Creierul nostru
Creierul nostru a devenit special adaptat
la a crea poveşti coerente, fără fisuri evidente. Unind fragmente de
informaţie, avem capacitatea să le integrăm în poveşti pe care le credem total,
ca şi cum ar reda un adevăr fără nici o breşă.
De exemplu, când urmărim o scenă vizuală,
ochii nu stau nemişcaţi. Ei tind să sară rapid de la un punct la altul. Aceste
salturi se numesc sacade şi au rolul de a plasa diferite părţi ale scenei la
care ne uităm, în centrul câmpului vizual, acolo unde este posibilă observarea
fină a formei şi culorii. A completa o sacadă cere timp. Creierul emite comenzi
care într-un final ajung la muşchii oculari, iar aceştia se contractă pentru a
produce sacada. Cea mai lungă sacadă, de la o extremitate la alta a câmpului
vizual, durează cam o cincime de secundă. În timpul ei nu percepem că imaginea
se mişcă odată cu ochii, nici că vederea se întrerupe. Totodată retina nu se
opreşte să transmită informaţii spre creier. Semnale multiple sunt trimise
permanent spre creier, dar ele nu ajung să fie percepute de noi. După cum ştim,
ce ajungem să vedem are un sens, e continuu, fluid, nu simţim sacadele oculare.
Creierul nostru creează poveşti
E util de precizat că există mereu o
scurtă întârziere, uşor variabilă de la un simţ la altul, între momentul în
care ce se petrece în exterior ajunge la nivelul organelor noastre senzoriale
(de exemplu momentul în care lumina cade pe retină şi momentul în care noi
devenim conştienţi de asta). Creierul ignoră informaţia vizuală transmisă în
timpul mişcării ochilor şi, în plus, ia imaginea şi o utilizează retroactiv
pentru a umple spaţiile goale din percepţia noastră.
Ca să înţelegeţi asta priviţi linia
secundarului unui ceas care ticăie. Pentru un scurt timp ceasul pare să se
oprească, dar ticăitul nu, deoarece creierul extinde percepţia noii locaţii înapoi
în timp, exact înainte de începutul sacadei. Ca şi cum percepem trecutul, nu
ceea ce este exact acum, pentru a masca o scurtă perioadă în care percepţia ar
da confuzie (ca un trucaj pe care creierul îl face pentru a crea un film
senzorial coerent şi util).
Această funcţie, de a face poveşti
coerente, e dificil de studiat în creierul normal, dar e evidentă şi
spectaculoasă în cazurile de leziuni cerebrale. De exemplu, la pacienţii care
au amnezie anterogradă, adică nu pot forma amintiri noi, dar au amintiri
păstrate ale evenimentelor ce preced momentul leziunii cerebrale cauzatoare de
amnezie. Ei nu ştiu ce au făcut ieri, dar îşi amintesc bine chiar şi detalii
din casa în care au locuit cu zece ani în urmă. La aceşti pacienţi s-a observat
un fenomen ciudat, ei unesc resturi de amintiri vechi şi fac o poveste care să
ne răspundă la întrebarea „ce ai făcut ieri?“. Nu e doar o încercare de a da
bine în ochii noştri sau de a ascunde faptul că nu-şi amintesc nimic, pentru că
în majoritatea cazurilor ei cred total confabulaţia şi acţionează exact ca şi
cum ea ar fi reală. De ce? Deoarece creierul, atunci când se confruntă cu o
problemă căreia nu-i dă de cap, poate face o poveste din experienţele pe care
le ştie deja.
La fel este şi la vise, noi unim resturi
de amintiri ale visului într-o continuitate narativă, povestibilă, dar per
total una diferită mult de ceea ce am visat efectiv.
La pacienţii cu emisferele despărţite
prin comisurotomie (adică tăierea axonilor ce leagă ca nişte „cabluri“ emisferele
cerebrale una de alta, tratament practicat pentru unele forme severe de
epilepsie) se observă acest fenomen „de poveste“ într-un mod sugestiv.
Întreruperea legăturii dintre emisfere le
face pe acestea să funcţioneze independent. De necrezut, dar uneori e foarte
greu să îţi dai seama într-o conversaţie obişnuită de o modificare clară la
aceşti pacienţi.
La ei s-a observat elocvent capacitatea
cortexului stâng de a crea poveşti din fragmente de percepţii şi amintiri.
Michael Gazzaniga, în cartea sa The
Mindâs Past, spunea: „ce este uimitor este că emisfera stângă este perfect
capabilă să spună ceva de genul: uite ce e, nu ştiu de ce am făcut acel lucru,
nu-mi mai pune întrebarea asta stupidă, şi totuşi nu spune acest lucru!“
Deci, creierul nostru creează poveşti.
Are o spectaculoasă capacitate narativă, care poate să unească informaţii,
într-un mod propriu fiecăruia. Un mod cu multiple influenţe de grup, mediu,
credinţe personale, experienţă proprie etc., cu scopul de a ne închega bine pe
noi înşine, cu identitate şi coerenţă, cu greutate egotică, într-o lume a
noastră, în care să funcţionăm nestigheriţi. Oarecum… orbi şi nestingheriţi de
asta. Privind aşa, de ce suntem atât de siguri că ceea ce afirmăm este chiar
adevărul?
Ce ar fi de făcut?!
Un prim gând ar fi o decizie de a pune
capăt vorbăriei mentale despre orice şi de a ne abţine de la comentarii,
păreri, preferinţe şi afirmaţii de valoare.
O disciplină de a privi doar, fără să
evaluăm, să investim valoare, să emitem păreri, comentarii sau să avem
preferinţe legate de evenimentele la care suntem martor.
O abandonare constantă a dorinţei de a
trăi experienţa evenimentelor sau a celei de a „gusta“ din senzaţii.
Prin renunţarea la anticipare,
cramponare, la căutarea plăcerii sau la evitarea durerii, atenţia şi interesul
se mută de la conţinut la observator.
Totul capătă o valoare egală.
Nu mai există concepte de pierdere sau
câştig, ci o abandonare de control, de împotrivire şi implicit de iluzie.
" Totul capătă o valoare egală.
RăspundețiȘtergereNu mai există concepte de pierdere sau câştig, ci o abandonare de control, de împotrivire şi implicit de iluzie."
---
Indiferenta este egalizarea relatiei dintre subiect si exterior, unde se afla si ceilalti oamenui.
Indiferenta este anihilarea, omorarea trairii, prin desfintarea emotiei. De fapt, nepasare si ne-simtire.
Cu tinta demonica, destinatia yoghina = suprimarea starii de constiinta a individului pentru care "totul capata o valoare egala".