Viaţa Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ

Localizare mănăstirii:

La 34 km de Alba-Iulia şi 18 de Teiuş (localitate situată pe drumul european E81: Alba-Iulia - Turda - Cluj-Napoca - Satu Mare), pe Valea Geoagiului şi a Mănăstirii, la intrarea în Cheile Râmetului (Munţii Trascãului).

Mănăstirea Râmeţ din Munţii Apuseni, una din cele mai vechi mănăstiri româneşti, a fost întemeiată pe la începutul secolului XIII de vestiţii eremiţi care se nevoiau în peşteri pe valea pârâului cu acelaşi nume. În secolele următoare, Mănăstirea Râmeţ, a avut o obşte destul de numeroasă şi egumeni devotaţi, care au apărat cu multă putere credinţa otodoxă în satele româneşti tranilvănene.

Localizare mănăstirii:

La 34 km de Alba-Iulia şi 18 de Teiuş (localitate situată pe drumul european E81: Alba-Iulia - Turda - Cluj-Napoca - Satu Mare), pe Valea Geoagiului şi a Mănăstirii, la intrarea în Cheile Râmetului (Munţii Trascãului).

Până în anul 1978 s-au cunoscut puţine lucruri despre acest sfânt trăitor pe pământ românesc, în străvechea mănăstire de la Râmeţ (judeţul Alba), sitută pe valea Geoagiului, într-o poziţie geografică de un farmec cu totul aparte, nu departe de Cheile Râmeţului.

Biserica veche a mănăstirii, construită din piatră şi împodobită cu frumoase fresce, datează din veacul al XIV-lea, prezintă asemănări cu bisericile hunedorene din secolele XIII-XV. Sub straturile mai târzii de pictură (sec. XVIII-XIX), apar fragmente de picturi mai vechi, din secolul XIV, precum şi o inscripţie din 1376, în care sunt pomenţi argiepiscopul Ghelasie şi zugravul Mihul de la Crişul Alb[1].

Această inscripţie de mare însemnătate pentru întreaga istorie atât naţională cât şi bisericească românească, era aşezată pe un al doilea strat de zugrăveală şi care consemna numele «arhiepiscopul» Ghelasie, a zugravului cu nume românesc, Mihul de loc din arealul Crişul Alb, in anul 1376. De aici deducem că biserica datează cu mult înainte de acest an. Tot în această perioadă în fruntea Bisericii din Transilvania se afla arhiepiscopul Ghelasie, primul ierarh ortodox atestat în teritoriile transcarpatice[2].

În anul 1762, din ordinul generalului austriac Bukow, trimis de împărăteasa Maria Tereza, a distrus peste 200 de mănăstiri din temelie printre ele s-a numărat şi mănăstirea Râmeţ[3]. A fost refăcută, dar în 1785 a fost distrusă din nou. Aşa se face că mănăstirea Râmeţ a fost închisă şi a rămas aproape pustie. Din când în când mai slujeau aici preoţi din satele învecinate. Abia după realizarea unităţii noastre de stat, deci după 1918, s-au reluat tradiţiile vieţii călugăreşti. Vieţuitorii acestui sfânt lăcaş de închinare au aflat de la înaintaşii lor că aici, la Râmeţ, a trăit, cu veacuri în urmă, un monah cu viaţa îmbunătăţită, cu numele de Ghelasie, pe care credincioşii din partea locului, cunoscuţi sub numele de mocani, l-au cinstit ca sfânt, din neam în neam, până în zilele noastre. Se relatează şi azi unele din minunile săvârşite de acest Ghelasie încă pe când era în viaţă. Călugării din mănăstire – iar din anul 1955 încoace maicile, păstrează cu aleasă preţuire şi veneraţie capul sfântului canonizat de evlavia populară, ştiind că el are darul vindecării de boli şi neputinţe în popor[4].

Cuviosul Ghelasie ieromonahul a fost cel mai vestit egumen cunoscut al mănăstirii Râmeţ, cinstit ca sfânt în satele din munţii Apuseni. Era originar din partea locului. Luând din tinereţe jugul lui Hristos, mai întâi s-a nevoit ca sihastru pe valea pârâului Râmeţ, deprinzând de la cei mai iscusiţi eremţi meşteşugul luptei duhovniceşti. Apoi, curăţindu-şi mintea de cugetele cele rele şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obşte şi a ajuns vestit egumen al Mănăstirii Râmeţ.

În tradiţia locului se spune că Sfântul Ghelasie avea doisprezece ucenici, cu care împreună se ruga şi împreună postea, săvârşind sfânta slujbă cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, egumenul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulânu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvârşind Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta şi duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii.

Acest cuvios egumen era, de asemenea, mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Râmeţului şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţii sihaştrii ce se nevoiau în peşteri şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dânşii. Apoi cobora la mănăstire unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţii. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpâniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunea lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu uncenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopaţi (Hopagi) şi fiind mare arşiţă, încât toţi suferea de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată au aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre şi se numeşte „Izvorul Cuviosului Ghelasie”. Mulţi săteni iau apă din acest izvor pentru sănătate şi binecuvântare.

Altă dată, urcând cuviosul în poiană cu asinul său la adunat fân, şi-a cunoscut dinainte sfârşitul. Deci, rugându-se mult, şi-a chemat ucenicii poruncindu-le să trăiască în desăvârşită dragoste, să iubească biserica şi să fugă de beţie şi desfrânare. Apoi, sărutându-i pe toţi, şi-a dat sufletul în braşele lui Hristos. Coborând de la Hopagi, înspre mănăstire, a murit călare pe asin, care l-a dus singur acasă. În faţa bisericii, unde s-a oprit, măgăruşului i-a rămas imprimată copita în piatra şi care se află până astazi în muzeu. Se povesteşte că la şapte biserici, între care şi la mănăstire, clopotelele au început să bată, singure.

Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormântul lui. Potrivit unei însemnării de pe vechea frescă din biserică, Cuviosul Ghelasie a fost hirotonit episcop şi a păstorit, atât obştea monahilor de la Râmeţ, cât şi Arhiepiscopia Ortodoxă a românilor din Transilvania.

În vara anului 1924, venind pârâul mare, a adus în vale multe oase din cimitirul mănăstirii. Atunci şi craniul Sfântului Ghelasie, fiind scos din mormânt, s-a oprit în fereastra bisericii vechi şi se păstrează cu cinste în altar, spre mângâierea credincioşilor. Însă, sufletul său în cer este numărat în ceata Cuvioşilor Părinţi[5].

După pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, prin anul 1925, în timpul unor mari inundaţii, apele au scos la suprafaţă un craniu galben, frumos şi cu mireasmă plăcută care a ocolit biserica de trei ori pe apă, după care s-a oprit pe fereastra altarului. Tot atunci au fost găsite alte două cranii. Preotul dintr-un sat învecinat, care slujea şi la biserica mănăstirii, le-a îngropat în partea dreaptă a bisericii.

În preajma celui de-al doilea război mondial, s-a aşezat aici un călugar venit din Muntele Athos (originar, însă, din partea locului), cu gândul de a reface această străveche aşezare monahală, aducând în jurul său mai mulţi ucenici şi începând felurite lucrări de reparaţii. Dar apele vijelioase venite de la munte sau ieşite din pământ au dezgropat din nou cele trei capete, despre care nimeni nu ştia ale cui sunt.

Această minune dumnezeiască a cui era ununl dintre cele trei capete s-a descoperit, printr-o femeie cu numele Maria, din Negreşti-Oaş. Această femeie venind la Mănăstirea Râmeţ, i-a relatat stareţului că a văzut în vis un porumbel, care a îndrumat-o îşi îndrepte paşii spre acest loc (de care nu auzise până atunci şi nu ştia unde se află), ca atingându-se de capul găsit cu ani în urmă, căci acela este sfântul Ghelasie şi se va vindeca. Într-adevăr, după cum a spus femeia şi după săvârşirea slujbei maslului şi prin atingerea de capul Sfântului, femeia s-a vindecat. Aceste fapte le-a mărturisit ea însăşi – venind la mănăstire mereu – până în anii din urmă, când a trecut la cele veşnice. Iată cum s-a descoperit în chip minunat al cui era acel craniu, care de atunci este socotit ca o parte din “moaştele” acestui “sfânt” Ghelasie[6].

O altă minune s-a săvârsit cu o femeie cu numele Elisabeta, din satul Albina (jud. Timiş), care venind la mănăstire şi dându-i-se spre sărutare moaştele Sfântului Ghelasie, s-a îndoit în sufletul ei de puterea acestora. Şi îndată i s-a umplut mâna dreaptă de un miros greu şi nu o mai putea mişca nici pentru a se închina. Măsrturisindu-şi păcatul, a stat trei zile şi trei nopţi în genunchi, în rugăciuni neîncetate, rugând pe Dumnezeu să o ierte. Rugăciunile ei şi ale stareţului i-au redat sănătatea şi au înlaturat acel miros greu. Apoi femeia aceasta venea mereu la mănăstire, rugându-se la moaştele sfântului şi făcând tuturor cunoscută minunea care s-a săvârşit cu ea însăşi[7].

Tot în acest chip minunat s-a vindecat şi un sectar din satul Cacova (jud. Alba), care, fiind paralizat, a fost adus la mănăstire, într-un car cu boi. Rugăciunile lui şi ale călugărilor i-au redat sănătatea, încât a plecat la casa lui singur. S-a întors, cu toată familia lui, la dreapta credinţă[8].

Cele transmise prin tradiţie, ca şi aceste vindecări minunate, au fost înregistrate de cercetările făcute la Râmeţ de un grup de specialişti, în decembrie 1978. Cu acest prilej, s-a descoperit, în biserica mănăstirii, o inscripţie de care am amintit şi mai sus, în limba slavonă, pe un al doilea strat de zugrăveală, care consemnă numele arhiepiscopului Ghelasie, al zugravului Mihul de la Crişul Alb şi data de 2 iulie 1377[9].

Istoria artei medievale româneşti înscrie pictura lui Mihu de la Râmeţ printre primele ansambluri murale, iar pe meşterul Mihul îl socoteşte al treilea zugrav cunoscut în secolul al XIV-lea, după Teofil de la Strei Sângeorgiu şi Grozie de la Strei.

Acest arhiepiscop nu putea fi altul decât sfântul Ghelasie de la Râmeţ, pe care poporul îl cinstea ca sfânt, încă din timpul vieţii sale, probabil că el şi-a continuat viaţa aici, departe de zgomotul lumii, chiar şi după ce i s-a încredinţat conducerea românilor transilvănenii. Încă înainte de anul 1366, din ordinul regelui Ludovic cel Mare al Ungariei, cerdinţa ortodoxă a românilor transilvăneni era scoasă în afara legii. Astfel, el, aici la Râmeţ, a strâns tinerii pe care îi înavaţa, după care îi hirotonea preoţi pentru satele româneşti ale Transilvaniei[10].

Pentru viaţa sfântă pe care a avut-o, pentru minunile săvârşite de moaştele sale, dar şi de cinstea de care se bucură din partea credincioşilor din Ardeal, s-a propus canonizarea de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la data de 20 iunie 1992, iar în data de 29 iunie în acelaşi an, la mănăstirea Râmeţ, a avut loc canonizarea călugărului Ghesasie. Noi însă îl sărbătorim pe data de 30 iunie în fiecare an.

---

[1] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol pg 312

[2] Idem, în Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, pg 286 şi Pr. dr. Cezar Petrescu, Sf neamului românesc, p 122;

[3] Diac. Petru David, Sinaxar Transilvan, p 629;

[4] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, pg 72

[5] Arhim. Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, pg 158-159

[6] Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, p 74;

[7] Ibidem, p 73;

[8] Ibidem, p 74;

[9] Idem, Sfinţi daco-romani şi români, p 73-74;

[10] Idem, în Sf români şi apărători ai legii strămoşeşti, p 207;

Extras din lucrarea de disertatie, "Sfintii romani din Ardeal", 2010, Ancuta Avram