerea lui Traian, Hadrian, Marcus Aurelius şi Antoninus Pius era o amintire vie în sufletele lor.

Ei vor vedea în persoana Domnului Iisus pe fostul Dominus-Deus reîntors. Vor adera la creştinism cu năzuinţa apartenenţei lor la romanitate. Noul împărat va fi chiar împăratul sufletelor, Domnul Hristos.

Românii vor trăi ca naţiune vreme de un mileniu în afara formelor de organizare statală tocmai fiindcă ele vor fi înlocuite de comunităţile religioase. A fi creştin însemna şi înseamnă încă, a fi de lege şi nu de religie creştină. În creştinismul românesc, unde Mesia era Dominus-Deus, religia era cea care ţinea locul legii, căci în lipsa statului, creştinismul era singura formă comunitară de organizare[36].

Chiar dacă romanii nu s-au mai întors în Dacia, ei i-au trimis aici pe misionarii creştini, care au reuşit să-i facă pe strămoşi să creadă faptul că Mântuitorul Iisus este chiar Împăratul şi că legea creştină este tocmai legea Imperiului.

Populaţia, rămasă la nordul Dunării după retragere, s-a trezit părăsită în mijlocul barbarilor. Creştinismul a venit astfel la timp, pentru a-i face pe strămoşi să fie uniţi având în frunte pe Împăratul Hristos.

Un imperiu murea, iar altul bazat pe credinţă şi pe promisiuni nepieritoare se năştea din ruine. Născuţi sub auspiciile nefericite ale izolării de lumea romană civilizată, dar şi sub graţia creştină, românii vor adopta legea lui Iisus nu numai ca o poruncă spirituală, dar şi morală sau civică şi vor rezista vreme îndelungată atacurilor celor ce trăiau sub o lege mult diferită de cea creştină.

Concluzionăm mărturisind faptul că, multe trăsături componente ale spiritualităţii dacilor se regăsesc în creştinismul românesc, iar religia dacilor, fără a fi un „creştinism înainte de creştinism”[37], a favorizat pătrunderea şi răspândirea rapidă a credinţei în Domnul Hristos pe teritoriul ţării noastre.

Pr Marius Ghidarcea

BIBLIOGRAFIE

Lucrări:

Crişan, Ioan Horaţiu, Spiritualitatea geto-dacilor, Ed. Albatros, Bucureşti, 1986.

Dobrei, Florin, Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Ed. Eftimie Murgu, Reşiţa, 2010.

Gudea, Nicolae, Din Istoria Creştinismului la români – mărturii arheologice, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988.

Herodot, Istorii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.

Luca, Sabin Adrian, Introducere în istoria veche a României, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2004.

Oltean, Dan, Burebista şi Sarmizegetusa, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2007.

Oltean, Dan, Religia dacilor, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2008.

Pârvan, Vasile, Getica, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982.

Popa, Dumitru, Istoria antică a României, Sibiu, 2004.

Rudeanu, Pr. Dr. Ioan Octavian, Religia dacilor, Ed. Sigma, Bucureşti, 2008.

Strabon, Geografia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972-1983.

Articole:

Ciobotea, Dan Ilie, Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de creştinare a strămoşilor, în S.T., an 28, 1976, nr 7-10, p. 611-622.

Coman, Ioan Gheorghe, Aspecte ale credinţei în nemurire la traco-geto-daci, în M.B., an 28, 1977, nr. 4-6, p. 197-203.

Rămureanu, Ioan, Noi consideraţii privind pătrunderea ceştinismului la traco-geto-daci, în O.,  an 26, 1974, nr. 1, p. 164-182.

Vasilescu, Emilian, Problema religiei geto-dacilor în lumina noilor cercetări istorice şi arheologice, în O., an 5, 1953, nr. 4, p. 634-650.

---

[1] Florin Dobrei, Istoria vieţii bisericeşti a românilor hunedoreni, Reşiţa, 2010, p. 86

[2] Sabin Adrian Luca, Introducere în istoria veche a României, Sibiu, 2004, p. 98

[3] Dan Oltean, Burebista şi Sarmizegetusa, Bucureşti, 2007, p. 63

[4] Ibidem, p. 20

[5] Ibidem, p. 13

[6] Strabon, Geografia, Bucureşti, 1972-1983, VII, 3, 4, vol. I, p. 229

[7] Herodot, Istorii, Bucureşti, 1961, IV, 93

[8] Ioan Horaţiu Crişan, Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986, p. 374

[9] Dan Ilie Ciobotea, Elemente ale religiei geto-dacilor favorabile procesului de creştinare a strămoşilor, în S.T., an 28, 1976, nr. 7-10, p. 613

[10] Ioan Horaţiu Crişan, op. cit., p.430

[11] Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1982, p. 521

[12] Ioan Horaţiu Crişan, op. cit., p. 434

[13] Emilian Vasilescu, Problema religiei geto-dacilor în lumina noilor cercetări istorice şi arheologice, în O., an 5, 1953, nr. 4, p. 635

[14] Dan Oltean, Burebista..., p.227

[15] Herodot, op. cit., IV, 93

[16] Ibidem, 94

[17] Dan Ilie Ciobotea, op. cit., p. 617

[18] Herodot, op. cit., 95

[19] Dan Ilie Ciobotea, op. cit., apud Iulian Apostatul, Banchetul sau Împăraţii, 22, în Izvoare...., vol. II, pp. 29-31

[20] Ioan Gheorghe Coman, Aspecte ale credinţei în nemurire la traco-geto-daci, în M.B., an 28, 1977,        nr. 4-6, p. 197

[21] Ioan Octavian Rudeanu, Religia Dacilor, Bucureşti, 2008, p.127

[22] Strabon, op. cit., VII, 3. 6, vol. I, p. 231

[23] Ioan Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în O., an 26, 1974, nr. 1, p. 168

[24] Ioan Octavian Rudeanu, op. cit., p.217

[25] Ioan Horaţiu Crişan, op. cit., p. 397

[26] Dan Oltean, Religia dacilor, Bucureşti, 2008, p. 88

[27] Ibidem, p. 89

[28] Ibidem, p. 98

[29] Ibidem, p. 391

[30] Ibidem, p. 392

[31] Ibidem, p. 400

[32] Florin Dobrei, op. cit., p.88

[33] Nicolae Gudea, Din istoria creştinismului la români – mărturii arheologice, Oradea, 1988, p. 108

[34] Dan Oltean, Religia..., p.385

[35] Dumitru Popa, Istoria antică a României, Sibiu, 2004, p. 164

[36] Dan Oltean, Religia..., p. 387

[37] Dan Ilie Ciobotea, op. cit., p.621