sâmbătă, 19 aprilie 2014

Sambata Mare



“Moartea de martir de bunăvoie a Apostolilor e cea mai bună dovadă a Învierii şi cea mai elocventă dovadă istorică. Sînt două teme care se susţin: Învierea a dat credinţa puternică a Apostolilor, tocmai după ce credinţa lor scăzuse pînă la mîhnire, iar a doua, moartea Apostolilor pentru Numele lui Hristos confirmă Învierea.
Ce a intervenit ca să schimbe frica Apostolilor în entuziasm pînă la moarte? Învierea. Învierea lui Hristos nu e numai un fapt metafizic, un fapt supranatural, învelit în nesiguranţă, în presupuneri, ci e un fapt istoric. […]
Lumea s-a transformat pentru că nişte simpli pescari din Galileea, greoi cu mintea, au văzut cu ochii lor Învierea Fiului lui Dumnezeu. Ei au avut puterea de a aduce la picioarele crucii pe filosofii păgîni, care ţineau în mîini cultura lumii, pe senatori, pe toţi oamenii mari ai zilei şi pe preoţii templelor păgîne. Ei au răsturnat pe zeii milenari de pe Muntele Olimpului tot cu simplele cuvinte: «A înviat Hristos, noi L-am văzut după Înviere…» […] Ei au propovăduit cu inima, cu entuziasmul pe care îl dă adevărul. […]
Tăria creştinismului stă pe această puternică temelie: a înviat Hristos, vom învia şi noi pentru o viaţă veşnică, deci trebuie să luptăm pentru a o cîştiga şi a nu face zadarnică ispăşirea lui Hristos, căci El a ispăşit pentru fiecare om.
Noi nu L-am văzut pe Iisus înviat, dar cînd Apostolii L-au văzut înviat şi cînd, pentru această susţinere că L-au văzut, au primit o viaţă de cerşetori prigoniţi şi moartea chinuită pe care chiar o propovăduiau, cum putem să ne mai îndoim de adevărul Învierii şi să nu strigăm, cu toată puterea sufletului nostru: «HRISTOS A ÎNVIAT!» ?
Olga Greceanu, Meditaţii la Evanghelii


 Acesta e motivul, preadulce Iisuse, pentru care magii veniţi în Betleem ţi-au adus Ţie Celui abia născut nu numai aur ca unui împărat şi tămâie ca unui Dumnezeu, ci şi smirnă ca unui mort (Mt. 2, 1-12). Acesta e motivul pentru care sabia va trece prin inima mea, cum a proorocit Simeon (Lc. 2, 35). Acesta e focul pe care ai venit să-l arunci pe pământ, cum ai învăţat Tu Însuţi (Lc. 12, 49). Căci mai arzătoare decât focul este pentru o mamă iubitoare de copii moartea Copilului ei Unul-Născut. Puţin mai lipseşte şi salutul lui Gavriil se ridică împotriva mea, căci acum Domnul nu mai este cu mine, precum mi-a vestit acela (Lc 1, 28), ci Tu acum fără suflare eşti între cei morţi şi cercetezi cele mai dinauntru ale iadului (Rm. 10, 7; 1 Ptr. 4, 6; Ap. 1, 18), iar eu respir aerul şi sunt între cei vii. Şi nu înţeleg pentru care lucru ai fost omorât. Căci virtutea Ta a acoperit cerurile, potrivit lui Avacum (3, 3) şi acum zaci fără chip, Tu Cel frumos între fiii oamenilor (Ps. 84,3) şi eşti îngropat fără slavă în pământ, Tu Cel a Cărui slavă o povestesc cerurile (Ps. 18, 1). Şi un mormânt săpat în piatră Te poartă pe Tine, pe Care Daniel Te-a văzut piatră tăiată din munte fără mână de om (Dn. 2, 34-35). Nepătimitor Te-a arătat naşterea aşa cum în rug (ul nears; Is. 3,2) se arată dumnezeiasca Ta unire cu oamenii, aşa cum în Iosif (Fc. 37,19 sq.) s-a arătat uneltirea iudeilor şi în Isaac (Fc. 22, 1 sq.) asemănarea morţii Tale. Rămâne, aşadar, semnul lui Iona (Mt. 12, 39; 16, 4), Taina Învierii Tale.
Vai mie! Că zaci mort în piatră, Cel ce ridici din pietre pe copiii lui Avraam (Mt. 3, 9). Căci şi atunci când pietrele s-au despicat din pricina patimii Tale mântuitoare (Mt. 27, 51), mulţi n-au crezut în numele Tău. Tu, Care ai spus că n-ai unde să-Ţi pleci capul (Mt. 8, 20) iudeilor pe care i-ai numit vulpi din pricina gândurilor lor viclene, Ţi l-ai plecat murind pe cruce, găsind cu recunoştinţă aşternută ca un pat credinţa tâlharului (Lc. 23, 39-43). „M-a privit soarele”, să-ţi spună cea care cântă (Cânt 1, 6); „Apus-a soarele, încă fiind miezul zilei”, să-mi spună Ieremia (15, 9)! Da, căci mâhnirea a cuprins şi soarele simţit, atunci când a lipsit soarele gândit cu mintea (spiritul). Da, pietrele au suferit despicare (Mt. 27, 51) şi împreună cu ele e în primejdie să se despice şi mintea mea. O, Trup sfânt, care te-ai închegat din sângele meu mai presus de fire; căci vechea mea datorie a fost pe deplin plătită. Pentru aceasta, Stăpâne, ai plecat cerurile şi ca o ploaie ai pogorât pe pământ (Ps. 71, 6) ca să suferi şi moarte. El va scula şi trupurie sfinţilor adormiţi (Mt. 27, 52), dar mă va omorâ pe mine, care Te-am născut. De ce acestea, Copile preadorit? Căci fără vătămare s-au amestecat cele neamestecate şi focul cel nematerial al Dumnezeirii nu a ars măruntaiele mele; dar acum alt foc mistuie înăuntrul meu toate şi vatămă miezul inimii. Peţiri de bucurie am primit odinioară prin înger şi am şters orice lacrimă de pe faţa pământului; dar această durere se îngraşă numai din lacrimile mele. Ştiu că Te-ai pogorât la iad, dezlegând sufletele încuiate acolo, dar smulge împreună cu ele şi sufletul meu de aici, netrecând pe lângă mine pentru că sunt un mort care răsuflă.
O, mortule gol şi Cuvinte al Dumnezeului Celui Viu, de bunăvoie Te-ai lăsat osândit să fii înălţat pe cruce, ca pe toţi să-i atragi la Tine Însuţi (In. 12, 32)! Care oare dintre mădularele trupului Tău a rămas scutit de pătimire?
O, creştet al meu dumnezeiesc, rănit de spini şi pe care i-ai înfipt şi în inima mea!
O, cap sfânt şi împodobit, care odinioară n-aveai unde să te pleci şi să te odihneşti, acuma te-ai plecat numai spre mormânt şi te odihneşti, cum spunea Iacob (Fc. 49, 9), ca un leu!
O, capul meu drag şi iubit, lovit cu trestie (Mt, 27, 30), ca să îndrepţi trestia stricată de cel rău şi ajunsă departe de rai!
O, obraji care aţi primit palme (Mt 26, 67)!
O, gură asemenea unui fagure de miere, deşi ai gustat amărăciunea fierii şi ai băut oţetul cel iute (Mt 27, 34-48)!
O, gură, în care nu s-a găsit vicleşug, chiar dacă un sărut viclean te-a prădat morţii (Mt. 26, 49)!
O, mâini, care l-aţi plăsmuit pe om şi acum sunteţi pironite pe cruce şi întinse-n iad, care atingeţi mâna care s-a atins odinioară de pom (Fc. 3, 1-3) şi sculaţi din cădere pe Adam întreg!
O, coastă străpunsă de suliţă (In. 19, 34), din pricina strămoaşei care a fost plăsmuită din coastă (Fc. 2, 21-25)!
O, picioare, care aţi umblat pe ape ca pe uscat şi aţi sfinţit curat firea curgătoare!
Vai mie, Fiule mai vechi decat Maica Ta! Ce tânguiri funebre şi ce imne de îngropare îţi voi cânta? Numai sunt vasul cu mană, căci mană hrănitoare de suflet s-a vărsat acum în mormânt. Nu mai sunt rugul nears, căci sunt cu totul mistuită de focul gândit cu mintea al îngropării Tale. Nu mai sunt sfeşnicul de aur, căci lumina a fost pusă sub obroc (Mt. 5, 15)! Ce multe sunt lucrurile mari pe care mi le-ai arătat (Lc. 1, 49)! Din toate generaţiile m-ai ales. Ai limpezit pentru mine glasurile prorocilor. Vrând să cobori din cer precum Însuţi ştii, ai aşteptat venirea mea în lume, neavând vas vrednic să primească Dumnezeirea Ta. Numai Ţie, chiar înainte de zămislirea mea, m-au făgăduit mireasă născătorii mei. Am fost adusă la lumina vieţii şi am rămas doar pentru foarte scurtă vreme cu părinţii mei, căci dupa ce am fost înţărcată de la sâni de lapte, am fost înţărcată şi de părinţi, şi am fost adusă întreagă Ţie întreg, şi am fost închinată la templu ca una care aveam să mă fac templu preacurat Ţie. Tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Tu m-ai luat şi m-ai hrănit printr-un înger şi, precum spune David, pâinea îngerilor a mâncat omul (Ps. 77, 25)! Am văzut înger întâi-stătător vorbind cu mine ca şi cu o Doamnă; pe care văzându-l mai înainte Zaharia a surzit şi i s-a împiedicat limba (Lc. 1, 5. 59-63; 3, 2). S-a veselit şi un prunc (Ioan) în pântec şi a răspuns săltând salutării, închinându-se Ţie Celui purtat în pântecul meu (Lc. 1, 41)! Ai dezlegat întru mine legile firii. Te-ai zămislit fără sămânţă, precum ştii, şi după naştere m-ai păzit fecioară. M-ai făcut mamă ce se veseleşte de copilul ei (Ps. 112, 9), potrivit (lui David, a) celui ce este din pricina mea părinte al lui Dumnezeu, şi mai presus decât toate fiicele, cum a proorocit Solomon (Pr. 31, 29). Deşi sunt săracă, împăraţi mi-au dat închinăciune cuvenită din partea unor robi. Mai largă decât cerurile m-ai arătat pe mine, din care a răsărit Soarele slavei. Şi ca sa las de-o parte celelalte lucruri uriaşe din jurul meu, m-ai făcut fericită în toate generaţiile (Lc. 1, 48) şi ai rânduit ca prin mine să se umple lumea de sus. Nu ştiu cum s-au amestecat acestea şi miere mi se face din pelin. Căci acum sunt împinsă să mor şi să mă îngrop împreună cu Tine, şi până la iad să cobor lacrimile. Oare nu pentru mine s-a spus mai dinainte: părăsită va fi fiica Sionului ca un cort în vie (Is. 1, 8). Căci iată zdrobit zace strugurele curat al vieţii, care şi-a golit sângele de-viaţă-purtător ca un vin veselind inimile credincioşilor (Ps. 103, 16). Vai, cum această piatră rece, lovită ca de un fier de braţul Tău tare, trimite scântei gândite cu mintea (spirituale) în inima mea! De ce nu mi se rupe şi pieptul şi să nu-Ţi sap în piatra lui un mormânt mai tainic, ca să te primesc iarăşi în măruntaiele mele şi să Te îngrop în inima mea? Scoică tainică sunt nedesprinsă de stânca care poartă mărgăritarul meu sădit în mine de un fulger luminat de Dumnezeu.
O, ce lucruri văr acum în locul acestora! O stea nouă luminând ca ziua a fost lucrată la naşterea Ta de măreţia Ta, şi cerul Te vestea în ascuns pe Tine Cel Născut, dar azi ai ascuns chiar şi soarele cel simţit, aducând noapte în mijlocul zilei (Mc, 15, 33) şi mustrându-i pe necredincioşi. Steaua a adus acolo nişte perşi care şi-au plecat genunchii înaintea Ta, iar aici frica de ucigaşii de Dumnezeu i-a indepărtat chiar şi pe cunoscuţi şi prieteni. Acolo a fost aducere de daruri şi închinăciune, aici împărţirea hainelor, batjocura şi cununa de ocară. Acum iudeii, care mai înainte ceruseră semn din cer (Lc. 11, 29-32; Mt. 12, 39-41), să vadă un soare întunecat şi lumina ascunsă de cei vrednici de întuneric. Acum şi acel templu neînsufleţit Te plânge după obiceiul iudaicesc; căci aşa cum, atunci când cineva hulea împotriva Lui Dumnezeu, iudeii îşi sfâşiau veşmintele, aşa şi acesta îşi sfâşie ca pe o cămaşă catapeteasma (Mt. 27, 51) văzându-Te maltratat de luptătorii împotriva Lui Dumnezeu. Se zguduie şi pământul cutremurându-se (Mt. 27, 51), pătimind şi el patima Ta. Dar unde e mulţimea de cinci mii de bărbaţi pe care ai hrănit-o în chip minunat (Mc. 6, 44), pentru că singur Iosif a îndrăznit la Pilat şi a cerut trupul Tău ca să nu rămână neîngropat (In. 19, 38). Unde sunt cetele neputincioşilor pe care i-ai vindecat de mulţime de boli sau pe care i-ai sculat chiar din iad, pentru că singur Nicodim (In. 19, 39) a scos piroanele din mâinile şi picioarele Tale şi, coborându-Te întreg de pe lemn, Te-a pus cu durere în braţele mele, care Te-au purtat odinioară cu bucurie, pe când erai Prunc. Căci aceste mâini ale mele, care Ţi-au slujit mai înainte, când erai Prunc, Îţi slujesc şi acum ca unui Îngropat. O, amară îngropare! Pentru ca Tu Cel ce dai morţilor viaţă stai mort înaintea ochilor mei. Şi eu, care odinioară ţi-am slujit cu scutecele prunceşti, acum mă tulbur făcând cele de înmormântare.
Te-am spălat cu apă blândă şi acum mă umplu de lacrimi fierbinţi. Te purtam în braţele mele de mamă săltând şi jucându-Te ca pruncii, şi acum Te port pe aceleaşi braţe, dar fără suflare şi zăcând între cei morţi. Odinioară buzele îmi erau rourate de buzele Tale dulci ca mierea şi rourate. Atunci puteam fi numită fericită pentru căm-am arătat născătoarea Făcătorului meu, acum, dimpotrivă, nu pot fi decât nenorocită pentru că mă îngrijesc de îngropăciunea Fiului meu. Acolo am scăpat de dureri la naştere, aici primesc dureri prin îngropare. În chip cuvenit pruncilor, de multe ori Te-am adormit la piept, iar acum dormi tot acolo, în chip cuvenit morţilor. Îl fericesc pe Simeon care din braţele mele Te-a primit în templu; căci dacă prorocii mi-au prorocit cele făcătoare de bucurie şi ale slavei, el singur mi-a prezis cele de mâhnire şi ale întristării (Lc. 2, 25-35)!
Cum ai îndurat să fii scuipat, Tu Care ai înnoit ochii prin scuipat (In. 9, 1-41)? Cum ai suportat palme, Tu Care ai biciuit cu funia pe cei ce vindeau cele dumnezeieşti şi ai răsturnat mesele lor (Mt. 21, 12-13)? Cum ai suportat o moarte fără vină, Fiule fără păcat? Ţi-au fost rănite mâinile şi picioarele, dar piroanele Tale le-am cunoscut trimiţând durerile lor în mijlocul sufletului meu. Ţi-a fost împunsă coasta, dar şi inima mea a fost împunsă împreună cu Tine. Am fost împreună răstignită odată cu chinurile Tale, am murit odată cu patima Ta şi mă îngrop odată cu îngroparea Ta. Căci ce mai contează pentru mine viaţa mea dacă nu mai eşti Tu, Făcătorul meu şi Fiul meu dorit?
Dar unde e ceata ucenicilor să plângă împreună cu mine, cea distrusă de suferinţă? Păstorul a fost bătut şi oile s-au risipit (In. 10, 1-30). Dormi, capul meu, şi mâinile şi picioarele Tale rămân nelucrătoare. Şi alţii când mor îşi pleacă capetele lor, dar mai înainte îşi dau duhul. Tu însă, dimpotrivă, Ţi-ai plecat mai întâi capul, apoi, poruncind morţii să vină, Ţi-ai dat duhul (Mt. 27, 50; In 19, 30). De aceea nu Ţi s-au zdrobit fluierele picioarelor (In. 19, 36), pentru că nici odinioară mielului junghiat nu i se zdrobea niciun os (Iş. 12, 46). Închinându-mă patimilor Tale, sărut şi restul trupului Tău. Iau apa care a curs din coasta Ta, prin care mi se întipăreşte baia naşterii din nou. Iau şi sângele care curge împreună, care e icoana botezului prin martiriu (Mc. 10, 38), care l-a sfinţit pe tâlharul cel recunoscător, botezându-l şi pe el prin botezul morţii Tale. O, acea amară gustare a lemnului care a făcut ca din pământ să ne întoarcem iarăşi în pământ. Tu însă deşi n-ai fost plămădit din pământ, n-ai fost creatdin ţărână, nici n-ai făcut vreo neascultare, căci Tu Însuţi eşti Plăsmuitorul, Tu Însuţi eşti Creatorul, Tu Însuţi eşti Cel ce ai dat porunca Ta drept lege făpturii, şi atunci ce este comun între Tine şi moarte? Ce unire este între mormânt şi Viaţa Însăşi? Ce părtăşie este între tronul din cer şi mormântul de pe pământ? Acolo şezi împreună cu Tatăl, aici eşti îngropat împreună cu făptuirea. Generaţia adulteră Ţi-a dat rele în locul celor bune. Acum arunci mărgăritarul înaintea porcilor; acum pui cele sfinte înaintea câinilor (Mt. 7, 6). Acum un lemn este pus în pâinea dumnezeiască (cf. Ir. 11, 19). O, turbarea iubirii de arginţi de care a bolit Iuda, căci n-a câştigat arginţi, ci ură de oameni. Căci dacă era iubitor de arginţi, de ce a mai venit la Cel ce fericeşte pe cei săraci (Mt. 5, 1)? Şi de ce s-a arătat aestecând cele de neamestecat? O, negrăită economia Ta, Stăpâne! Cine Te va lăuda după vrednicie pe Tine? Cine Te va plânge după cuviinţă ca pe un mort? Dar zideşte-Ţi în trei zile, precum ai zis (In. 2, 19), templul (trupul) pe care Tu Însuţi l-ai dărâmat. Acesta e rezumatul cuvintelor, pentru că nu am nici imne vrednice, nici tronuri cuvenite să-Ţi ofer Ţie, măresc faptele Tale, ca Unul care toate întru înţelepciune le-ai făcut (Ps. 103, 25)


 „Nasterea, Viata si Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieti bizantine”, autori: Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Simeon Metafrastul, Monahul Epifanie; Ed. Deisis, Sibiu 2007

 sursa: www.razboiintrucuvant

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.