Continuitatea dacilor pe aceste meleaguri și apartenența lor la credința Creștină

Subiectul strămoşilor şi al formării poporului român a devenit un subiect aprins în unele cercuri cu preocupări din domeniul istoriei. Vaticanul susţine că suntem urmaşi ai Romei deoarece dacii, prin contopire cu romanii, au fost asimilaţi în timp, ceea ce este o exagerare. De cealaltă parte, dacologii, susţin că romanii au fost descendenţii dacilor ceea ce pare să fie o altă exagerare.

Formarea poporului român a avut loc în timp de câteva secole odată cu încreştinarea sa. Cu siguranţă, nu suntem urmaşii Romei. Suntem aici încreştinaţi  încă din primele veacuri de după Hristos dovadă a existenţei în sinaxarul Bisericii Ortodoxe Române a unor sfinţi daci care au vieţuit pe teritoriul țării noastre după retragerea aureliană.

Filocatolicii se folosesc în argumentarea ipotezei lor de mărturia unui cronicar: "de la Râm ne tragem", în timp ce dacologii spun că după cotropirea a 14% din Dacia de către romani nu poate exista ipoteza contopirii tuturor dacilor din două motive: o dată pentru că suprafaţa cucerită a fost minoră comparativ cu suprafaţa totală a daco-geţilor şi pentru că timpul a fost prea scurt (aproximativ un secol şi jumătate) pentru ca un popor să poată fi asimilat dacă nu a dispărut în acest timp din istorie.

În cele ce urmează vom publica o analiză, din punct de vedere istoric, a acestui subiect, făcută de preotul profesor Gabriel Karol Iakab în care relatează câteva aspecte ale existenţei dacilor după retragerea aureliană de pe teritoriul ţării noastre și încreștinarea noastră:

"Sunt dac cu trup și suflet. Și cu mândrie aceasta o recunosc! Sunt dac nu sunt roman!"[1]

            Spunea odată părintele Iustin Pârvu că „profesiunea de român nu este una ușoară”[2]. Iar ultimii douăzeci și doi de ani au adeverit spusele sale! Se poate observa foarte ușor că România și implicit românii au devenit cobaii occidentalilor, de la „târg” de desfacere a mărfurilor și până la sac de box în ale jicnirii și scuipării în față, în cel mai bun caz; iar în cel mai rău caz am primit lovituri în plexul solar al nației prin alinierea prețurilor din România la cele ale Vestului, însă fără a alinia și veniturile majorității românilor care, chiar și astăzi, abia trăiesc de la o lună la alta, dar fără să pese nimănui.

            Asistăm de câțiva ani la îmbolnăvirea și îndobitocirea voită a acestui popor, a acestui neam, prin închiderea de spitale și școli, sub pretextul că nu mai sunt suficiente fonduri pentru întreținerea lor și pentru plata personalului medical și didactic! Aceasta în timp ce „iubiții noștri conducători” se afișează zi-de-zi cu mașini de lux, ulimele modele, seamănă ciment pe pajiști și în rezervații naturale (a se vedea Rezervația Naturală Bucegi), răsărind la câteva zile ditai vila cu piscină sau ditai palatul de pe marginea lacurilor (a se privi cele de pe lacul Snagov). Și toate acestea din salariile lor de bugetari!!! Nu are rost să amintesc mașinațiunile pe care le fac și care le fac adevărații bani de vile, mașini, terenuri și alte bunuri materiale, pentru că se cunosc… și tot nu se iau măsuri, doar sunt oameni cu stare și nimeni nu se pune rău cu ei…, dar ei pot face rău acestui neam românesc! Mai multe despre acestea, poate altă dată!

            Doresc a atrage atenția asupra tot mai enervantelor încercări de a ne smulge rădăcinile noastre strămoșești din locurile acestea binecuvântate de Dumnezeu. Pe noi, Pelasgo-Traco-Daco-Geto-Vlaho-Românii, născuți în arealul carpato-danubiano-pontic, ne vor a face venetici…, și cine…, tocmai cei care chiar sunt venetici pe pământurile Europei! Să nu uităm, Români, că suntem singurul popor european care chiar ne-am născut pe aceste meleaguri, față de celelalte popoare europene care au venit prin migrație din stepele Asiei! Și aceasta nu o spunem noi, ci o spun vechii istorici și noile cercetări arheologice: în „Istoriile” lui Herodot se atestă pentru prima dată cuvântul pelasg (stră-stră-strămoșii noștrii, ai românilor, pe line directă), descriindu-i pe pelasgii din Balcani, strămoșii românilor, aromânilor și tuturor românilor, în acest sens a se citi pasajele următoare: I, 57-58; II, 50-52, 56; IV, 145; V, 26; VI, 136-140; VIII, 44. Continuitatea noastră pe aceste meleaguri supără, la fel cum a supărat (și poate încă mai supără) credința noastră Creștin – Ortodoxă, poporul român fiind singurul popor european care s-a născut creștin, în timp ce celelalte au devenit pe parcursul istoriei. Poporul nostru românesc nu are o dată de încreștinare cum au celelalte popoare! Spre luare aminte celor care vor a se juca cu Adevărul!

            Ce este mai supărător este faptul că printre noi se află semeni care pentru anumite bunuri și câștiguri materiale și financiare au fost și sunt în stare să-și trădeze poporul și neamul românesc, prin diferite barbarii. Un astfel de exemplu rușinos este și dimineața de 22 decembrie, într-o Duminică a anului 1989, când s-a dat foc Bibliotecii Centrale Universitare. Sub pretextul că se căutau teroriști în incinta Bibliotecii, generalul Mircea Mureșan a făcut jocurile murdare ale dușmanilor țării și a incendiat manuscrise valoroase scrise de Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Dimitrie Cantemir și câți alții! În luna februarie a anului 2006 „revoluționarul” Mircea Mureșean recunoaște: „astea nu se povestesc. Eu am ieșit unde am primit ordin”.[3] Ordinul de a distruge documentele uni popor. Nu mai este niciun secret faptul că lovitura de stat din Decembrie 1989 era câte pe ce să destrame acest popor și această țară, cu ordin din afara hotarelor, dorindu-se ruperea României în mici provincii, asemenea cu ruperea Iugoslaviei!

            Fostul director al Bibliotecii Centrale Universitare, domnul Ion Stoica, relatează faptul că punându-se împreună cu alții să stingă incendiul din incintă, asupra lor s-a tras rafale de gloanțe dinspre Palatul Regal[4]. După relatarea dânsului focurile de armă erau trase la comanda aceluiași general – „revoluționar” Mircea Mureșean, care i-a și interzis să intre pentru a stinge incendiul din Bibliotecă, sub pretextul că dacă văd umbre în cupola bibliotecii vor trage, spre a ucide „teroriștii”!

            Probabil că printre cărțile rare și documentele care au fost distruse în incendiu se aflau și documente care demonstrau nașterea poporului nostru pe aceste locuri!

            Ceea ce este curios și dubios în același timp este și faptul că toate operele importante care s-au scris cu referire la daci s-au pierdut subit și irecuperabil, pe parcursul istoriei; amintim aici „De bello dacico” al împăratului Traian, operă despre care amintește în secolul VI gramaticianul latin Priscianus. De asemenea și lucrarea „Getica” scrisă de medicul împăratului Traian, Titus Statilius Criton sau, cum mai este cunoscut, Kriton din Heracleea, care a participat la ambele războaie dacice (101 – 102 și 105 - 106). Despre daci au mai scris lucrări și Dio Chrysostomos care, în urma unei călătorii printre daco-geți, scrie un întreg tratat, însă dispărut fără urmă. De asemenea Dio Cassius, nepotul lui Dio Chrysostomos, care scrie și el o lucrare intitulată „Istoria Romei” în 80 de volume, începând cu venirea lui Enea în peninsula italică și întemeierea de către acesta a orașului Lavinium, în cinstea soției sale, Lavinia, și până în anul 299, scriind astfel istoria a 983 de ani, din care unele sau păstrat complet, altele doar fragmentar, așa cum sunt și fragmentele din cărțile 67 – 68, în care se vorbește despre bătăliile dacilor cu romanii. Istoricul grec Appianus scrie și el o monumentală operă despre istoria romanilor și a cuceririlor făcute de aceștia, în 24 de cărți, intitulată „Romaika” sau „Istoria romană”, care se află și astăzi, cu excepția cărților 23 și 24, care făceau referire la războaiele lui Traian cu daco-geții. Amintim și pe Flavius Arrianus care a lăsat multe scrieri militare și filosofice, dintre care s-au pierdut cele referitoare la daci. De asemenea istoricul, călugărul și secretarul regelui Teodoric cel Mare, Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus Senator, scrisese despre geți o carte în douăsprezece volume: „De origine actibusque getarum”, carte care s-a pierdut în întregime. Generalul și istoricul roman Ammianus Marcellinus scrie o istorie ce cuprinde perioada secolelor I – IV, în 31 de cărți, dintre care s-au păstrat doar ultimele 18 și dintre care lipsesc doar cele referitoare la… strămoșii noștri daco-geți.

            Savantul francez Jacques Beringer spunea că „distrugerea sistematică există într-așa măsură încât te poți întreba dacă nu este vorba despre o conspirație permanentă ce tinde să împiedice cunoașterea umană de a se dezvolta prea rapid.”[5] Iar Dumitru Manolache este de părere că „unele cărți, cu un anumit conținut, au fost distruse sistematic în istorie. Altele, prin metode de cifrare, prin traduceri inexacte sau falsificate, au fost făcute inaccesibile publicului. Este posibil ca acele cărți referitoare la istoria noastră veche, din motive asemănătoare, să fie distruse sau ascunse de „oamenii în negru” (referire la o așa zisă organizație mondială ce ar interzice adevărata cunoaștere!), „la fel de vechi ca și civilizația”. În atare condiții, trebuie să presupunem că informațiile pe care ele (cărțile despre daco-geți)  le conțineau cu privirea la geto-daci, la credințele lor, la istoria lor, puteau fi considerate periculoase și de aceea trebuiau să dispară”[6]. Totuși profesorul și istoricul Timotei Ursu opinează că aceste cărți, și poate multe altele, s-ar afla „în hrubele kilometrice ale depozitului bibliotecii Vaticanului” [7]!

            Dacă încă nu știm sigur de ce au dispărut (sau poate că nu!), sau au trebuit să dispară, tocmai cărțile despre istoria strămoșilor noștri daco-geți, să vedem de unde a pornit această luptă împotriva românilor ca autohtoni ai spațiului carpato-danubiano-pontic? Tocmai dinspre…, dinspre Vest…, de la vecini; venetici veniți pe spinările cailor din stepele Euro-Asiei! Maghiarii, doritori de a stăpâni pământuri ce nu au fost și nu vor fi niciodată ale lor, au încercat de mai multe ori să dezbine poporul român și… de ce nu? chiar să-l șteargă din istorie, prin catolicizare și maghiarizare, lucru pe care l-au încercat împreună cu prietenii lor habsburgii în 1699 – 1700 cu așa-zisa Unire cu Roma! Mai apoi, dacă au văzut că nu au avut rezultatul scontat l-au trimis pe generaul Adolf Nikolaus von Buccow, care s-a îngrijit să distrugă mănăstirile și bisericile ortodoxe, ale satelor de români care nu doreau să îmbrățișeze „de bunăvoie” catolicismul sau uniația! Dar nici așa nu și-au putut împlini norma de ticăloșie, astfel că și-au schimbat strategia și au născocit un basm despre etnogeneza românilor.

Pe timpul „Kaiserreich und Königreich Österreich-Ungarn” (în germană), sau „Osztrák Birodalom és Magyar Királyság” (în maghiară), adică al dualismului Austro-Ungar întemeiat în urma compromisului dintre monarhia habsburgică și burghezia maghiară, partizanii acesteia și-au stors creierii pentru a arăta și demonstra că în urma retragerii aureliene dintre anii 274 – 275, acel 14% - 17% din teritoriul Daciei, pe care îl cucerise împăratul roman Traian, ar fi rămas gol-goluț, făr’vreun fir de locuitor în el! „Părinții” acestui așa-zis vid demografic în Dacia au fost elvețianul Franz Joseph Sulzer și austriacul Johann Christian von Engel, care continuând cu aberația vidului demografic în Dacia, susțin că românii s-au format ca populație în sudul Dunării și ar fi apărut ca migratori în Transilvania după secolele X-XI, oricum, după apariția maghiarilor în Panonia. Un secol mai târziu austriacul Eduard Robert Rösler continuă și dezvoltă inepțiile precursorilor săi, Sulzer și Engel. Astfel se naște mitul exterminării dacilor de către romani, mitul vidului demografic în Dacia post aureliană, precum și mitul migrațiunii populației românești, după venirea maghiarilor în câmpia Panonică și Transilvania…, și toate astea doar pentru a justifica oarecum drepturile maghiarilor asupra pământurilor străbune românești. Iar până astăzi iredentiștii maghiari încearcă a impresiona cu această iluzie mitologică a lor pe creduli, …sau pe cei care au interese a crede astfel!

            Această retragere aureliană a însemnat părăsirea Daciei de către armata și administrația romană, precum și de către bogătași. Dar să admitem printr-o absurditate că ar fi plecat și populația autohtonă din acest areal de 14% - 17%! Dar atunci întreb: ce facem cu Dacii Liberi: costobocii, care trăiau în Carpații Nordici; carpii din Moldova, geții din Muntenia și carpodacii sau „Dacii Mari”, care trăiau în zonele: Crișana, Maramureș, Satu-Mare, Zărand, adică în totalul de 83% – 86% din adevărata Dacie? S-or fi dus și ei, după romani, la sud de Dunăre, așa… tam-nisam? Ei, care nu au fost niciodată romanizați, așa cum afirmă și istoricul Dimitrie Onciul: „nu putem susține romanizarea acestei țări (a întregii Dacii) decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. În Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominația romană curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei, dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.”[8]. Ei, care doreau de multă vreme să-i alunge pe cotropitorii romani de pe meleagurile lor natale, pentru a-și elibera frații de jugul „păcii romane – pax romana”, fapt pentru care își și încep desele lor incursiuni în spațiul cucerit de romani, de-a lungul Dunării, în alianță cu sarmații și goții (geții?).

Dacii Liberi au încercat încă de pe vremea lui Traian să-i împingă înapoi, peste Dunăre, pe romani…, și aceasta pentru traiul oropsit pe care îl duceau semenii lor daci asupriți, deoarece „pământul Daciei cucerite s-a declarat „ager publicus”[9] și Traian, urmat de alți împărați, l-a distribuit conform intereselor claselor stăpânitoare. Veteranii primiseră gratuit câte două iugăre din cel mai bun pământ ca proprietate personală, cu scutirea de impozite funciare. Grupuri de cetățeni, peregrini și persoane izolate venite din afara Daciei au cumpărat din același „pământ de stat” importante loturi de pământ, unii ca proprietari deplini, alții ca „possessores”, cu obligația de a plăti „tributum”. Băștinașilor nu le-au rămas nici cel puțin pășunile, care au devenit proprietate imperială, concesionată prin arendarea unor „conductores”[10], strângători de importante și apăsătoare taxe de pășunat. Minele, salinele și unele cariere de piatră intraseră de asemenea în „patrimonium Caesaris”[11], exploatate și ele tot prin arendare”[12]. Deci Traian adusese dacilor cuceriți dreptul la sărăcie; acest Traian, a cărui soție, Plotina, se considera a fi cea mai fericită dintre soțiile romane, pentru că marele Traian „n-o înșela decât uneori, cu vreun tinerel[13]”, cu alte femei însă, niciodată!

            Așadar, de ce să fi plecat și dacii autohtoni odată cu romanii, care le luaseră totul când îi invadaseră sub Traian? Mult mai logic este faptul că au rămas la vetrele lor, bucuroși că și-au redobândit pământurile și acareturile jecmănite de romani. Probabil că au tras și-o horă de bucurie că s-au văzut scăpați de barbarii peninsulei Italice! S-au bucurat că a plecat armata care le omorâse strămoșii și administrația care le percepea dări în numele Romei căci, după cum afirma André Ribard,[14] „de la semențiile bretone din Kent, până la Dacii de la Dunăre, prezența guvernatorilor romani nu înseamnă decât o nemiloasă strângere de impozite, de care toate popoarele vor să scape.” .

            O altă gândire logică, prin care se demontează părăsirea Daciei într-un număr foarte mare, este însăși faptul că teritoriul Daciei aureliene nu avea resursele și întinderea necesară pentru a primi până la ultimul om pe locuitorii provinciei de dincolo de Dunăre; nu mai vorbesc de locuitorii întregii Dacii(!!!), care nu fusese cucerită de către romani! Probabil că dacă s-ar fi întâmplat absurditatea ce o susțin șovinii maghiari, ar fi trebuit ca în noua provincie să apară orașe și așezări noi care să primească puzderia de oameni, însă potrivit cercetărilor arheologice și a izvoarelor scrise… nici pomeneală de așa ceva! Deci, cei plecați din nordul Dunării au fost în număr redus, pentru ca să încapă cu toții în așezările care existau la sud de Dunăre, alături de cei care locuiau deja acolo!

            Iată câteva mărturii ale vremii care arată că Aurelian a retras armata și pe romanii care l-au urmat. Doresc a începe cu istoricul roman Eutropius, care a scris „Breviarium ab urbe condita”, lucrare scrisă în 10 volume, ce tratează istoria Romei de la începuturile ei până la împăratul Valens (364-378), și care, după spusele lui Rösler, ar fi scris că Dacia fusese abandonată, părăsită. Am căutat cartea a IX-a, aliniatul 15 unde se află însemnarea lui Eutropius, care scrie: „Provinciam Daciam, quam Traianus ultra Danubium fecerat, intermisit, vastato omni Illyrico et Moesia, desperans eam posse retinere, abductosque Romanos ex urbibus et agris Daciae in media Moesia collocavit appellavitque eam Daciam, quae nunc duas Moesias dividit et est in dextra Danubio in mare fluenti, cum antea fuerit in laeva.”. Am găsit și o traducere a textului lui Eutropiu care sună cam așa: „Provincia Dacia, pe care Traian o făcuse dincolo de Dunăre, a abandonat-o (împăratul Aurelian), deoarece întregul Illyricum și Moesia erau devastate și nesperând s-o mai poată reține; iar pe romanii adunați din orașele și de pe ogoarele Daciei i-a așezat în partea de mijloc a Moesiei. Și astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei.”[15] La prima vedere am fost cam nedumerit, m-a frapat faptul că în textul latin nu se găsea nici urmă de cuvântul „a abandona”, iar în cel românesc, da! De unde îl scosese. Am recitit textul și l-am tradus eu, după latina pe care o făcusem în cei 9 ani de teologie, iar traducerea mea este aceasta: „Provincia Dacia pe care a făcut-o Traian dincolo de Dunăre, a încetat (de a mai fi), devastate fiind întregul Illyric și Moesia, nesperând s-o mai poată reține (Aurelian), a retras romanii din orașele și de pe domeniile Daciei în mijlocul Moesiei să locuiască, numind-o pe ea Dacia, care acum cele două Moesii le desparte și este în dreapta Dunării care curge în mare, cum înainte a fost în stânga.”, las la latitudinea dumneavoastră să alegeți care este traducerea cea mai exactă a textului lui Eutropiu. Așadar Eutropiu nici nu pomenește de abandonarea întregii populații din fosta Dacie Traiană, din contră, evidențiază destul de clar faptul că doar roamanii au plecat în sudul Dunării împreună cu administrația și armata imperială. Am explicat mai sus motivul pentru care autohtonii au ales să rămână în pământul lor natal.

Doresc să continuu cu un text din Iordanes care în cartea sa „Istoria romanilor” în aliniatul 217 scrie: „Daces autem post haec iam sub imperio suo Traianus, Decebalo eorum rege devicto, in terras ultra Danubium, quae habent mille milia spatia, in provinciam redegit. Sed Gallienus eos dum regnaret amisit Aurelianusque imperator evocatis exinde legionibus in Mysia conlocavit ibique aliquam partem Daciam mediterraneam Daciamque ripensem constituit et Dardaniam iunxit.”[16].  Iarăși am avut surpriza să găsesc o traducere interesantă a textului lui Iordanes: „După aceasta, pe dacii din ținuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un milion de pași, i-a prefăcut în provincie Traian, în timpul domniei sale, după ce regele lor Decebal a fost omorât. Gallienus însă le-a pierdut în timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a așezat în Moesia și acolo, într-o parte a acesteia, a întemeiat Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis, la care a adăugat Dardania.”. În text nu se face referire la omorârea lui Decebal, ci la înfrângerea lui. Traducerea în românește cuprinde eroarea omorârii lui Decebal, pe care nimeni nu-l omorâse, fiindcă își luase singur viața, din păcate! Am încercat și eu traducerea textului latin, respectând propoziția și punerea ei în frază, astfel: „Iar pe daci, după acesta, îndată i-a luat sub conducerea sa Traian, regele lor Decebal a fost învins, în pământurile de deasupra Dunării, care cuprind o întindere (un spațiu) de o mie de mile, în provincie i-a redus (supus). Dar Gallienus a pierdut-o în timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian a chemat apoi legiunile în Mysia (Moesia) stabilindu-le acolo, câteva în Dacia Mediterraneană  și în Dacia  Ripensis pe care le-a constituit și Dardania pe care le-a unit-o” (cu celelalte două provincii). Din textul acesta al lui Iordanes observăm faptul că Decebal (născut? - 106) a fost înfrânt, iar Traian (53-117) transformă în provincie romană un teritoriu de o mie de mile din Dacia lui Decebal, dar mai sar în ochi alte două lucruri interesante, și anume: împăratul Gallienus (218-268) a pierdut acest teritoriu în timpul stăpânirii sale; iar după aceea împăratul Aurelian (214-275) cheamă din acel teritoriu, ce constituia fosta provincie întemeiată de Traian, legiunile romane stabilindu-le în provinciile celor două Dacii de la sudul Dunării: Mediterranea și Ripensis, la care mai adăugase Dardania.

Cum aminteam mai sus, Dacii Liberi nu s-au împăcat cu invadarea țării lor de către legiunile romane, fapt pentru care, în alianță cu  sarmații, roxolanii, iazygii, Dacii Liberi au desfășurat incursiuni de atac în Dacia Romană. Printre cele mai importante astfel de incursiuni al Dacilor Liberi și ai aliaților lor le amintesc pe cele din 143, 156-157, pe timpul împăratului Antoninus Pius  (86-161), în 167, după ce marcomanii și quazii cu un an înainte s-au năpustit asupra Pannoniei, continuând până în nordul Italiei. De amintit este și invazia costobocilor din anul 170, care au înaintat prin Dobrogea până în Grecia. De fapt Dacii Liberi erau atât de deranjanți încât în anul 184 împăratul Comodus (161-192) aprobă o ofensivă împotriva lor, subordonând o întreagă oștire sub conducerea viitorilor uzurpatori:  Gaius Pescennius Niger (135-194) și Decimus Clodius Septimius Albinus (150-197), reușind astfel să încheie pace cu aceștia. Împăratul Caracalla (188-217), călătorind în Dacia a reînnoit înțelegerile de pace cu dacii liberi, iar după încheierea tratativelor îşi va face o gardă personală din geţi numiţi "leii scitici".

Vedem, așadar, că dacii liberi nu au stat să fie cotropiți sau romanizați, pentru a da bine istoriei șovine ungare! Niciodată dacii liberi nu au încetat la visul de a elibera teritoriul cucerit în 106 de Traian din Trupul țării lor. De altfel, pe timpul împăraților antonini se vorbea tot mai mult despre „furor daciscorum”, adică „furia dacilor”.  Luptele de eliberare sunt duse și pe timpul getului Gaius Iulius Valerius Maximinus, ajuns să fie cunoscut ca împărat roman sub numele de Maximin Tracul (173-238). El este primul împărat roman de origine „barbară”, tatăl său era get iar mama sa era alană, așa cum se amintește în „Scriptores Historiae Augustae” sau „Istoria Augustă”, o colecție de biografii romane, redactată în timpul împăraților romani Dioclețian și Constantin. Continuă apoi și în anul 238 când carpii profită de desele răzmerițe și probleme ale Imperiului Roman din acea vreme și ocupă Moesia Inferioară, fiind până la urmă respinși de Menophilus, guvernatorul Moesiei Inferioare. Urmează invazia din Dobrogea și Tracia din 242 pe timpul lui Gordian, iar mai apoi năvălirea lor în Dacia Malvensis din 245 și 247, pe vremea împăratului Filip Arabul (198-249), care reușește să-i respingă înapoi, ocazie cu care ia titlul de „Carpicus Maximus”. În urma celor doi ani de război dintre Dacii Liberi și Filip Arabul granița – limesul – Daciei Malvensis este redusă pe lina râului Alutanus (Olt). Această mică, dar importantă, cucerire a Dacilor Liberi i-a făcut pe unii să afirme faptul că este primul semn ce denotă clătinarea dominației romane în nordul Dunării. Carpii nu se culcă pe lauri și în 248 în alianță cu goții, bastarnii, taifalii și hasdingii, invadează Dobrogea, însă viitorul împărat Decius (201-251) reușește să-i alunge înapoi peste Dunăre. Atacurile Dacilor Liberi se intesifică atacând iarăși în 250 și 251. Iar în iunie 251, în bătălia de la Abritus moare însuși împăratul Decius și fiul mai mare al acestuia  Herennius Etruscus. Decius este cel dintâi împărat roman ce moare pe câmpul de bătălie. Noul împărat, Trebonianus Gallus, se vede nevoit să încheie o pace dezavantajoasă cu carpii și aliații lor, lăsându-i să-și ducă peste Dunăre toate prăzile de război.

Incursiunile Dacilor Liberi au continuat și în timpul următorilor împărați romani. Această hotărâre îndârjită a lor l-a făcut pe Aurelian, cel ce s-a autointitulat „dominus et deus” – „stăpân și dumnezeu”, să ia hotărârea de a părăsi Dacia Traiană, retrăgându-și legiunile și administrația în sudul Dunării. Astfel scurta lungimea frontului pe care trebuia să-l apere, punând între romani și „barbari” granița naturală a Dunării. Prin faptul că a părăsit Dacia, Aurelian accentuează declinul în care se afla lumea romană și neputința acesteia de a ține subjugate popoarele pe care le-a jupuit de bunuri și resurse și a căror luptă adeveresc proverbul latin: "Nullum violentum diuturnum” adică „nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează". De asemenea se potrivesc de minune cuvintele Mântuitorului: „cei de la urmă vor fi întâi” (Matei XIX, 30), pentru că Dacia Traiană a fost ultima care intră în rândurile provinciilor Imperiului Roman, fiind în același timp și prima care iese din granițele imperiale.

Deși ieșită de sub fiscalitatea și administrația romană, Dacia își continuă pe mai departe traiul cu locuitorii ei și cu cei care vor veni ca migratori, dar pe care autohtonii îi asimilează în marea masă daco-getă. De la scriitorul bisericesc Silvianus, trăitor în veacul al V-lea, ne rămâne o consemnare importantă cu privire la „barbarii” strămoși ai noștri daci și geți (cărora li s-au zis mai târziu goți) ce locuiau la nordul Dunării ca și băștinași ai locurilor: „de aceea acolo, una singură este dorința tuturor romanilor: aceea de a nu fi necesar să ajungă vreodată sub dreptul roman. Una și aceeași rugăciune face acolo plebea romană: să li se îngăduie să trăiască împreună cu barbarii viața pe care o au de trăit. Și ne mai mirăm că nu sunt învinși Geții de către ai noștri, când romanii vor să trăiască mai degrabă la aceștia decât la noi. Frații noștri nu numai că nu vor în nici un caz să fugă de la ei la noi, dar ne cheamă și pe noi să fugim la ei.”[17]. Cu toate popoarele migratoare care au venit peste ei, daco-geții au rămas pe mai departe în patria lor, devenit un popor de preferat celui roman, care era în declin datorită desmățului social și spiritual. Tot Silvianus se întreabă cu privire la soarta Romei: „ce speranță mai poate avea statul roman, când barbarii sunt mai neprihăniți și mai curați decât romanii?”[18].

Acesta era părerea unui preot creștin, trăitor în epoca pe care o descrie, cunoscându-i toate jenele, viciile și murdăriile, ridicate la rang de adevărată viață și artă în Imperiul Roman, deja muribund! Preotul Silvianus laudă neprihănirea „barbarilor” geți, pe care îi numește goți, dar așa cum știm de la Iordanes, goții sunt defapt geții, lucru întărit și de afirmația istoricului italian Carlo Troya: „Daco-geţii pierduseră numai o treime din ţara lor şi au continuat războiul împotriva romanilor, dar numele geţilor apare transformat de obicei în cel al goţilor..."[19].

Așadar retragerea aureliană este prăbușirea politică și administrativă a Romei, care va mai supraviețui doar până în anul 476, și nicidecum abandonarea Daciei de către autohtonii ei! Aceștia au rămas în Dacia…, suntem aici și astăzi, fapt recunoscut și de către istoricul maghiar Huszti Andras în cartea sa ,,Vechea şi noua Dacie“ apărută la Viena în anul 1791, ce mărturisește că românii sunt urmașii geto-dacilor, trăind în Transilvania ca descendenți ai lor, vorbind limba pe care au vorbit-o și părinții lor, o limbă „apropiată de vechea limbă romană”, latina.

            Dușmanii noștri, ai daco-românilor, sunt mulți…, dar fi-vor și mai mulți! Ceea ce este supărător este curentul de iudă care s-a înfiripat în neamul nostru, de dragul confortului material și-al îmbuibării pântecelui! Este exact ceea ce se dorește: românul să nu mai fie român, ci european, apoi un ins al globalizării – un individ fără identitate!

Se pare că pe mulți îi sperie încă, chiar și astăzi, acel gând de unire al tuturor Daco-Românilor într-o singură Patrie: Dacia Mare!

Acum că am revelat și relatat jumătatea adevărului despre strămoșii noștri daci…, să v-o spui și p’ailaltă! Și asta…, pentru că mie îmi place ca atunci când încep un lucru să-l duc până la capăt ca să nu las loc de interpretări mârșave, trunchiate și scoase din contex, așa cum ne-am obișnuit de ani buni încoace(!) și așa cum le place celor pe care-i supără Adevărul, scoțându-l din context ca să-i nu-i doară, așa cum s-au învățat de la tatăl lor - „tatăl minciunii” (Ioan VIII, 44) diavolul, căruia i s-au vândut, făcându-se luptători împotriva lui Dumnezeu și-a Adevărului Unic și Neveștejit!

Dacii peste care s-au abătut hoardele barbare ale Romei nu erau niște simpli păgâni, așa cum se vrea a ne induce în eroare astăzi, pe noi, urmașii lor, de către cei cu diferite interese meschine, politice și chiar oculte, care de fapt nu vizează descoperirea adevărului absolut, ci a acelei părți din adevăr care le convine! La acea vreme, anul 101, când a început primul război dacic, aceștia erau creștini! Mărturia aceasta o face papa Pius al II-lea (1405 - 1464) care, având la îndemână una dintre cele mai mari biblioteci ale lumii, „hrubele Vaticanului”, spune despre Sfântul Apostol Andrei că a ajuns pe malurile Dunării, unde a fost primit de o mare mulțime de oameni „înflăcărată de cuvintele sale”[20], așadar Apostolul Andrei ajunsese la strămoșii noștri cu aproape jumătate de secol înainte de barbarii Romei, având destul timp pentru a le descoperi și lor Cuvântul Evangheliei mântuitoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Deci dacii lui Decebal erau creștini! Dar iată cum a ajuns Apostolul românilor, Sfântul Andrei, în Dacia.

„Trece-mă şi Dunarea, ca să afle Dacia, că s-a născut Mesia!”[21]

După Înălțarea Domnului la Cer și după Pogorârea Duhului Sfânt și-a înființării comunității creștine de la Ierusalim, Sfinții Apostoli se răspândesc în lume pentru a propovădui neamurilor Evanghelia Mântuitorului Hristos. Trăgând la sorți care unde să meargă, Sfântului Apostol Andrei îi revine „Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei, cu cetăţile Calcedon şi Bizant, Macedonia, Tracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Tesalia, Elada, Ahaia și cetățile Aminsos, Trapezunt, Heracleea (Pontului) şi Amastris” (Sinaxarul Bisericii din Constantinopol secolul X).

            În secolul XIV istoricul bizantin Nichifor Calist afirma că Sfântul Apostol Andrei a străbătut și „cetățile Pontului stâng locuit de greci, romani și geto-daci”; așadar putem spune că poporul român s-a născut creștin; dacă alte popoare s-au încreștinat la o dată fixă, la poporul român nu se poate vorbi de așa ceva și aceasta mulțumită Sfântului Apostol Andrei, care a propovăduit Evanghelia lui Hristos pe țărmul Pontului Euxin (Marea Neagră) dar și dincoace de Dobrogea de azi, în interiorul țării locuite de daco-geți. O astfel de constatare, care atestă predica Sfântului Apostol Andrei și în interiorul țării, este consemnată și în „Marele Dicționar Geografic al României” întocmit de George Ioan Lahovari, Constantin I. Brătianu și Grigore Tociulescu, în care se scrie că „Apostolul Andreiu, însărcinat cu propagarea Evanghelie în Bizanţ, Tracia, Sciția și ambele Dacii, coborând din Dacia superioară în Dacia inferioară, pe la Bran (pe la Zarnești) și ajungând la locul acesta, s-ar fi uitat pe fereastra unui templu păgân ca să vadă un preot, de la care vroia să înceapă propaganda creștină și nezărind pe nimeni în templu, se zice ca s-ar fi întors către soţii săi de călătorie (însoțitorii săi) și ar fi zis: „nemo est”; de unde Nămăești.”[22].

            Despre venirea și activitatea sa pe aceste meleaguri, documentele sunt sărace, însă tradiția poporului român este o istorie vie, ce s-a păstrat și s-a transmis din generație în generație care, cum spunea și regretatul ieromonah Gheorghe Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei, relatează „memorii ce nu se șterg, care reapar tocmai când se consideră că s-au pierdut”. O astfel de memorie este și cea de la care aflăm cine erau conducătorii dacilor pe timpul venirii Apostolului Andrei pe aceste meleaguri dobrogene, și anume este vorba despre dregătorii Cutusone și Dura (sau Duras). Despre cei doi conducători daco-geţi, cum că ar fi fost contemporani cu Sfântul Apostol Andrei, tradiția este susținută azi de dovezi, vorbesc aici despre descoperirea făcută în 1875, cu ocazia  construirii Castelului Peleș la Sinaia, când s-au descoperit aproximativ 40 de tăblițe din aur, scrise în relief în limba daco-getă. Din păcate azi se mai păstrează doar copiile lor făcute pe plăci de plumb. Pe una dintre aceste tăblițe apare numele regelui dac Dura cu titulatura de „rege” alături de cel al guvernatorului roman al provinciei Moesia, Fonteius Agrippa, despre care se știe că a murit în anul 69 în urma unui atac daco-get la sud de Dunăre. Așadar în anul 69 Dura(s) încă era conducătorul şi regele dacilor, la doar câțiva ani de la moartea Sfântului Apostol Andrei, care a murit ca și martir pe timpul prigoanei lui Nero în jurul anului 60, fiind răstignit pe o cruce în formă de „X” în orașul Patras, din Grecia. Despre Cutusone ne vorbeşte şi ne confirmă o altă plăcuţă, pe care stă scris faptul că el era un „prinţ viteaz” care locuia într-una dintre cetăţile dobrogene, din timpul lui Duras. Aşadar Cutusone era unul dintre principii şi prietenii care s-au supus conducerii lui Duras, regele cel mare, asemeni lui Burebista, care domnea într-una dintre cetăţile din munţii Carpaţi. Probabil că Cutusone, fiind dobrogean, l-a cunoscut în persoană pe Sfântul Apostol Andrei care venise în pământul său ca să vestească o învăţătură nouă şi totuşi apropiată de cea a strămoşilor noştri!

            Despre locul unde a poposit Apostolul Andrei pe meleagurile dobrogene, tradiția ne spune că a fost într-o pădure, lângă o peşteră în apropierea căreia se aflau nouă izvoare sfinţitoare, adică un loc sacru pentru daci, unde se afla un centru religios al cultului lui Zalmoxis, mai ales că în jurul ei se află multe grote ce prezintă semne că au fost locuite, la început de preoţii cultului lui Zalmoxe iar mai apoi de cei încreştinaţi de Sfântul Andrei. Această peşteră, grotele, precum şi izvoarele, mai există şi azi şi sunt în apropierea comunei Ion Corvin din judeţul Constanţa. Peştera este numită „Peştera Sfântului Andrei” şi este amenajată azi ca şi biserică. În baladele dobrogene se vorbeşte despre această peşteră ca şi casă a Sfântului Andrei, loc unde a locuit pe timpul şederii sale în Scythia Mică, cum se numea în acea vreme Dobrogea de azi. În susţinerea acestei tradiţii vine descoperirea unei nişe în pronaosul bisericii, în care se află scobit în piatră un fel de pat, vizibil şi azi, patul Sfântului Apostol. Şi astăzi cei care ajung la peştera  Sfântului Andrei se odihnesc pe acest pat, unii câteva clipe, alţii câteva zile şi nopţi.

            Tradiţia ne vorbeşte şi despre ucenicii pe care Apostolul şi i-a făcut dintre daci, unii oameni simpli, alţii poate chiar preoţi zalmoxieni, pe care i-a încreştinat şi i-a sfinţit ca şi episcopi şi preoţi ai lui Hristos. Probabil că încreştinarea preoţilor daci a făcut ca învăţătura creştină să fie răspândiră şi primită mai uşor de marea masă a daco-geţilor, aceasta înţelegându-se şi din faptul că nu s-au înregistrat împotriviri ce să ducă la martiraje printre ei. De altfel între religia zalmoxiană a dacilor și cea creștină existând multe asemănări, care îl vor face pe filosoful grec și dușmanul creștinilor, Celsus, să combată „lipsa de originalitate a creștinismului prin argumentul că adepții lui Iisus nu au făcut altceva decât să imite ritualurile și doctrinele religiei lui Zalmoxes”[23]. Celsus va fi combătut de către scriitorul bisericesc Origen în scrierea acestuia „Împotriva lui Celsus”.

Sunt amintiţi cu numele trei dintre ucenicii Sfântului Apostol Andrei: Innas (In), Rhimas (Rim) și Pinas (Pin), despre care se știe că au fost lucrători de pământ și care au murit ca și martiri, fiind ținuți ca să înghețe în timpul iernii. Sunt amintiți într-o ediție a „Viețile Sfinților” din 1910, precum și în scrierea „Sfinții Traciei și ai Moesiei” a savantului belgian Hippolyte Delehaye. Din păcate nu s-au păstrat mai multe date despre ei, izvoarele istorice din acea perioadă fiind sărace, ori sau distruse cu bună intenție mai târziu. Cei trei ucenici sciți (geți) ai Sfântului Andrei sunt pomeniți la data de 20 Ianuarie.

            Un lucru este sigur și anume faptul că Sfântul Apostol Andrei a propovăduit credința creștină printre daci, mărturie stând tradiția, baladele și multele locuri care-i păstrează numele și astăzi; deci poate fi numit pe bună dreptate Apostolul românilor, cel care l-a făcut cunoscut pe Hristos strămoșilor noștri.

O altă mărturie a încreștinării timpurii a dacilor de către Sfântul Apostol Andrei stă și Columna lui Traian ridicată în 113, în amintirea bătăliilor dintre romani şi daci, de către Apolodor din Damansc, cu cele 125 de scene ale sale. Arhitectul Cristofi Cerchez studiază această columnă a lui Traian, pe care descoperă, în unele scene, multe însemne creștine, mai ales pe scuturile dacilor, precum și pe zidurile cetăților lor, semne precum cruci și monograme cu numele lui Hristos - Biruitorul, precum și multe cruci în formă de „X”, crucea Sfântului Andrei. De asemenea în unele scene apare, undeva deasupra bătăliilor, un bărbat cu barbă, cu plete lungi până la umăr și cu chip frumos, înconjurat de un nimb, o aureolă; în alte scene se distinge o cruce imaginară de pe care se dă jos un bărbat – Iisus Hrisos – pe deasupra dacilor. Iar acum „o lovitură sub centură” pentru cei care încă mai cârtesc împotriva creștinării dacilor, se pare că religia creștină ajunsese pe vremea regelui Decebal religie de stat, mărturie stă monograma lui Hristos de pe steagul de luptă al lui Decebal[24], descoperit de către arhitectul Cerchez pe aceași cronică în piatră - „Colonna Traiana a Roma”! Toate acestea se află în broșura ilustrată a lui Cerchez, „Cea de ’ntâi Icoană Creștină”, publicată în 1928. Pe lângă toate acestea în anul 1999, arhitectul Silvia Păun sesiza în scena sinuciderii regelui dac Decebal o altă scenă cu caracter creștin, și anume un soldat roman călare care îşi face semnul Sfintei Cruci în timp ce gonea, pe bidiviul său, spre Decebal. Scena este foarte clară, chiar și cei cu rele intenții pot observa aceasta! Eu vin și întreb: ce l-o fi apucat pe Apolodor să redea semnele creștine tocmai pe Columna lui Traian, un împărat păgân convins? Oare n-a dorit cumva să arate adevărul, starea de fapt a acelor vremuri? Adică faptul că la momentul în care legiunile barbare al Imperiului Roman au cotropit o parte din Dacia lui Decebal, aceasta era creştină! Încă o mărturie a încreştinării dacilor, încă de timpuriu, de către Sfântul Apostol Andrei, simbolizat prin crucile în formă de „X” puse doar pe lângă reprezentările bărbaţilor şi a femeilor daco-gete, cruce pe care a fost răstignit Apostolul în oraşul Patras, din Ahaia. Decebal şi daco-geţii săi erau creştini, o columnă de piatră mărturiseşte acest adevăr, Dacii erau creştini! Uitaţi cum se adevereşte cuvântul Mântuitorului care zice: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca XIX, 40).

Mărturie a încreștinării dacilor stă și pomelnicul de nume ale ierarhilor tomitani, printre ei chiar daco-geți de origine! Metropola Pontului acelor vremi, Cetatea Tomisului (Constanța de astăzi), este reședința primei episcopii de pe teritoriul țării noastre!

Primul ierarh tomitan cunoscut cu numele este Evanghelicus (299-300), trac de origine, care este amintit în viețile Sfinților Epictet preotul și Astion, cei mai vechi martiri atestați în țara noastră, martirizați în anul 290 în cetatea Halmyris, din porunca comandantului Latronianus pe timpul împăratului Dioclețian.

Lui Evanghelicus îi urmează episcopul Efrem (300-304). Ca și predecesorul său și Efrem era trac de origine, născut în sudul Dunării din părinți creștini care au fost de acord ca el să meargă să se închine locurilor sfinte de la Ierusalim. În Țara Sfântă devine preot și ajunge ucenic al Patriarhului Ermon (Hermon), care îl trimite înapoi pe meleagurile natale pentru misiunea creștinească printre conaționalii săi. În anul 304 moare ca martir în prigoana pornită împotriva creștinilor de către Dioclețian, fiind decapitat pentru că nu a vrut să jertfească idolilor.

Lui Efrem îi urmează Tit (?-320), despre care mărturisește o inscripție creștină în limba greacă descoperită la Tomis de arheologul Ioan Barnea în anul 1974, în care se scrie: „aici zace (odihnește) martirul lui Hristos și episcopul Titus”[25] care, ne vrând a presta serviciul militar, incompatibil cu slujirea sa cea arhierească, este chinuit și aruncat în mare în anul 320.

Lui Tit îi urmează episcopul Gordiana (320-323) care „a continuat cu şi mai multă râvnă şi curaj opera apostolică de convertire, catehizare şi botezare” a daco-geților. Tot în prigoana împăratului Liciniu este întemnițat iar mai apoi martirizat prin tăierea capului, împreună cu alți creștini Macrobiu, Helia, Zotic, Lucian şi Valerian.[26]

Lui Gordian îi urmează episcopul Marcu, care participă la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din anul 325, apărând credința Ortodoxă a Bisericii lui Hristos de erezia lui Arie. Episcopul Eusebiu de Cezareea amintește lucrul acesta în opera sa „Viața lui Constantin cel Mare” zicând: „s-au adunat acolo, trimiși de toate Bisericile, cei mai de seamă slujitori ai lui Dumnezeu. …nu lipsea din ceată nici cel al sciților”.[27] Numele lui apare în lista celor 318 părinți sinodali: „Marcus Tomensis” (Marcu de la Tomis)[28]. Lui Marcu îi urmează Vetranion sau Bretanion, care s-a opus chiar împăratului arian Valens.

Într-o listă sinodală de sorginte siriacă a participanților la Sinodul II Ecumenic din Constantinopol, din anul 381, apare numele urmașului lui Vetranion, Gherontie (380-390) numit și Terentie de Tomis, care a condamnat erezia lui Macedonie. Sozomen ne spune că după sinod, la 31 iulie 381, împăratul Teodosie cel Mare (379-395) îl împuternicea și îl îndatora pe episcopul Gherontie, „de a veghea la păstrarea curată a Ortodoxiei în oraşele din Scythia Minor" [29](Dobrogea de astăzi).

Următorul episcop al Tomisului este Sfântul Teotim I. Despre el Sozomen afirma că era de al locului, adică get de origine, fiind un „χομήτης” adică un comat, având plete. Ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că episcopul Teotim făcea parte dintre clasa socială geto-dacică a comaților(!) (No…, „dă asta” ce mai „zâceţi”?). Încă o mărturie că daco-geții nu doar că au acceptat creștinismul adus prin Sfântul Apostol Andrei, dar s-au și implicat în trăirea Evangheliei lui Hristos, devenind ierarhi ai locului, conducători spirituali ai neamului lor! Păstori ai turmei daco-gete pe calea Mântuirii! A fost unul dintre episcopii Lui Hristos care a adus Cuvântul Mântuitorului și neamurilor păgâne, mai ales la huni care, văzând darurile, rugăciunile și viața sa sfântă, l-au numit „zeul romanilor”. De aceea istoricul paleocreștin Socrate spunea că episcopul Teotim „era cunoscut de toţi - împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”[30]. Se pare că nu era minciună ceea ce afirma Herodot despre strămoșii noștri geto-daci, în cartea a IV-a a Istoriilor sale: „Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, iar Sfântul Episcop Teotim a dovedit-o de multe ori.

Un alt episcop tomitan este și Sfântul Timotei, care apără cultul Maicii Domnului împotriva ereticului Nestorie și-a ereziei sale, participând activ la cel de al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes din anul 431.

Lui Timotei îi urmează Ioan. Despre el scriitorul latin, trăitor în aceiași vreme și cunoscător al episcopului Ioan, Marius Mercator afirma că era „unul din cei mai buni teologi ai timpului” precum și unul dintre „cei mai aprigi adversari ai nestorianismului și eutihianismului”. Și au mai fost episcopi de Tomis: Alexandru; Teotim II; Paternus – „episcopus metropolitanus”[31] - primul Mitropolit al Tomisului; Valentinian, dar și alți episcopi precum Ștefan al Callatisului sau episcopul dac Dacus care este ales episcop în cetatea Scupi (Skopje de astăzi), participant și el la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, și alții, care cu toții au apărat dreapta credință a Evangheliei Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos, răspândită și  propovăduită lumii de Sfinții Săi Apostoli, iar la noi de Sfântul Apostol Andrei (după ultimele cercetări și descoperiri se pare că și Sfântul Apostol Filip ar fi propovăduit strămoșilor noștri daco-geți Cuvântul Lui Dumnezeu). Acești ierarhi ai Dobrogei de astăzi au păstrat neschimbată și neștirbită Ortodoxia (Învățătura (Închinarea) cea Dreaptă) Evangheliei Mântuitorului Hristos!

Dar martirii daco-români pe care i-a odrăslit aceste meleaguri binecuvântate! Cu ei ce facem, ne facem că-i uităm? Și despre ei există dovezi arheologice și însemnări ale vremii. Amintim pe preotul daco-get Montanus cu soția sa Maxima, martirizați în aceași lună, martie și același an, 304, cu episcopul Efrem. Tot în 304, o lună mai tîrziu sunt martirizați Dadas țăranul împreună cu Quintilian și Maxim Citețul. Biserica din Ancona – Italia, păstrează moaștele Sfântului dac Dasius. Amintim și pe Sfântul Mare mucenic Sava Getul zis și Gotul, născut într-un sat de pe valea râului Buzău și devenind cântăreț la biserica păstorului și părintele său sufletesc, preotul Sansala din satul Mousaios. În 1971 s-a descoperit în localitatea Niculițel o bazilică care conținea moaștele a patru martiri: Zoticos, Attalos, Kamasis și Filippos. Un ultim martir al primelor veacuri creștine, cunoscut în provinciile dunărene, este Sfântul Emilian care a fost chinuit și ars pe rug în timpul prigoanei împăratului Iulian Apostatul (361-363). De știut să fie și faptul că mulți martiri au fost aflați ca purtând semnul Sfintei Cruci la gât.[32]

De asemenea amintesc și dacii noștri creștini,mari teologi și sfinți, precum: Sfântul Ioan Casian, întemeietorul a două mănăstiri în Marsilia, una de călugări și alta de călugărițe; Sfântul Gherman dacul, părintele duhovnicesc al sfântului Ioan Casian; Cuviosul Dionisie cel Mic (Exiguul) sau Smeritul, cel care pune bazele calendarului de astăzi, întemeind era dionisiacă sau era creștină, fiind primul care numără anii de la nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De vrednică amintire este și Sfântul Cuvios Ioan Maxențiu, care a fost numit de către contemporani și nu numai ca fiind „cel mai învățat călugăr scit”, fiind autorul a opt căți ce tratează teme hristologice, antropologice, combătând în același timp erezia lui Nestorie și monofizismul lui Eutihie.

Dacă nici acum nu s-a adus dumirire asupra originii noaștre creștin-răsăritene, amintesc de tăblița votivă de la Biertan (donarium) cu monogramul lui Hristos și inscripționată cu cuvintele: „EGO ZENOVIVS VOTUM POSUI” – „Eu Zenovius am pus ofrandă”, descoperită în 1775; Gema de la Potaissa, care are sculptată pe ea scena „Bunului Păstor”, opaițe pe care se află imprimate semnul Sfintei Cruci; inele de aur și bronz cu cruce; o cruce de metal alb; cruci de plumb ornamentate cu perle; tipare pentru confecționat cruci (în Muntenia) și multe altele. Pentru cei interesați îi sfătuiesc să ia la buchisit revista Pontica a Muzeului de Arheologie Constanța, pentru început!

Ca şi români, urmaşi ai dacilor, putem afirma că ne-am născut creştini!, şi nu am devenit creştini, asemenea altor popoare de mai târziu! Noi nu avem o dată fixă de încreștinare cum au celelalte popoare europene. Iar pentru strămoșii noștri români, a fi Creștin-Ortodox era Lege! Pentru noi, cei de astăzi…nici Legea nu mai este lege!

            Multe ar mai fi de spus despre Sfântul Apostol Andrei şi despre strămoşii noştri daci, cărora le-a adus lumina Evangheliei lui Hristos!

Spre încheiere doresc a mai precizez faptul că în anul 1995 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca numele Sfântului Apostol Andrei să fie trecut în calendarul bisericesc cu cruce roşie, iar în 1997 a fost proclamat „ocrotitorul României”. În anul 2001, tot Sfântul Sinod, a hotărât ca ziua de 30 noiembrie, zi de pomenire a Sfântului Apostol Andrei, să fie proclamată sărbătoare bisericească naţională. Astfel România are două zile naţionale: cea a Sfântului Andrei şi ziua următoare, 1 decembrie, Ziua Unirii României Mari!

Să de bunul Dumnezeu a vedea ziua în care Tot Adevărul va ieși la Lumină, făcându-se Toată Dreptatea tuturor, pentru că tocmai de Adevăr, Dreptate și Credință se tem astăzi dușmanii poporului nostru Daco-Geto-Român, Creștin Ortodox!

„O, preaminunate sfinte şi mărite Apostole Andrei, cu plângere alergăm la sprijinul tău, ca să ne izbăveşti pe noi cu rugăciunile tale de chinul cel de veci, prealăudate, şi să ne învredniceşti de bucuria Raiului; ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!” (Condacul 13 – Acatistul Sfântului Apostol Andrei).

Dumnezeu să ne ajute!

Amin!

pr. prof. Gabriel Iakab

---

[1] versuri-strigăt cu autor necunoscut;

[2] Adrian Alui-Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu și morala unei vieți câștigate, Editura Credința strămoșească, Iași, 2005, pag. 110;

[3] http://www.asociatia21decembrie.ro/2010/06/legea-recunostintei-made-in-romania-agentii-represiunii-ceausiste-au-ajuns-luptatori-remarcati/

[4] Grigore Cartianu, Crimele Revoluției – Sângeroasa diversiunea KGB-iștilor din FSN, Editura Adevărul Holding, București, 2010, pag. 278 – 284;

[5] Dumitru Manolache, Andrei, Apostolul lupilor, editura Dacica, București, 2008, pag. 195;

[6] Ibidem, pag. 195 – 196;

[7] Timotei Ursu, Pldoarii pro-dacice”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2009, pag. 26;

  [8] Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, apud Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Editura      Corint, București, 2001, pag. 58;

  [9] Limba latină – „Domeniu public”;

 [10] Limba latină -  „Contractori”;

[11] Limba latină – „patrimoniul Cezarului”;

[12] Dumitru Tudor, Orașe, tîrguri și sate în Dacia Romană, Editura Științifică, București, 1968; pag. 380;

[13] Indro Montanelli, Roma. O istorie inedită, Editura Artemis, București, 2002, pag. 293;

[14] André Ribard, Minunata istorie a omenirii, apud Mihai Stoian, Nici cuceritori, nici cuceriți, Editura Eminescu, București, 1981, pag. 251;

[15] Bogdan Murgescu (coordonator), Istoria României în texte, Editura Corint, București, 2001, pag. 56;

[16] Idem;

[17] Colecția PSB 72, Silvianus, De gubernatione Dei – Despre guvernarea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, pag. 267;

[18] Idem, pag. 322;

[19] http://dacmandru.blogspot.ro/2010/04/imperiul-get.html

[20] Dumitru Manolache, Andrei, Apostolul lupilor, editura Dacica, București, 2008, pag. 209;

[21] Baladă dobrogeană;

[22] George Ioan Lahovari, Constantin I. Brătianu și Grigore Tociulescu, Marele Dicionar Geografic al României, vol. IV, Stab. grafic J. V. Socecu, Str. Berzei, 59, București, 1901, pag 448;

[23] Dan Oltean. Religia dacilor, Editura Saeculum I, O., București, 2002, pag, 382;

[24] Dumitru Manolache, Andrei, Apostolul lupilor, editura Dacica, București, 2008, pag. 229;

[25] Ion Barnea, Inscripții paleocreștine inedite din Tomis, în revista Pontica nr.7, Constanța, 1974, pag. 378;

[26] Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1998, pag. 18;

[27] Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, cartea III, capitolul 7, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, pag. 128;

[28] Preot Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române vol I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, pag. 144;

[29] Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1998, pag. 29;

[30] Ibidem, pag.30;

[31] Preot Prof.Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române vol I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, pag. 150;

[32] Henri Leclercq, Manuel d'archéologie chretienne, Paris, 1907, pag. 369 Apud Vasile Culică, Obiecte de caracter creștin din epoca Romano-Bizantină găsite la Pârjoaia – Dobrogea, Revista Pontica, Nr.2, Constanța, 1969, pag. 359;