luni, 17 iunie 2013
Mult iubitul nostru parinte Justin Parvu s-a mutat la Domnul
Parintele Justin Parvu a vazut lumina zilei in data de 10 februarie 1919 in satul Petru Voda, unde in anul 1991 a inceput prima sa manastire cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril.
Ieri, 16 iunie 2013 in jurul orei 22.40, in Duminica celor 318 parinti de la primul Sinod Ecumenic (anul 325), parintele Justin Parvu a trecut la Domnul.
Toti cei care l-au iubit pe parintele sa nu se intristeze si sa nu planga ci sa se roage cum au facut si pana acum, caci parintele nu a murit ci s-a dus la Cel pe care L-a iubit si pentru care s-a jerfit toata viata sa, indurand chinurile din perioada comunista si culminand cu cancerul care l-a dus pe picioare cativa ani pana in luna mai a.c. cand a fost operat de catre medicii din Cluj.
Parintele Justin a fost si va ramane duhovnicul neamului roamnesc, iar de acum inainte un rugator pentru noi toti in fata lui Dumnezeu!
Pentru alte detalii puteti accesa sit-urile:
http://apologeticum.wordpress.com/2013/06/16/preacuviosul-nostru-parinte-justin-a-trecut-la-domnul/
http://petruvoda.ro/2013/06/16/parintele-arhimandrit-justin-parvu-a-trecut-la-domnul-si-mintuitorul-nostru/
sâmbătă, 15 iunie 2013
Idei de predici ale PS Ioan Mihălţan al Oradiei la duminicile şi sărbătorile de peste an
Duminica a şaptea după Paşti
Ev. Ioan XVII, 1-13
1.Această Evanghelie poate fi socotită ca un testament, deşi i se spune rugăciune arhierească.
2.Ca orice testament la despărţire cuprinde dorinţe, planuri de viitor ce ar urma şi dorinţele cele mai arzătoare.
3.Testamentul de faţă este un testament ce priveşte despărţirea de cei apropiaţi ai Mântuitorului, precum şi împărtăşirea acestor dorinţe de despărţire Tatălui ceresc. În acest sens poate fi numită o rugăciune şi dacă Mântuitorul poate fi socotit marele Arhiereu poate fi numită rugăciunea arhierească.
4.Prima dată se prezintă legătura dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu –Fiul, legătura strălucirii măririi dumnezeieşti, greu de înţeles pentru noi oamenii de rând. O intimitate a comuniunii dumnezeieşti.
5.Mântuitorul reaminteşte misiunea Sa în lume, misiune de la Tatăl pentru oameni.
6.Rostul acestei misiuni care i-a încredinţat-o Tatăl Fiului este acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
7.Cunoaşterea lui Dumnezeu pentru noi oamenii poate fi descoperită în mai multe sensuri, atât cât putem noi înţelege omeneşte. Putem aminti cunoaşterea prin creaţie – lucrul mâinilor lui Dumnezeu – „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria”(Ps. 92)atât de sugestiv prezentată şi în Ps. 103 de la Vecernie. O altă cunoaştere este aceea dinlăuntrul fiinţei noastre, a legii morale sădite în fiinţa omului, mult superioară celei din natură, mult mai tainică ca cea din natură. Despre ambele cunoaşteri, despre adâncul lor de nepătruns Kant mărturiseşte: ”Două lucruri m-au pus în uimire: cerul înstelat şi legea morală din mine.”
8.Dacă e vorba să-L înţelegem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru, atunci ne putem referi la atitudinea părintească de iubire a părinţilor faţă de copii: acea pecetluire a dragostei părinteşti faţă de copii sădită de Dumnezeu în sufletul lor, fără de care, ei, părinţii n-ar putea birui toate greutăţile care le creează copiii, n-ar putea plini atâtea jertfe pentru creşterea copiilor. Se poate asemăna cu dragostea Taălui ceresc faţă de oameni.
9.Mântuitorul Hristos socoteşte plinită deplin misiunea Sa, misiune încredinţată Lui de Dumnezeu Tatăl. Mai mult nu putea plini pentru oameni decât ceea ce făcut, care plinire nu s-a redus doar la învăţătură, a mers până la jertfa supremă pentru oameni, de aceea mărturiseşte: „lucrul pe care Mi l-ai dat l-am săvârşit”.
10.Deci plinirea încredinţării de la Tatăl este a unui Dumnezeu, nu a unui simplu om pentru că săvârşea lucrări dumnezeieşti, vorbea cu putere şi săvârşea minuni. Datorită acestui fapt putem spune că „au crezut cu adevărat că Tu m-ai trimis”.
11.Mântuitorul scoate în evidenţă deosebita valoare pe care o atribuie omului pentru care a fost în stare să moară. Jertfa se datorează tocmai acestei preţuiri a omului. El preţuieşte omul mai mult decât lumea cu partea materială. Acesta e sensul cuvântului: „Eu pentru aceştia Mă rog , nu pentru lume”.
12.Este scoasă în evidenţă strânsa legătură între Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul şi totodată comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni după cuvintele:”toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale mele şi M-am preaslăvit întru ei”.
13. Dragostea dumnezeiască faţă de oameni, ca orice dragoste curată, prevede şi o purtare de grijă, de aceea Mântuitorul e preocupat de această purtare de grijă faţă de oameni la plecarea Sa în lume.
14.Această purtare de grijă se transformă într-o rugăciune către Dumnezeu-Tatăl prin care cere ca şi El să fie preocupat de păzirea celor pe care-i părăseşte.
15.Dorinţa arzătoare a Mântuitorului este aceea ca să păstreze comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, asememea dintre Dumnezeu-Tatăl şi Mântuitorul Iisus Hristos după cuvintele: „ să fie una precum suntem şi Noi”.
16.Chiar şi atunci când era pe pământ purtarea Sa purtarea Sa de grijă faţă de oameni nu era numai a Sa, ci şi a Tatălui ceresc după cuvintele:” îi păzeam în numele Tău”.
17.Râvna de a nu pierde pe niciunul, de a mântui pe cât mai mulţi este o râvnă dumnezeiască constantă şi la Sf. Apostol Pavel care mărturiseşte că a dorit „să mântuiască pe cât mai mulţi”.
18.Fiind vorba de „fiul pierzării”(Iuda) rămâne o taină a providenţei divine, o taină a „minţii” lui Dumnezeu. Totuşi Sf. Părinţi vorbesc de o iertare chiar şi a lui dacă s-ar fi pocăit cu adevărat, dacă n-ar fi căzut în mreaja deznădejdii. Rămâne şi el un exemplu cât de mare e primejdia deznădejdii. După Sf. Părinţi mai mare ca orice păcat.
19.Pentru Dumnezeu şi pentru om nu există mai mare bucurie decât comuniunea frăţietăţii. Exemplu peste veacuri rămâne comuniunea Sf. Treimi. Asemenea acesteia frăţietatea dintre oameni.
20.Ca şi pentru orice părinte şi pentru Dumnezeu ca Părintele nostru al tuturora bucuria cea mai mare e frăţietatea dintre fiii săi, dar conştient că această plinire nu e nici uşoară şi nici simplă şi cere continui jertfe de luptă contra păcatului care slăbeşte iubirea şi ameninţă frăţietatea, ceea ce i-a făcut pe Sf. Părinţi, cunoscători ai iubirii lui Dumnezeu şi a frăţietăţii, cunoscători ai luptelor duhovniceşti pentru menţinerea acestei frăţietăţi să spună:”dacă înviezi un mort eşti mai mic decât cel ce menţine frăţietatea, împăcarea între oameni”. Nu se poate compara cu nimic din lumea aceasta folosul, frumuseţea frăţietăţii dintre oameni. Este cea mai mare realizare ce o poate face un om în familie, în ţară şi societate. A fost de fapt dorinţa cea mai arzătoare a lui Dumnezeu, ca scop al menirii noastre pe pământ, cântată de îngeri: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire!” Imposibil de realizat fără ajutorul lui Dumnezeu. Să tindem spre această plinire spre binele nostru vremelnic şi veşnic.
Text preluat din PS Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei „Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, p.34-38
miercuri, 12 iunie 2013
PS Ioan Mihălțan: idei de predici la sărbătoarea Înălțării Domnului
Înălțarea
Domnului nostru Iisus Hristos
Ev. Luca XXIV, 36-53
1 Faptul că
trupul după înviere putea apărea și într-un loc și în altul, putea intra prin
ușile încuiate, dovedește îndumnezeirea firii omenești în cel mai înalt grad.
2 Cu un astfel de
trup ne vom prezenta noi la înfricoșata judecată la sfârșitul veacurilor.
3 Acest trup nu
va avea lipsă de mâncare, îmbrăcăminte, griji lumești.
4 Este
explicabilă această frică și salutul Mântuitorului “pace vouă” avea sensul să le alunge frica.
5 Frica dovedește lipsa de maturitate duhovnicească. Ea se
întâlnește mereu chiar și în viața Sfințiilor Apostoli până la pogorârea
Duhului Sfânt când au ieșit la propovăduire fără nici o teamă, gata să-și dea
chiar viața pentru Hristos.
6 O mare diferență în prezența sau neprezența puterii
dumnezeiești. O mare binefacere alungarea fricii și așezarea păcii lăuntrice.
7 Frica este născocitoare, pune în funcțiune imaginea
înfricoșătoare. Tăria sufletească e lipsită de astfel de imagini
înfricoșătoare, alungă fel de fel de născociri tulburătoare.
8 Mântuitorul caută să-I întărească prin pipăirea semnelor
cuielor. O întărire mai puțin maturizată.
9 Scena este interesantă: după Înviere o oprește pe Maria
Magdalena să-I cuprindă picioarele, aici îi îndeamnă să-I pipăie ranele. Acolo
o oprește pentru că-L confunda cu grădinarul; prin această oprire trezește pe
Maria Magdalena la alte cugetări, la alte păreri și anume că nu era grădinarul
ci Dumnezeu Înviat. De data aceasta îndeamnă să-I pipăie ranele ca să-I convingă
că El este în carne și oase, El Cel ce a fost cu ei să-I încredințeze că nu-I
nălucă ci Hristosul înviat.
10 Totuși încă erau în neclaritate, într-o oarecare
îndoială. Se bucurau dar se îndoiau. Cât de bine cunoștea Mântuitorul starea
lor de îndoială. De aceea încearcă încă un argument pentru starea lor că e
Hristos înviat, le cere mâncare.
11 Ce slabe sunt argumentele vederii! Mântuitorul depășește
oarecum rânduiala ca să-I convingă: cere să mănânce ca să vadă, să înțeleagă,
deși El n-avea lipsă de mâncare fiind cu trupul înviat. Ne-am putea gândi și la
o înduhovnicire a hranei.
12 Din nou le ține lecții de încredințare, de convingere. Pe
semne greu se lăsau convinși.
13 Se repetă întreaga istorie a vieții și învățăturii sale.
14 Este o diferență mare între încredințarea lor despre
învierea Lui și rodul acestei învieri ce constă în iertarea păcatelor. De fapt
scopul Învierii duce la iertarea păcatelor. Nici Învierea nu avea rost fără
iertarea păcatelor; ca dovadă Mântuitorul era foarte conștient că păcatele
săvârșite sunt o mare primejdie și că iertarea e mare binefacere. De fapt
păcatele aduc moarte nu înviere, moarte sufletească, iar iertarea aduce
înviere, înviere duhovnicească.
15 E o mare diferență între moartea sufletească și moartea
fizică.
16 Mântuitorul era foarte conștient că fără întărirea
puterii dumnezeiești omul rămâne într-o stare de continuă îngrijorare. De aceea
le promite marele dar al Sfântului Duh. Psalmistul însuși a înțeles ce înseamnă
prezența sau lipsa harului; în prezența harului zice: “Zis-am în inima mea: nu
mă voi clăti în veac – iar în lipsa lui – luat-ai duhul Tău de la mine și s-au
tulburat oasele mele”.
17 Foarte interesant că nu s-a înălțat din mijlocul
mulțimii, nici din mijlocul orașului, ci din mijlocul acestei curate nature cum
a ieșit din mâna Binefăcătorului spre deosebire de oraș, cetate unde a
intervenit și lucrarea omului care uneori este stricătoare a frumuseții naturii
create de Dumnezeu.
18 Nu-i lasă singuri, numai cu firea lor omenească.
Binecuvântarea de care vorbește Sfânta Scriptură dinainte de Înălțare nu este
altceva decât nedespărțita legătură dintre Dumnezeu și om prin darurile
Sfântului Duh întru întărirea comuniunii dumnezeiești.
19 Locul și distanța de timp nu pot slăbi comuniunea. A
plecat de la ei și a rămas cu ei cu puterea harului Sfântului Duh. Distanța și
înstrăinarea e cauzată de lipsa harului, de aceea noaptea păcatului se așează
între noi și Dumnezeu.
20 De data aceasta deși El pleca, ei rămân plini de bucurie.
Alteori prezența lui îi umplea de frică. Binecuvântarea ce le-a dat-o era
întărirea lor în bucuria duhovnicească așa precum mărturisește Sfânta
Scriptură: “s-au întors cu bucurie mare”.
21 Nedespărțirea bucuriilor duhovnicești de Sfânta Biserică.
În toată vremea trebuie să fim strânși legați de darurile Bisericii. Nu poți să
crești în har despărțit de Biserică. Bisericii i-a dat Dumnezeu puterea
dumnezeiască a tuturor biruințelor peste veacuri așa cum a promis: “nici
porțile iadului nu o vor birui” dovedind plinirea acestei promisiuni și asigurându-ne
că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor.
22 Legătura dintre noi și El o face harul prin Biserică.
23 Toți cei ce au încercat să se opună Bisericii au fost
învinși. Sfântul Ioan Gură de Aur zicea: “Nu te lupta cu Biserica, sigur vei fi
învins!” Istoria ne stă mărturie a acestei biruințe a Bisericii prin veacuri și
că această biruință va fi până la sfârșitul veacurilor.
24 Să avem încredere deplină în darurile Bisericii și
încredințarea fermă că nimeni nu o va putea birui. Să trăim la adăpostul
Bisericii. Să ascultăm de sfaturile și poruncile Bisericii ca să ne facem
vrednici de darurile ei binefăcătoare.
25 În Biserica Ortodoxă Română s-a restabilit cultul eroilor
în această zi a Înălțării Domnului nostrum Iisus Hristos.
26 E semnificativ faptul deoarece Mântuitorul nostru după îndelungi
jertfe se înalță la ceruri. De asemenea și eroii după jertfa lor au
binemeritată răsplată a se înălța la cer.
27 Un erou trebuie să dispună mai întâi de nefățarnică
iubire care este capabilă de jertfă curată.
28 Un erou nu este numai cel ce își dă viața ci cel ce
plinește nenumărate jertfiri. În acest caz și sfântul este un mare erou
datorită faptului că nu sunt ușoare luptele lui duhovnicești contra ispitelor.
Pe drept cuvânt au fost numiți “eroi ai spiritului”, “mari conștiințe ale
Bisericii”.
29 Urmând pe Mântuitorul Iisus Hristos sfinții au fost
prezenți în tot decursul istoriei Bisericii – un șir întreg de sfinți – eroi ai
spiritului.
30 Încercând o comparație între sfântul care își dă viața cu
credința lui în Dumnezeu și un erou ce își dă viața pentru apărarea semenului,
ambele feluri de a fi au la bază iubirea. Cât de calitativă este iubirea unuia
sau a altuia știe numai Dumnezeu.
31 Ca o răsplată pentru jertfa lor Biserica noastră a
rânduit slujbă de pomenire, de cinstire și rugăciuni către Bunul nostrum
Dumnezeu.
(text preluat din
“Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor și sărbătorilor de
peste an”, de PS Ioan Mihălțan, Oradea, 1999, pg. 279).
luni, 10 iunie 2013
Monofizismul - un compromis al ierarhiei BOR impus de globalizarea în plan religios
Unul din compromisurile dogmatice făcute de ierarhia BOR este semnarea acordurilor cu monofiziții. Sinodul IV de la Calcedon îi condamnă ca fiind eretici și schismatici, în timp ce ierarhia noastră îi consideră frați. Pe cine să credem? Pe Sfinții Părinți sau pe ierarhii care au făcut aceste compromisuri?
Compromisurile dogmatice cu monofizitii, catolicii, protestanții etc. sunt consecințe ale mișcarii ecumeniste, erezie născută din mondializarea în plan religios.
Scrisoare deschisă către Sinodul BOR și patriarhul Daniel în problema monofizită
În
atenția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel si a Sfantului Sinod al
BOR, în problema acceptării oficiale de către BOR în 1994 a celor două
texte de la Chambesy în dialogul cu necalcedonienii (textul de la
Chambesy adoptat in 1994 fiind public si scrisoarea aceasta ce critica
cele scrise in siteul oficial al Patriarhiei Romane este publica, si are
scopul indreptarii pozitiei BOR fata de monofiziti-miafiziti)
Preafericite Părinte Patriarh Daniel,
Sfântul Apostol Pavel ne spune că fiecare
dintre noi suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, de aceea atunci
cand un mădular suferă sau este în oarece pericol, este normal ca
celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos să reacționeze, ca într-un
singur organism viu. Din același motiv, ca unul ce sunt mădular al
Bisercii Ortodoxe îmi exprim îngrijorarea referitor la ceea ce a semnat
Biserica Ortodoxă Română ca ipostas local al Bisericii Ortodoxe
Sobornicești, în Sfântul Sinod din 8-9 decembrie 1994, prin care se
recunosc “Bisericile necalcedoniene” ca Ortodoxe.
Cred că acest act adoptat în Sinod ar trebui reanalizat. In nici un caz nu sunt impotriva dialogului teolgic cu eterodocsii .
Am vazut publicate pe site-ul oficial al Patriarhiei Române declarațiile de mai jos și mă gandesc la faptul că poate nu au fost verificate de teologi avizați. De aceea, cu smerenie vă atrag atenția :
Conform site-ului oficial al Patriarhiei Române:
“Biserica Ortodoxa Romana a dovedit o mare deschidere fata de acest dialog. A fost prezenta la aproape toate intrunirile neoficiale si oficiale (fara a IV-a neoficiala si a II-a si a III-a oficiala), prin prof. dr. Nicolae Chitescu, pr.prof.dr. Dumitru Radu, I.P.S. dr. Antonie Plamadeala, pr. prof. dr. Dumitru Staniloae si pr. prof. dr. Nicolae Necula.
In sedinta Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, din 8-9 decembrie 1994, s-au acceptat in mod oficial textele celor doua declaratii comune. Astfel, Biserica Ortodoxa Romana a fost prima Biserica, care a aprobat oficial acest dialog dupa 1993.”
Se pare ca cei care au adoptat aceste concluzii ale dialogului cu necalcedonienii, nu au fost deloc atenți la ceea ce au semnat:
„Atunci cand vorbim despre ipostasul unic si compus al Domnului nostru Iisus Hristos, nu vrem sa spunem ca in el se unesc un ipostas divin cu unul uman. Vrem sa spunem ca unul si vesnicul ipostas al celei de-a doua Persoane a Treimii si-a asumat omenitatea noastra, a naturii create, printr-un act care-l uneste cu propria sa natura dumnezeiasca necreata, pentru a forma o adevarata fiinta divino-umana, unita in mod nedespartit si neamestecat, naturile deosebindu-se una de alta, doar prin contemplare”. „Acest ipostas al Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, nascut mai inainte de toti vecii, din Tatal, este acela care in zilele de pe urma a devenit o fiinta umana si s-a nascut din Prea Sfanta Fecioara Maria.” http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.htmlPrima formulare: “vorbim despre ipostasul unic si compus al Domnului nostru Iisus Hristos” nu este deloc clara, iar explicitatarea care urmeaza este si mai ambigua.
Formularea “naturile deosebindu-se una de alta, doar prin contemplare” ar putea insemna ca firile (naturile) in Hristos sunt doar teoretice.
In formularea “pentru a forma o adevarata fiinta divino-umana” se confunda notiunea “fiinta divino-umana” cu notiunea “fire divino-umana”, exact ca in formula ereticului Sever de Antiohia, anume fire compusa divino-umana.
Formularea “este Acela care in zilele de pe urma a devenit o fiinta umana“ este iarasi impotriva invataturii Sinodului IV Ecumenic, pentru ca ipostasul Fiului nu “a devenit o fiinta umana” ci “si-a impropriat firea umana”. In Simbolul Niceo Constantinopolitan se spune ca Fiul ” S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om” – termenul grecesc “ενανθρωπησαντα”, care s-ar traduce mai exact cu “S-a inomenit” adica “a luat firea umana“.
Senuda al III-lea, in cartea sa “Firea lui Hristos“, vorbeste despre o fire a lui Hristos, mergand pe linia ereziei lui Sever.In aceasta nuanta consta erezia miafizita. Conform lui Senuda, Hristos are o singura fire divino-umana, interpretand eronat ceea ce spune Sfantul Chiril al Alexandriei: “o fire a Cuvantului intrupat“. Formulare care, desi apartine unui mare Sfant al Bisericii, a fost evitata a se folosi de catre Sinodul IV Ecumenic, tocmai ca sa nu existe ambiguitati.
Conform invataturii ortodoxe exprimate de Sfantul Ioan Damaschin in Dogmatica, Capitolul XVI,(Catre cei ce spun:Daca omul are doua firi si doua activitati, este necesar ca Hristos sa aiba trei firi si tot atatea activitati): “Tot ceea ce este comun si se observa in multi, fara ca sa fie in unul mai mult, iar in altul mai putin, se numeste fiinta. Prin urmare, pentru acest motiv, se zice o singura fire a oamenilor, pentru ca orice om este compus din suflet si corp. Despre ipostasa Domnului insa, nu putem spune o singura fire, caci fiecare din firi pastreaza, si dupa unire, insusirea fireasca si nu este cu putinta sa gasim o specie Hristos. N-a fost un alt Hristos, din Dumnezeire si omenire, acelasi si Dumnezeu si om.”
Firea umana este enipostaziata in Persoana Fiului lui Dumnezeu, deci nu se poate vorbi de un ipostas propriu al firii umane.
In cheia Sinodului de la Calcedon, fraza Sfantului Chiril poate fi inteleasa astfel:o fire dumnezeiasca unita cu natura umana, adica doua firi. Sfantul Ioan Damaschin in Dogmatica, III, capitolul 8 spune: Deoarece (firile) sunt unite dupa ipostas si au intrepatruderea reciproca, sunt unite fara amestecare, pastradu-si fiecare propria sa deosebire naturala.” iar in capitolul 3 spune: “Daca Hristos ar fi dintr-o singura fire compusa, si daca este deofiinta cu Tatal, atunci va fi si Tatal compus si deofiinta cu trupul, lucru absurd si plin de toata blasfemia“. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul spune: “nu este ingaduit a se spune ca Hristos e o fire compusa, pentru ca ar insemna ca si Trupul lui Hristos e de o varsta cu dumnezeirea” (Sf Maxim Marturisitorul, Epistola catre Ioan Cubicularul…Impotriva lui Sever, PSB81, p85-86).
In Minei, la Slujba Sfintilor Parinti celor din Calcedon, la Utrenie, cantarea 6 scrie: Chiril pe Hristos propovaduieste in doua firi, si in doua lucrari, eresul lui Sever celui fara de minte biruind”.
Impotriva Sinodului IV Calcedon au fost “ridicate anatemele”
„Ridicarea anatemei in contextul dialogului dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Orientala Ortodoxa este bazata pe Declaratia hristologica comuna de la Chambésy si urmareste inlaturarea obstacolelor in vederea comuniunii eclesiale depline”. http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.htmlIntrebarea sincera este: De ce coptii, siroiacobitii si armenii nu accepta formularea Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon?
Raspunsul il gasim in cartea “Firea lui Hristos” a patriarhului copt Senuda al III-lea, in care se spune negru pe alb ca ca noi ortodcsii suntem eretici nestorieni!
“Odata acceptat acordul comun privind hristologia, urmeaza acordul comun liturgic. Desi acum nu exista o separatie dogmatica, realizarea deplinei comuniuni ramane un ideal. Se pare ca Bisericile Orientale Ortodoxe nu au suficient curaj in a recunoaste categoric si deplin hotararile Sinodului al IV-lea ecumenic, probabil si imprejurarilor istorice date, iar celelalte Biserici Ortodoxe intarzie ratificarea oficiala a dialogului. In subcomisia liturgica este numit din partea Bisericii Ortodoxe Romane pr.prof.dr. Nicolae Necula.” http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.htmlCe usor au trecut comisiile ortodoxe peste Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon! Observam totodata ca partea miafizita (coptii, armenii si sirienii) a fost mult mai serioasa in a abordarea ei eretica, si chiar de admirat, pentru ca, desi partea ortodoxa s-a grabit sa “ridice anatemele” de pe ereticii condamnati de Calcedon, coptii au spus ca nu poate fi valabila si reciproca, anume ca miafizitii nu vor ridica anatemele asupra Sfintilor Parinti de la Calcedon! Chiar daca miafizitii ar vrea sa “ridice anatema” problema ramane, pentru ca anatema emisa de ei impotriva ortodocsilor este o anatema invalida (ea nu face decat sa confirme, din partea miafizitilor, ca avem alta hristologie decat ei). Insa si ridicarea anatemei contra miafizitilor de catre ortodocsi este invalida. Iesirea eventuala a miafizitilor sau a altor eterodocsi de sub anatema Sinoadelor Ecumenice se face prin primirea invataturii ortodoxe, nu prin ridicarea magica a anatemelor, fara suport dogmatic.”Cartea patriarhului miafizit Senuda rămâne ca reper pentru noi ortodocșii, ca să înțelegem că nu avem nimic în comun cu miafiziții, și nu e vorba de nici o neînțelegere terminologică.
Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei a adoptat ca act oficial cartea domnului Jean-Claude Larchet, “Personne et Nature”, text foarte bine documentat în care se demonstrează patristc faptul că necalcedonienii sunt în continuare eterodocși.
În urma celor expuse mai sus cred ca ar fi cazul ca Biserica Ortodoxă Română să reanalizeze documentul acceptat oficial în 8-9 decembrie 1994, prin care se pune într-o anumită măsură sub anatema Sinodului IV Calcedon și a următoarelor Sinoade Ecumenice.
Pentru că știu că vă anima dragostea si ravna pentru credinta ortodoxa îndrăznesc să vă cer cu smerenie binecuvântarea patriarhală și rugaciunea.
Cred că acest act adoptat în Sinod ar trebui reanalizat. In nici un caz nu sunt impotriva dialogului teolgic cu eterodocsii .
Am vazut publicate pe site-ul oficial al Patriarhiei Române declarațiile de mai jos și mă gandesc la faptul că poate nu au fost verificate de teologi avizați. De aceea, cu smerenie vă atrag atenția :
Conform site-ului oficial al Patriarhiei Române:
“Biserica Ortodoxa Romana a dovedit o mare deschidere fata de acest dialog. A fost prezenta la aproape toate intrunirile neoficiale si oficiale (fara a IV-a neoficiala si a II-a si a III-a oficiala), prin prof. dr. Nicolae Chitescu, pr.prof.dr. Dumitru Radu, I.P.S. dr. Antonie Plamadeala, pr. prof. dr. Dumitru Staniloae si pr. prof. dr. Nicolae Necula.
In sedinta Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, din 8-9 decembrie 1994, s-au acceptat in mod oficial textele celor doua declaratii comune. Astfel, Biserica Ortodoxa Romana a fost prima Biserica, care a aprobat oficial acest dialog dupa 1993.”
Se pare ca cei care au adoptat aceste concluzii ale dialogului cu necalcedonienii, nu au fost deloc atenți la ceea ce au semnat:
„Atunci cand vorbim despre ipostasul unic si compus al Domnului nostru Iisus Hristos, nu vrem sa spunem ca in el se unesc un ipostas divin cu unul uman. Vrem sa spunem ca unul si vesnicul ipostas al celei de-a doua Persoane a Treimii si-a asumat omenitatea noastra, a naturii create, printr-un act care-l uneste cu propria sa natura dumnezeiasca necreata, pentru a forma o adevarata fiinta divino-umana, unita in mod nedespartit si neamestecat, naturile deosebindu-se una de alta, doar prin contemplare”. „Acest ipostas al Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, nascut mai inainte de toti vecii, din Tatal, este acela care in zilele de pe urma a devenit o fiinta umana si s-a nascut din Prea Sfanta Fecioara Maria.” http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.htmlPrima formulare: “vorbim despre ipostasul unic si compus al Domnului nostru Iisus Hristos” nu este deloc clara, iar explicitatarea care urmeaza este si mai ambigua.
Formularea “naturile deosebindu-se una de alta, doar prin contemplare” ar putea insemna ca firile (naturile) in Hristos sunt doar teoretice.
In formularea “pentru a forma o adevarata fiinta divino-umana” se confunda notiunea “fiinta divino-umana” cu notiunea “fire divino-umana”, exact ca in formula ereticului Sever de Antiohia, anume fire compusa divino-umana.
Formularea “este Acela care in zilele de pe urma a devenit o fiinta umana“ este iarasi impotriva invataturii Sinodului IV Ecumenic, pentru ca ipostasul Fiului nu “a devenit o fiinta umana” ci “si-a impropriat firea umana”. In Simbolul Niceo Constantinopolitan se spune ca Fiul ” S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om” – termenul grecesc “ενανθρωπησαντα”, care s-ar traduce mai exact cu “S-a inomenit” adica “a luat firea umana“.
Senuda al III-lea, in cartea sa “Firea lui Hristos“, vorbeste despre o fire a lui Hristos, mergand pe linia ereziei lui Sever.In aceasta nuanta consta erezia miafizita. Conform lui Senuda, Hristos are o singura fire divino-umana, interpretand eronat ceea ce spune Sfantul Chiril al Alexandriei: “o fire a Cuvantului intrupat“. Formulare care, desi apartine unui mare Sfant al Bisericii, a fost evitata a se folosi de catre Sinodul IV Ecumenic, tocmai ca sa nu existe ambiguitati.
Conform invataturii ortodoxe exprimate de Sfantul Ioan Damaschin in Dogmatica, Capitolul XVI,(Catre cei ce spun:Daca omul are doua firi si doua activitati, este necesar ca Hristos sa aiba trei firi si tot atatea activitati): “Tot ceea ce este comun si se observa in multi, fara ca sa fie in unul mai mult, iar in altul mai putin, se numeste fiinta. Prin urmare, pentru acest motiv, se zice o singura fire a oamenilor, pentru ca orice om este compus din suflet si corp. Despre ipostasa Domnului insa, nu putem spune o singura fire, caci fiecare din firi pastreaza, si dupa unire, insusirea fireasca si nu este cu putinta sa gasim o specie Hristos. N-a fost un alt Hristos, din Dumnezeire si omenire, acelasi si Dumnezeu si om.”
Firea umana este enipostaziata in Persoana Fiului lui Dumnezeu, deci nu se poate vorbi de un ipostas propriu al firii umane.
In cheia Sinodului de la Calcedon, fraza Sfantului Chiril poate fi inteleasa astfel:o fire dumnezeiasca unita cu natura umana, adica doua firi. Sfantul Ioan Damaschin in Dogmatica, III, capitolul 8 spune: Deoarece (firile) sunt unite dupa ipostas si au intrepatruderea reciproca, sunt unite fara amestecare, pastradu-si fiecare propria sa deosebire naturala.” iar in capitolul 3 spune: “Daca Hristos ar fi dintr-o singura fire compusa, si daca este deofiinta cu Tatal, atunci va fi si Tatal compus si deofiinta cu trupul, lucru absurd si plin de toata blasfemia“. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul spune: “nu este ingaduit a se spune ca Hristos e o fire compusa, pentru ca ar insemna ca si Trupul lui Hristos e de o varsta cu dumnezeirea” (Sf Maxim Marturisitorul, Epistola catre Ioan Cubicularul…Impotriva lui Sever, PSB81, p85-86).
In Minei, la Slujba Sfintilor Parinti celor din Calcedon, la Utrenie, cantarea 6 scrie: Chiril pe Hristos propovaduieste in doua firi, si in doua lucrari, eresul lui Sever celui fara de minte biruind”.
Impotriva Sinodului IV Calcedon au fost “ridicate anatemele”
„Ridicarea anatemei in contextul dialogului dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Orientala Ortodoxa este bazata pe Declaratia hristologica comuna de la Chambésy si urmareste inlaturarea obstacolelor in vederea comuniunii eclesiale depline”. http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.htmlIntrebarea sincera este: De ce coptii, siroiacobitii si armenii nu accepta formularea Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon?
Raspunsul il gasim in cartea “Firea lui Hristos” a patriarhului copt Senuda al III-lea, in care se spune negru pe alb ca ca noi ortodcsii suntem eretici nestorieni!
“Odata acceptat acordul comun privind hristologia, urmeaza acordul comun liturgic. Desi acum nu exista o separatie dogmatica, realizarea deplinei comuniuni ramane un ideal. Se pare ca Bisericile Orientale Ortodoxe nu au suficient curaj in a recunoaste categoric si deplin hotararile Sinodului al IV-lea ecumenic, probabil si imprejurarilor istorice date, iar celelalte Biserici Ortodoxe intarzie ratificarea oficiala a dialogului. In subcomisia liturgica este numit din partea Bisericii Ortodoxe Romane pr.prof.dr. Nicolae Necula.” http://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.htmlCe usor au trecut comisiile ortodoxe peste Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon! Observam totodata ca partea miafizita (coptii, armenii si sirienii) a fost mult mai serioasa in a abordarea ei eretica, si chiar de admirat, pentru ca, desi partea ortodoxa s-a grabit sa “ridice anatemele” de pe ereticii condamnati de Calcedon, coptii au spus ca nu poate fi valabila si reciproca, anume ca miafizitii nu vor ridica anatemele asupra Sfintilor Parinti de la Calcedon! Chiar daca miafizitii ar vrea sa “ridice anatema” problema ramane, pentru ca anatema emisa de ei impotriva ortodocsilor este o anatema invalida (ea nu face decat sa confirme, din partea miafizitilor, ca avem alta hristologie decat ei). Insa si ridicarea anatemei contra miafizitilor de catre ortodocsi este invalida. Iesirea eventuala a miafizitilor sau a altor eterodocsi de sub anatema Sinoadelor Ecumenice se face prin primirea invataturii ortodoxe, nu prin ridicarea magica a anatemelor, fara suport dogmatic.”Cartea patriarhului miafizit Senuda rămâne ca reper pentru noi ortodocșii, ca să înțelegem că nu avem nimic în comun cu miafiziții, și nu e vorba de nici o neînțelegere terminologică.
Sinodul Bisericii Ortodoxe a Serbiei a adoptat ca act oficial cartea domnului Jean-Claude Larchet, “Personne et Nature”, text foarte bine documentat în care se demonstrează patristc faptul că necalcedonienii sunt în continuare eterodocși.
În urma celor expuse mai sus cred ca ar fi cazul ca Biserica Ortodoxă Română să reanalizeze documentul acceptat oficial în 8-9 decembrie 1994, prin care se pune într-o anumită măsură sub anatema Sinodului IV Calcedon și a următoarelor Sinoade Ecumenice.
Pentru că știu că vă anima dragostea si ravna pentru credinta ortodoxa îndrăznesc să vă cer cu smerenie binecuvântarea patriarhală și rugaciunea.
Cu fiască supunere, preot Matei Vulcănescu
Cleric in Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei
| Ortodoxia catholica
Cleric in Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei
| Ortodoxia catholica
preluat de pe: Apologeticum.ro
sâmbătă, 8 iunie 2013
Idei de predici ale PS Ioan Mihălţan la duminica a sasea dupa Pasti
-->
Duminica a şasea după Paşti
Ev. Ioan IX, 1-38
1.Toate suferinţele sunt grele,
nu se pot compara cu pierderea vederii.
2.Cât de îngustă e lumea orbului?
De câte nu se poate bucura el? Cântarea bisericească îl prezintă sugestiv: „N-am
văzut niciodată soarele, nici pe părinţii mei la faţă! Şi nu mai suferă picioarele
mele loviturile pietrelor.”
3.Suntem conştienţi că avem
lumina ochilor? Mulţumim noi lui Dumnezeu pentru acest mare dar? Ce să ne dea
cineva să ne lipsim de ochii noştri? Câte bogăţii avem noi asupra noastră, de
care nu ne dăm seama şi încă ne mai şi tânguim. Grea povară-i lipsa vederii,
dar lipsa vederii sufleteşti!
4.Curiozitatea omenească e foarte
puternică asupra omului şi de ea sufereau chiar şi ucenicii. În loc să
impresioneze suferinţa omului, ei întreabă, sunt curioşi să afle cauza orbirii
lui.
5.Dumnezeu în tainele şi
pedagogia lui e nepătruns. Ucenicii, în îngustimea vederii lor, vedeau cauza
orbirii lui ca o osândă a păcatului. Dar adevărul era altundeva şi adevărul îl
cunoştea Mântuitorul.
6.Tot ce săvârşea ca minuni avea
ca scop prezenţa puterii lui Dumnezeu şi dragostea pentru oameni.
7.Folosirea bună a timpului e o
mare valoare. Diavolul îl foloseşte cu minuţiozitate dându-şi seama de scurtul
timp ce-l are numai în lumea aceasta pentru ispitirea oamenilor.
8.Sunt foarte diferite părerile
noastre despre mântuire. Uneori aşteptăm să facă Dumnezeu totul, alteori credem
că noi facem totul. Nici harul nu lucreză singur mântuirea şi nici numai noi.
Numai într-o împreună lucrare cu harul se dobândeşte mântuirea noastră.
9.Mântuitorul îi unge ochii cu
tină, dar îl trimite să se spele, să facă şi el o lucrare din parte lui.
10.Marea bucurie a omului că a
văzut lumina zilei.
11.Marea mirare a oamenilor că
s-a făcut o astfel de minune. Nu le venea să creadă.
12.Credincioşi fiind, nu trebuie
să ne mirăm de minunile ce se săvârşesc. Dacă ne mirăm ne îndoim de puterea lui
Dumnezeu.
13.Cea mai mare minune nu constă
în vindecări, ci constă în marea forţă a iubirii. Cea mai mare minune e
iubirea.
14.Tot o minune mare, rea,
păgubitoare e aceea a întunecimii minţii prin ură, ambiţie, răutate, invidie.
15.Iată faţă în faţă două minuni:
una a iubirii, alta a urii. Fariseii erau orbiţi de ură şi nu i-a mişcat
minunea Mântuitorului.
16.Câte argumente se aduc pentru
apărarea răutăţii în viaţa de toate zilele? Câtă necredinţă, câtă îndoială în
puterea lui Dumnezeu. Cel ce urăşte ar dori ca şi alţii să fie de parte lui, ca
şi încercările fariseilor. L-au chemat pe el, i-au chemat părinţii. Îl îndemnau
să se lepede chiar de Mântuitorul, binefăcătorul său. Îl desconsiderau şi pe
el, dimpreună cu Mântuitorul. Pretindeau că ei ştiu tot, alţii nimic, aceasta e
mândria deşartă.
17.Omul ştia una şi bună:
recunoştinţă faţă de cel ce l-a vindecat. N-au fost în stare fariseii să-l
convingă. El era un om cuminte, cu alese simţăminte şi mai ales cu simţământul
recunoştinţei. Îl apărără şi-l preamăreşte pe Mântuitorul cu toată inima lui.
18.Iarăşi faţă în faţă recunoştinţa
şi ambiţia, care a mers până acolo că l-a scos din templu.
19.Stăpâniţi de ură nu judecau
drept, nici înţelept, aşa cum reiese din discuţia omului vindecat cu fariseii.
Zadarnic încercăm lumina în rezolvarea problemelor atâta timp cât ura ne
stăpâneşte. Să alungăm ura şi apoi să vedem lumina.
20.Cât de diferite sunt părerile
oamenilor. Lăuntrul fiecăruia e o lume întreagă, un cosmos spiritual, fapt
pentru care şi părerile sunt deosebite, chiar şi despre Mântuitorul. Atâta
vreme cât în fiinţa mea e o mare neorânduială nu pot să înţeleg multe realităţi
ale existenţei oricât aş încerca. Mai întâi trebuie să-mi rânduiesc lăuntrul şi
apoi să încep discuţii pentru lămurirea unor probleme duhovniceşti. Datorită
acestor lumi lăuntrice neordonate nu înţelegem cum trebuie nici Sf. Scriptură,
nici Sfânta Tradiţie, nici dogmele Bisericii, nici Biserica în puterea şi slava
ei. Aşa ne explicăm mulţimea confesiunilor şi sectelor: câte capete, atâtea
păreri.
21.Mare puterea aveau fariseii în
slujbele lor, încât pe mulţi îi stăpânea frica de ei, chiar şi pe părinţii
celui vindecat.
22.Între frică şi curaj iarăşi o
mare diferenţă. Forţa ce alungă frica e iubirea.
23.Bieţii părinţi se frământau
între frica de farisei şi dragostea faţă de fiul lor.
24.E de admirat categoricul şi
ataşamentul celui vindecat faţă de
Mântuitorul.
25.De multe ori se caută o
justificare nedreaptă pe texte sfinte.
26.Mari sunt tainele lui Dumnezeu
şi niciodată înţelese de oameni. De aceste taine îşi dă seama şi omul vindecat.
El însă avea o mulţumire sufletească pentru că i s-au deschis ochii.
27.Credinţa celui vindecat e
simplă, dar puternică aşa cum sunt
totdeauna convingerile adevărate. Judecăţi scurte sau drepte în cuvintele ce le
mărturiseşte despre Dumnezeu, care ascultă pe cei ce fac voia Lui şi nu pe cei
ce fac fărădelege.
28.Ura nu ţine cont de situaţia
semenului. Nici nu are un strop de iubire: l-au scos afară din templu. Dumnezeu
înţelege astfel în neţărmurita iubire faţă de om. Auzind că l-au dat afară S-a
interesat de soarta lui. Omul era necăjit. Aşa lucrează Dumnezeu. Nu ne dă numai
un fel de ajutoare. I-a citit necazul. N-a fost numai mulţumit că l-a vindecat,
l-a căutat să-l şi mângâie. I-a dat lumina ochilor, dar şi mângâierea inimii.
Îi descoperă cine este. El şi puterile dumnezeieşti şi în urma acestor
ajutorări asupra lui, lumina ochilor şi mângâierea sufletului, l-a întărit în
credinţa Fiului lui Dumnezeu căruia I s-a închinat cu toată recunoştinţa, cu
toată dragostea şi cu toată credinţa inimii sale.
Text preluat din PS Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei „Idei
din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste
an”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1999, p. 28-33
vineri, 7 iunie 2013
Primul Festival Internaţional de Film Etnografic Zlatna: FIFE 2013
Festivalul
Internaţional de Film Etnografic Zlatna îşi propune să propage cultura
şi tradiţiile româneşti, prin intermediul promovării tinerilor artişti.
Acest festival ajută la formarea şi educarea cineaştilor independenţi,
are rolul de a descoperi noi talente şi promovează schimbul de valori
culturale cu alte ţări. Festivalul este deschis şi profesioniştilor
cineaşti care doresc să contribuie la edificarea patrimoniului cultural
naţional sau internaţional. Data limită de înscriere a filmelor în competiţie este de 10 iunie a.c.
Nu în ultimul rând, FIFE Zlatna se doreşte a fi o poartă de lansare şi
educare a tinerilor comunităţii. În acest sens, primarul Zlatnei, Silviu
Ponoran a propus înfiinţarea unui Centru cultural al artelor vizuale,
care să aibă şi o casă de producţie proprie.
Suntem onoraţi să participaţi la Festivalul Internaţional de Film Etnografic (FIFE) Zlatna.
Coordonator de proiect: Elena Boholţ
0733.876.010
elena.boholt@etnofilmzlatna.ro
0733.876.010
elena.boholt@etnofilmzlatna.ro
joi, 6 iunie 2013
Testamentul parintelui Iustin Parvu - reactii in numele "obstii manastirii"
Ca urmare a “stirii” aparute pe blogul nostru referitor la dorinta parintelui Justin Parvu
de a lasa urmas la staretie pe parintele Hariton de la Durau, pe site-ul
manastirii Petru Voda a aparut urmatoarea precizare:
“Precizare:
Privitor la
anumite dorinţe cu valoare testamentară ale Părintelui Justin referitoare la Mănăstirea
Petru Vodă date pe internet în ultimele zile, nu tăgăduim conţinutul lor, dar
precizăm că publicarea lor s-a făcut fără acordul explicit al părintelui stareţ
ori al obştii mănăstirii noastre. Gestul în sine este de o gratuitate
jurnalistică regretabilă şi ruşinoasă, rugămintea noastră ca informaţiile să
fie şterse de pe bloguri neaflîndpînă acum înţelegerea pe care o aşteptam de la
nişte inimi de creştini. E păcat că sînt între ortodocşi unii fraţi care, deşi
au semnat apelul Părintelui Justin împotriva tuturor tipurilor de acte de
identitate electronice, se grăbesc să divulge lucruri care nu îi privesc decît
pe Părintele Justin Pârvu şi pe obştile sfinţiei sale.
Obstea manastirii”
In calitate de administratori ai blogului ASTRADROM aducem
urmatoarele lamuriri:
I. Respectiva precizare mentioneaza ca publicarea stirii
“s-a facut fara acordul explicit al
parinteluistaret ori al obstii manastirii noastre”. In urma unor incercari neortodoxe
de a tagadui decizia parintelui Justin privind urmasul la staretia ctitoriei sale
si din dorinta ferma de a sustine aceasta hotarare, am ales sa publicam textul
si sa prezentam inregistrarile audio-video. Articolul si inregistrarile ne-au
parvenit prin ieromonahul Eftimie Mitra, un monah cu radacini in manastirea
Petru Voda, tuns in monahism de catre parintele Justin Parvu si martor direct al
marturiei testamentare a parintelui Justin. Dorinta unora de a tagadui decizia
parintelui staret Justin pe motivul ca “a fost sedat” sau “poate se va razgandi”
a dus la suspiciuni. ASTRADROM a asteptat sa apara mai intai stirea pe siteul oficial al manastirii,
insa vazand ca se evita orice mentionare despre numirea noului staret, la propunerea unor vietuitori autentici ai
manastirii Petru Voda, am postat-o la data de 31 mai 2013,
asumandu-ne orice raspundere.
II “…nu tagaduim continutul lor.” Evident, deoarece inregistrarile au
fost facute public si marturia/marturisirea parintelui Justin care a rasturnat
planurile multora, nu se mai poate astfel tagadui sau pune sub obroc. Insa
atunci care este dilema telogica a celui care nu-si semneaza articolele
digitale fabricate in numele “obstii Manastirii Petru-Voda”? Doar de copyright?
III. “Gestul în sine este de o gratuitate jurnalistică regretabilă şi
ruşinoasă”. Este o judecata subiectiva si neargumentata care distrage
atentia de la miezul problemei: dorinta-marturie a Parintelui Justin de a
nominaliza un urmas la staretie. In acest duh, ASTRADROM prin pr. Eftimie nu a
facut “jurnalistica”, ci a sustinut o cauza, o veste buna care a bucurat si bucura duhovniceste obstea profunda a
Manastirii Petru Voda. Postarea facuta pe blogul nostru nu e o stire, ci o declaratie publica a unui monah-martor prezent atunci cand parintele Justin si-a exprimat in mai
multe randuri dorinta in ce priveste urmasul la staretie.
IV. „E păcat că sînt între ortodocşi unii fraţi care,
deşi au semnat apelul Părintelui Justin împotriva tuturor tipurilor de acte de
identitate electronice”. Nu intelegem ce
legatura au cipurile cu decizia parintelui Justin si postarea noastra, afara de
a confuza si crea legaturi inexistente. Decizia parintelui este o cruce mult
prea grea pentru unii, insa aceasta nu ne-a impiedicat sa o facem cunoscuta celor
care cugeta si traiesc ortodox. Daca cel care semneaza in numele „obstii Manastirii
Petru Voda” are alte inregistrari care infirma marturia de pana acum, este
rugat sa le prezinte, altminteri sa se abtina de la comentarii ieftine.
De ce nu este dorit Parintele Hariton de la Durau ca
viitor staret de catre unii mai slabi cu duhul? Deoarece are o randuiala
riguroasa in ce priveste ascultarile monahale. Are intentia de a face reglementari drasnice in ce priveste folosirea internetului si aparitiile articolelor, in mod special cele ce privesc imaginea manastirii, si totul sa devina de obste, fara conturi
bancare, firme si masini personale. O alta dorinta a parintelui Hariton e ca
monahii sa nu lipseasca de la slujbele manastirii.
V. “..se grăbesc să divulge lucruri care nu îi privesc decît pe Părintele
Justin Pârvu şi pe obştile sfinţiei sale”. Viitorul staret al manastirii Petru Voda nu este un „secret de familie”, un
„Mare Anonim” iesit din noapte, ci o durere care framanta pe toti fii
duhovnicesti autentici ai parintelui Justin, monahi sau mireni. Parintele Justin
este duhovnicul unui neam intreg, nu a fost si nu este proprietatea privata a
unor persoane care incearca, cu lipsa de respect, sa-l monopolizeze ca pe un
bun personal si sa se foloseasca de numele sau pentru a arunca anateme, a
face „articole”, „precizari” si „comunicate” in numele „obstii manastirii Petru Voda” fara ca vietuitorii manastirii sa
stie despre acestea.
Ne
intrebam doar: de ce atata inversunare si impotrivire? Dupa cum se vede,
pretextele mentionate in respectiva “precizare” sunt puerile. Ne-am fi bucurat
ca cei ce se impotrivesc sa fi fost cei mai inversunati sustinatori ai
“testamentului” parintelui Iustin, pe care, se lauda in gura mare, ca il iubesc
atat de mult… cu atat mai mult cu cat acele cuvinte au fost rostite pe patul de
suferinta.
Mihaela Bota,
departament presa ASTRADROM
Obs.
Mentionam ca daca aceste “precizari” nu ar
fi fost publicate pe site-ul oficial al manastirii Petru Voda si nu ar fi fost
semnate in numele “obstii manastirii” nu era cazul sa revenim asupra
subiectului. Adevarata obste a manastirii Petru Voda nu se simte deranjata de publicarea marturiilor si inregistrarilor referitoare la decizia parintelui Iustin.
Azi, 06
iunie, la ora 13,55, am cerut sa ni se aduca la cunostinta cine este
administratorul site-ului manastirii Petru Voda. Am cerut sa ni se prezinte
lista cu vietuitorii manastirii care sunt de accord cu precizarile publicate pe
site-ul oficial al manastirii. Pana in prezent nu am primit nici un raspuns. Asteptam…
Vedeti si
comentariile 3 si 4 de aici: http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2013/06/cuvant-testamentar-al-parintelui-iustin.html#comment-form
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



