Noile mişcări religioase – descreştinare sau reviriment?

Abstract

Primul pas spre „New Age” este apariţia „religiilor de consum”  care fac din religie o abordare a metafizicului doar pentru problema vieţii materiale. Cerinţa omului are în vedere ideea de fericire în această viaţă, de prosperitate, de succes şi dragoste sau de protecţie de boli. Constatarea este zdrobitoare: majoritatea oamenilor merg la Biserică „să le fie bine”.

Soluţia reparatorie este trăirea lui Dumnezeu prin cultul divin ortodox: de la simpla asistenţă la cultul simbolico-ritual propus de Biserică, la autentica experienţă a harului transmis prin celebrarea comunitară.

Preliminarii

Actualmente, noile mişcări religioase se regăsesc pretutindeni în lume, contând pe aproximativ o sută de milioane de adepţi. Doar aceste date statistice deja justifică o serioasă analiză a fenomenului.

S-a pus adeseori problema în ce constă elementul nou al acestor mişcări religioase. Se pare că acesta consistă în raza de acţiune, în varietatea şi în numărul de aderenţi existenţi azi în Occident. Un alt element nou este constituit de o tot mai mare insistenţă pe experienţa directă^[1] prin intermediul tehnicilor meditative, în dauna simplei absorbții de idei din conferinţe şi cărţi.

Mişcări dizidente au existat întotdeauna, în toate religiile şi în toate timpurile^[2], dar niciodată ele nu au putut fi echivalate Bisericii celei Universale, întrucât aveau întotdeauna un caracter regional. Ceea ce este nou astăzi, este faptul că, graţie mijloacelor de comunicare socială, care propagă cu maximă rapiditate informaţiile şi ideile pe întreaga planetă, evoluţia noilor mişcări religioase nu mai cunoaşte obstacole pentru o răspândire

planetară.

Biserică, sectă, mişcare religioasă

Trebuie evitat a face confuzii între Biserică şi sectă, între comunitate şi cult religios, aşa cum au făcut ideologiile atee sau cum procedează unii sociologi, fiind imperios necesar să luăm în considerare faptul că fiecare categorie are identitate specifică.

Termenii sectă şi cult sunt destul de dispreţuitori şi par să implice o judecată mai curând negativă^[3]. Pot fi preferaţi termeni mai neutri, cum ar fi noi mişcări religioase, noi grupări religioase. Este dificil să definim aceste noi mişcări sau grupări, diferenţiindu-le de Biserici şi de comunităţi eclesiale sau de mişcări legitime în cadrul unei Biserici. Erezia şi secta sunt doi termeni, prin care, de-a lungul istoriei sale, Biserica a numit pe cei rupţi de la dreapta credinţă^[4].

“Secta – spunea Jean-Francois Wayer – este celălalt”^[5]. Nimănui nu-i place să poarte această etichetă pusă de societate şi Bisericile oficiale unor grupuri religioase minoritare, în pofida voinţei lor.

Spiritul sectar, prin care se înţelege o atitudine de intoleranţă unită cu un prozelitism agresiv, nu este suficient pentru a o caracteriza. Un astfel de spirit se poate întâlni şi în grupuri de credincioşi ce aparţin unor Biserici sau comunităţi eclesiale. Aceste grupări creştine marcate de un spirit sectar pot dobândi o atitudine mai concretă, printr-o aprofundare a formării lor şi prin contacte cu alţi creştini. Pot deci, să progreseze spre o atitudine mai eclesială.

Criteriu de diferentiere între secte de origine creştină şi Biserici sau comunităţi eclesiale ar putea fi găsit mai curând în izvorul doctrinal al acestor grupări.Vizăm, în acest caz, de exemplu, pe aceia care asociază Bibliei cărţi revelate, alte mesaje profetice sau pe cei care suprimă din Biblie unele din cărţile sale, ori îi alterează în mod radical conţinutul. “Din motive practice, un cult sau o sectă sunt uneori definite ca orice grupare religioasă, care are o viziune specifică şi proprie lumii, ce derivă din învăţăturile uneia dintre principalele religii ale lumii, fără a fi identică cu aceasta. Luăm în consideraţie aici grupările speciale care sunt văzute de obicei ca o ameninţare la libertatea oamenilor şi la societate în general; aceste culte şi secte sunt descrise şi prin aceea că ele au anumit număr de comportamente specifice, comune lor. În structura lor sunt de cele mai multe ori autoritare, recurg la o anumită spălare a creierului şi la un control mental; practică o impunere colectivă şi inspiră sentimente de vină şi de teamă etc.”^[6]. Astfel, înţelegem secta ca fiind o grupare de creduli sui-generis nemulţumiţi de confesiunea sau cultul lor şi a căror doctrină este pseudo-filosofică sau eretică.

Grupul care se caracterizează din punct de vedere sociologic ca biserică are o configuraţie obiectivă şi stabilă, oferă o cale de mântuire care transcende individul, este orientat spre universalism şi totuşi se adresează maselor, armonizând legea evanghelică cu realităţile vieţii sociale şi terestre; ca atare, tinde spre conservarea şi menţinerea ordinii constituite. Într-o biserică te naşti, şi pentru a-i aparţine nu este absolut necesar a fi personal calificat (botezul copiilor).

Secta în schimb, reprezintă o formă de protest, caracterizată de radicalism, expresie a straturilor inferioare ale societăţii; la ea se aparţine nu prin naştere ci prin liberă opţiune, prin adeziune interioară şi angajare personală. În ea se afirmă o etică mai riguroasă şi o exigenţă majoră de fraternitate şi comuniune. Secta poate fi definită ca un grup care a realizat o secesiune dintr-unul mai mare, în general o biserică. Secta în timp tinde a se transforma în biserică. Pe măsură ce se estompează radicalismul originilor şi pe măsură ce creşte numărul de adepţi, aceasta se reconciliază cu ordinea socială existentă. Din cauza acestei transformări însă, mulţi membri care erau satisfăcuţi de caracterul specific al sectei, nu mai sunt mulţumiţi în momentul în care aceasta devine "biserică", insatisfacţie ce cu timpul duce la o nouă schismă şi la apariţia unei noi secte, care la rândul ei se va transforma într-o nouă biserică, într-un interminabil ciclu de naştere - transformare - schismă - renaştere de mişcări religioase.

Noile mişcări religioase pot fi reduse la trei mari tipuri: sectele, gnozele şi grupurile psi.

Sectele constituie mişcări de disidenţă în raport cu marile biserici creştine din care conservă câteva elemente doctrinare, liturgice sau morale, susţinând că bisericile sunt compromise de colaborarea cu autoritatea politică şi corupte de ideologia societăţii în care trăiesc. Ca urmare a acestei perspective evident ideologice şi reducţioniste, sectele pun în paranteză secole de evoluţie istorică a Bisericii  pretinzând că doar ele reproduc fidel stilul de viaţă şi doctrina comunităţii creştine primitive (a cărei replică contemporană se doresc a fi). Ele pretind a se întoarce la puritatea, fervoarea şi radicalismul primilor creştini, care trăiau în lume ca pelerini. Este deci evidentă caracteristica "eshatologică" a oricărei secte. Din patrimoniul de credinţă al Bisericii secta conservă doar Biblia, interpretată însă într-o manieră ruptă de tradiţia Bisericii şi conformă lecturii pe care i-a dat-o fondatorul sectei sau oligarhia care o conduce actualmente. Biblia devine astfel un pretext, adevărata autoritate fiind aceea a "profetului" fondator şi a interpreţilor săi autorizaţi.

Spre deosebire de secte, gnozele propun o cale spirituală de mântuire fundamentată pe cunoaştere. Prin "gnoză" înţelegem o mistică raţională care introduce omul în cunoaşterea realităţii spirituale şi invizibile ce constituie energia motrice a oricărei fiinţe şi a oricărei forme de existenţă. Este arta găsirii lui Dumnezeu în noi înşine. Caracteristica acestor grupuri este aspiraţia spre cunoaşterea "Eu"-lui divin şi transcendental, prizonier materiei. Sectele gnostice oferă o cale de eliberare a "eu"-lui prizonier materiei, constând în ridicarea deasupra corpului şi a condiţionărilor pe care acesta le impune, pentru a ajunge la armonia cosmică. Pentru aceasta este necesară nu credinţa, ci cunoaşterea, o cunoaştere care nu este de factură logică sau intelectuală, ci ţine de intuiţie şi de iluminare. Aceasta cunoaştere se dobândeşte graţie unor tehnici ascetice, de meditaţie şi de alimentare, propuse de un maestru sau de un iniţiat.

Grupurile "psi" încearcă să sondeze psihicul uman prin metode care provin în general din tradiţii străvechi. Ele postulează o dezvoltare psihică a individului prin intermediul armonizării cu energia vitală, care este situată în adâncurile fiinţei umane, deşi omul îi ignoră existenţa şi esenţa^[7]. Nu se atinge prin studiu, reflexie filosofică, cunoaştere ştiinţifică sau calităţi morale, ci numai şi numai "prin tehnici de asceză, de meditaţie, de control mental", care consimt a intra în comuniune "mistică" cu cosmosul şi cu oamenii, de a dobândi o putere psihică ce permite a acţiona asupra altora şi asupra mediului înconjurător. Termenul "psi" provine din domeniul para-psihologiei şi nu trebuie confundat cu rădăcina identică din cuvintele "psihologie", "psihic", etc. "Psi" este a douăzeci şi treia literă a alfabetului grec şi desemnează acel factor necunoscut care permite existenţa de fenomene para-normale precum telepatia, cunoaşterea anticipată, clarviziunea, etc.

Atractivitatea Noilor Mişcări Religioase

În societatea tradiţională, relaţia dintre religie şi societatea civilă este strânsă. Religia dădea vieţii omului un sens care era acceptat nu doar de individ, ci şi de către societate în ansamblul ei. Pe lângă aceasta, se întâlnea monopolul: exista o singură confesiune religioasă; a nu aparţine comunităţii religioase majoritare, semnifica a fi implicit exclus şi din cea civilă. În această situaţie trebuie a se înţelege termenul "sectă". În timp ce religiile dominante erau acceptate de toţi, fiind legitimate de către societate, sectele se caracterizau prin faptul ca erau accesibile unei minorităţi, care trebuia să ducă o viaţă sub ameninţarea de a fi excluşi din comunitate, iar din cauza atitudinii lor de protest, în tensiune nu doar cu bisericile de origine ci chiar cu însuşi sistemul.

Societatea contemporană occidentală secularizată însă, este într-o foarte mare măsură autonomă faţă de orice referinţă de natură religioasă. Azi, credinţa creştină, poate fi doar fructul predicii creştine, al educaţiei spre credinţă a tinerelor generaţii, care însă primesc şi alte "oferte" religioase, care se contrapun credinţei tradiţionale. Tinerii doresc să aleagă în mod liber după ce au verificat, cunoscut şi experimentat mai întâi personal. În acest context, pot fi identificate^[8] câteva motive care explică atractivitatea noilor mişcări religioase:

ü  căutarea unei experienţe directe a religiosului şi a divinului;

ü  fascinaţia unui grup mic, cald şi fratern;

ü  protestul faţă de ordinea nedreaptă din societate, şi din bisericile tradiţionale; predica entuziastă, insistentă şi acaparatoare a misionarilor noilor mişcări;

Tendinţa oricărei societăţi este în general de intoleranţă în raport cu minorităţile, în ciuda educaţiei spre toleranţă şi spre respectul fiecărei persoane. Excepţia a fost demonizată şi a suferit violenţa care purifica astfel comunitatea de propriile pulsiuni distructive. Noile mişcări religioase tind a fi tratate ca rivale ale bisericii şi ale religiilor existente. Identificate printr-o terminologie depreciativă, ele sunt acuzate de erezie religioasă, de corupţie financiară, de imoralitate sexuală, de posesie diabolică, etc, fiind percepute ca un pericol pentru pacea şi ordinea publică, şi simultan ca o ameninţare politică. Patologiile ocazionale demonstrate de vreun aderent, practicile corupte sau imorale descoperite sunt considerate o culpă intrinsecă ce merită persecuţie iar nu asistenţă, în timp ce cazurile similare din biserică sunt considerate excepţii^[9].

Sectele pot fi considerate autentice comunităţi fraterne, având o nouă dimensiune socială. În comunităţile de tip oriental se observă efortul de a oferi mai multă atenţie experienţei concrete,  de a avea o atitudine pozitivă în faţa întregii existenţe, de a creşte în respect faţă de orice formă de viaţă şi într-o perpetuă opţiune pentru non-violenţă.

Toate următoarele nevoi şi aspiraţii umane, care pot fi grupate în mai multe categorii, devin motive fundamentale ale aderării la secte: simţul comunităţii; căutarea de răspunsuri la marile întrebări pe fondul activării insuficiente a vocaţiei de consilier pastoral a preotului; setea de o viziune integrală, totală asupra existenţei; căutarea unei noi identităţi culturale; nevoia de a fi unic; căutarea transcendenţei; nevoia de călăuzire spirituală; nevoia de o lume mai bună; nevoia de participare şi de implicare.

Organizare şi evaluare teologică

Din punct de vedere teologic, în ceea ce priveşte noile mişcări religioase, trebuie menţionat accentul pus pe descoperirea dimensiunii interioare a credinţei  unde omul intră în experienţa Absolutului, a Infinitului, a Realităţii eterne. Ca aspecte teologice negative putem menţiona: o căutare a lui Dumnezeu criticabilă şi ambiguă, multe din noile mişcări promovând o formă de căutare a lui Dumnezeu confuză, uşuratică, care crede a putea merge pe scurtături şi refuză asceza şi obedienţa. Actuala "întoarcere a religiosului" sub forma noilor mişcări religioase, poate fi calificată deci o formă de regresiune.^[10]

Cu toate acestea, ortodoxia nu este însă, în consens nici cu diferitele forme de gnoze care pretind a ajunge la o formă de cunoaştere rezervată unei elite de iniţiaţi, care prin efort personal şi cu ajutorul unui maestru au ajuns la calea mântuirii. Mântuirea vine prin intermediul credinţei, care este o adeziune a întregii fiinţe umane la Persoana divino-umană a Mântuitorului. Regulile care există în aceste grupuri, împiedică orice formă de viaţă personală, fiind în deplin consens cu procesul de depersonalizare (totul trebuie făcut împreună cu alţii, individul nu este deloc lăsat singur, nu are niciun moment de libertate faţă de grup şi cu atât mai puţin de contact cu persoanele care nu aparţin grupului).

Ruptura totală faţă de mediul de provenienţă este unul din primele lucruri pe care sectele îl pretind. Este una din condiţiile esenţiale pentru ca influxul psihologic al conducătorilor sectei să se poată manifesta deplin, fără a putea fi supus posibilelor momente de critică.

Procesul de "convertire" poate fi împărţit în trei faze: prima este aceea a seducţiei, a fascinaţiei noilor religii; a doua este aceea a distrugerii încrederii în sine; a treia fază este cea mai lungă şi mai importantă: construirea noii identităţi; în timpul acestei faze, se face adesea recurs la forme coercitive şi la un rigid control al relaţiilor interne şi externe.

Ieşirea dintr-o astfel de sectă nu mai este nicidecum facilă, fiind numeroase cazurile de persecuţii şi ameninţări a celor care intenţionează a părăsi secta şi a-i denunţa metodele. Criticabil este şi autoritarismul care se întâlneşte în noile comunităţi; autoritatea profetului sau a fondatorului venind sacralizată printr-o pretinsă origine divină a personajului.

Faţă de noile mişcări religioase s-au creionat, în decursul timpului, mai multe atitudini. O primă atitudine este aceea care consideră toate noile mişcări religioase operă a lui Anticrist, lucrare demonică în contemporaneitate. Această atitudine însă se demonstrează a fi extrem de agresivă faţă de orice fel de mistică, uitând că mistica autentică este o dimensiune reală a creştinismului. O a doua atitudine faţă de noile mişcări religioase este aceea de a considera că sunt incompatibile cu creştinismul.^[11] Poziţia este însă criticabilă întrucât operează excesive generalizări.

Considerăm că atitudinea Bisericii faţă de aceste noi mişcări ar putea fi, mai de grabă, una conturată de aceşti parametri:

ü  se pot evidenţia atât asemănări cât şi contraste între creştinism şi celelalte religii mondiale;

ü  se poate evita sincretismul şi încuraja dialogul pentru a se descoperi în tradiţia creştină elementele similare prezente în alte religii mondiale;

ü  atitudinea Bisericii trebuie să evolueze de la anatemă la dialog;

ü  să se considere cultelor neo-orientale ca o "eventuală pregătire" pentru creştinism; 

ü  să considere credinţele şi practicile noilor mişcări ca o ocazie pentru a aprofunda şi valoriza experienţele similare proprii;

Provocarea religioasă făcută creştinismului de noile mişcări religioase neo-orientale ce au metode  de meditaţie transformatoare este aceea de a redeveni o religie a experienţei. Astfel, nu trebuie condamnată şi considerată panteistică orice experienţă de unitate cu natura. Această primă fază poate fi o cale pentru a iniţia urcuşul spre Dumnezeu a unor persoane cu o scăzută formaţie religioasă. A doua fază presupune eliberarea subiectului de impulsurile care-l împrăştie şi concentrarea asupra depăşirii alienării propriului „eu” pentru a deveni o „unitate centrată”. Creştinismul sare adesea la al treilea stadiu, acela al unirii cu Dumnezeu, fără însă a furniza mijloacele şi ideile potrivite pentru a parcurge stadiile intermediare. Foloseşte un limbaj cu adevărat elevat referitor la unirea cu Dumnezeu fără a oferi însă atenţie treptelor preliminare .

Secularizare, globalizare, descreştinare

Sub pretextul realizării civilizaţiei post-industriale informatizate se abandonează principii esenţiale ale democraţiei. Gravitatea derivei totalitare a ultra-economismului liberal, care e ideologia dogmatică a globalizării şi care pune serios în primejdie societatea deschisă stă în faptul că preconizează triumful eficienţei economice cu preţul distrugerii coeziunii sociale. Concurenţa şi competitivitatea care derivă din ea a fost ridicată la rangul unui credo universal al ideologiei dominante. Competitivitatea este astfel, principala preocupare. Ea presupune astfel faptul că, pe plan tehnologic, industrial şi comercial, adevărul e de partea celui mai puternic. Dar, în primul rând, concurenţa prin însăşi definiţia ei, omoară dragostea şi îl duce pe om în afara logicii divine. În aproapele nu se mai vede un frate, ci un adversar care trebuie eliminat pentru a supravieţui^[12]. Omul va fi foarte preocupat să se adapteze continuu, uitând de viaţa spirituală. Dumnezeu nu îşi mai găseşte locul în ecuaţia umană.

De îndată ce trăieşte confortul şi instalarea în comoditatea propriei vieţi, limitat la problema procurării satisfacţiilor sale materiale, omul, îşi pierde lumina spirituală. Răpus de nevoi, omul emană spiritualitate. Satisfăcut de confort şi binefaceri, omul se reduce la animalitate. Nu este animalitatea sălbatică şi agresivă cu care ne-a obişnuit literatura detractaţilor, obsedaţilor, degeneraţilor, bolnavilor şi anormalilor. Este animalitatea calmă, politicoasă, agreabilă, bine crescută, profundă în ireversibilitatea ei, superficială în psihologia şi nevoile sale – animalitatea domestică şi placid indiferentă pe care încă literaţii nu au descris-o. Noul duşman al umanităţii nu mai este, ca în trecut, bestialitatea barbarului, ci docilitatea blândă şi tâmpă a acelor animale domestice care reprezintă adevăratul tip omenesc (inuman, fireşte) pe care îl produce civilizaţia noastră exclusiv comoditară şi arogant materialistă.^[13]

Cea mai bună metodă de a decreştina o societate nu este aceea de a interzice religia, ci de a satisface toate nevoile umane şi de a le exacerba, astfel încât omul să nu mai aibă nevoie de Dumnezeu. Încrezându-se exclusiv în propriile forţe şi refuzând orice dependenţă de Dumnezeu, omul a devenit sclavul celor mai josnice şi mai feroce instincte proprii. „Globalizarea” riscă astfel să devină agentul „sfârşitului istoriei” şi bascularea civilizaţiei umane prin crearea „ultimului om”: „omul mondial”, homo economicus pur-omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum – golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Produs al unei veritabile inginerii sociale şi ideologice, el este rezultatul final al mondializării economiei, destructurării politicului şi distrugerii generalizate a culturilor atât tradiţionale, cât şi moderne, de tăvălugul comunicaţiilor, speculaţiilor financiare şi al tehnologiilor digitale^[14].

Cultura consumistă îl distrage pe om de la bunurile spirituale şi sufocă în el valorile culturale şi religioase, închizându-l în orizontul unui trist materialism. Cultura autonomă l-a îndemnat pe om să renunţe la libertatea de fiu al lui Dumnezeu, pentru a deveni sclavul pornirilor iraţionale din fiinţa sa. Aceasta, pentru că nu găseşte viaţă în sufletul său, trăind viaţa la maxim. De aceea în consumism omul sfârşeşte prin a consuma viaţa lui şi a trăi propria moarte.

Autonomia individuală, fără recunoaşterea nici unei autorităţi sau călăuze morale, constituie o premisă seculară dominantă. Într-o astfel de lume taina spovedaniei intră într-o criză profundă, întrucât persoana nu se mai simte responsabilă de propriul trecut, nici interesată de propriul viitor, ci se mulţumeşte să ducă o existenţă vegetativă în prezent.^[15]

În societatea contemporană, s-a prăbuşit încrederea în raţiune şi în posibilitatea subiectului şi conştiinţei umane de a accede la adevăr. Din această cauză, omenirea şi-a îndreptat atenţia spre misticile orientale, panteiste, care par să concilieze polarităţile inteligibil-sensibil, materie-spirit, personal-impersonal. Toate practicile ezoterice, mistice sunt prezentate de mass-media sub denumirea de New-Age.

În Occident, se desfăşoară procesul revenirii la păgânism, la neopăgânism.^[16] În lumea occidentală, mulţi ideologi susţin că adevărata religie a Occidentului este cea păgână şi nu cea creştină, Europa modernă nefiind o creaţie a creştinismului, fiindcă fondul ei a rămas păgân. Religia păgână, care are la bază un cult politeist, se potriveşte perfect mentalităţii postmoderne. Această tendinţă, care implică un relativism doctrinar, moral şi axiologic se regăseşte parţial şi în România: dorinţa de reînviere a religiei dacilor, neodacismul, ş.a., prezente în special în zona munţilor Orăştiei.

Omul a fugit întotdeauna de Dumnezeu, începând din grădina raiului. Însă astăzi, fuga de Dumnezeu nu mai este consecinţa unor acte speciale şi individuale, ci există o uzină a fugii de durată, ce funcţionează de la sine. Lumea este un instrument atât de perfect al fugii, încât omul nici nu-şi mai dă seama de fuga lui. Nici nu mai poate conştientiza că fuga de Dumnezeu, păcatul moştenit, se află în faţa sa; el vede doar creaţia monstruoasă care ar putea reprezenta şi altceva; păcatul originar e desubstanţializat.^[17] Omul recent fugind, se înstrăinează tot mai mult de sine, până ajunge să nu mai ştie cine este, de unde vine şi unde va pleca. De aceea îşi permite să se lase transformat în marfă şi să „funcţioneze” după regulile pieţei despersonalizatoare.

Concluzii

Soluţia reparatorie este trăirea lui Dumnezeu prin cultul divin ortodox, care poate fi definit ca fiind exteriorizarea periodică a trăirii si a experierii lui Dumnezeu de către comunitatea creştină. Certitudinea de milenii a Bisericii a fost că Hristos este prezent realmente în acţiunile liturgice, că slujirea liturgică este o actualizare a misterului pascal al lui Hristos gratie acţiunii Duhului Sfânt. Slujirea liturgică oferă omului şansa unică de a "intra în contact" direct cu o realitate transcendentă, cu Dumnezeu însuşi. Omul trebuie să ajungă la conştiinţa clară că cultul divin public nu este nicidecum un serviciu prestat de către omul religios lui Dumnezeu, ci locul de auto-comunicare a lui Dumnezeu către om.

Slujirea liturgică este acţiune "comunitară", eclezială, în sensul că este adusă la fiinţă de către Biserică, reunită în adunarea comunităţii creştine. Biserica are o natură liturgico-celebrativă prin constituţia sa intimă, comunitatea creştină însăşi având o vocaţie slujitoare graţie structurii sale ontologice. Ritul structurează si canalizează spre suprema împlinire însăşi natura umană cu toate tendinţele ei co-naturale si cu toate nevoile ei înnăscute.

Experienţa se demonstrează ca fiind punte între două tărâmuri: Transcendentul si imanentul; este deci momentul împroprierii darului lui Hristos în viața creştină.

În momentul în care comunitatea creştină renunţă sau neglijează vocaţia ei celebrativă, renunţă si abandonează un element fundamental al fiinţei ei creştine. Încetarea participării la celebrarea comunitară este un semnal al pierderii credinţei, un pas semnificativ spre indiferenţă religioasă.^[18]

Pr. Marius Ghidarcea[19] 

 BIBLIOGRAFIE

Achimescu, Nicolae, Noile mişcări religioase, ed. Limes, Cluj­Napoca, 2004,

Athos, Arhim. Gheorghe, „Aspecte ale petrecerii monahiceşti”, Editura Reîntregirea Alba Iulia, 2000,

Bergonzi Mauro, Inchiesta sul nuovo misticismo, Editore Laterza, Bari, 1980,

Breese, Dave, Know the Marks of Cults, ed. Victor Books, Wheaton 1975,

Clement, Olivier, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU I, Editura Deisis, Sibiu, 1997,

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi raiul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001,

David, Diac. P. I., Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar, ed. Episcopiei Aradului, Arad, 1987,

David, Pr. prof. dr. P. I., Invazia sectelor, ed. Christ, Buc., 1997,

Jurcan, Emil, Neopăgânismul Europei consumiste – o analiză a desacralizării vieţii creştine europene, în Spiritualitate şi consumism..., Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009,

Patapievici, Horia Roman, Omul recent, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004,

Picard, Max, Fuga de Dumnezeu, trad. Patricia Merfu şi Pr. George Remete, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998,

Tia, Teofil, Descreştinarea, o apocalipsă aculturii, în vol. Omul de cultură în faţa descreştinării, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005,

Tia,Teofil Fotografia crizei valorilor: des-creştinarea Europei contemporane – analize şi terapii pastorale, în vol. Spiritualitate şi consumism..., Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2009,

Wayer, Jean-Francois Sectele, Editura Enciclopedică, trad. Ruxana Pitea, Bucureşti, 1998,

---

[1]Arhim. Gheorghe Athos, „Aspecte ale petrecerii monahiceşti”, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2000, p.6.

[2] Diac. P. I. David, Călăuză creştină pentru cunoaşterea şi apărarea dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar, Arad, Editura Episcopiei Aradului, 1987, p.3.

[3] Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2004, p. 14.

[4] Pr. prof. dr. P. I. David, Invazia sectelor, Bucureşti,Editura Christ, 1997, pp. 84-85.

[5] Jean-Francois Wayer, Sectele, trad. Ruxana Pitea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 4.

[6] Dave Breese, Know the Marks of Cults, Wheaton, Editura Victor Books, 1975, p. 77.

[7] Gheorghe Athos, op.cit., p.8.

[8] M. Bergonzi, Inchiesta sul nuovo misticismo, Bari, 1980, p. 3-4.

[9] Olivier Clement, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic BARTOLOMEU I, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p.131.

[10] Gheorghe Athos, op. cit., p.10.

[11] Gheorghe Athos, op.cit., p.12

[12] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi raiul smereniei, Sibiu, Editura Deisis, 2001, p.153.

[13] Horia Roman Patapievici, Omul recent, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p.137.

[14] Teofil Tia, Descreştinarea, o apocalipsă aculturii, în vol. Omul de cultură în faţa descreştinării, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p.572.

[15] Teofil Tia, Fotografia crizei valorilor: des-creştinarea Europei contemporane – analize şi terapii pastorale, în vol. Spiritualitate şi consumism, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p.426.

[16] Emil Jurcan, Neopăgânismul Europei consumiste – o analiză a desacralizării vieţii creştine europene, în Spiritualitate şi consumism, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2005, p. 344.

[17] Max Picard, Fuga de Dumnezeu, trad. Patricia Merfu şi Pr. George Remete, Bucureşti, Editura Anastasia, 1998, pp. 14-15.

[18] Gheorghe Athos, op. cit., p.15.

[19] Parintele Marius Ghidarcea este consilier in Episcopia Devei si Hunedoarei si doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Alba Iulia.