Document
„uitat“ de secui dar și de istoria româneascã
Declaraţia prin care se exprima adeziunea secuilor la Unirea cu România a fost expusă în Parlamentul României Mari în februarie 1919. Documentul este considerat unul excepţional, dar ignorat de istorici.
Joseph
(iosif) Fay este autorul „Declaraţiei” de adeziune a secuilor la Unirea cu
România din Parlamentul României din 1918. Discursul sau a emoţionat o ţară
întreagă la acea vreme. De altfel şi celelalte discursuri au fost elogiate de
marele istoric român N. iorga.
Joseph
(Iosif) Fay a fost doctor în drept internaţional, specialist în istorie şi
poliglot, a ajuns deputat al secuilor în primul parlament al României Mari.
Din
discursul deputatului secui Joseph (iosif) Fay răzbate idea că secuii au inteles
comandamentele politice generate de Unirea Transilvaniei cu România, la 1
Decembrie 1918. Mai mult, parlamentarul promite că secuimea va deveni un factor
important în consolidarea şi dezvoltarea României Mari.
Prezentăm
mai jos, declaraţia deputatului secui reprodusă în „Dezbaterile Adunării
Deputaţilor nr. 41/1919-1920“:
Dlor,
înainte de toate vă rog să iertaţi greşelile cuvântării mele, deoarece în
româneşte numai de câteva luni vorbesc. Anume vreau să vorbesc ceva despre
poporul secuilor.Vreau să vă atrag atenţia asupra acestui popor de omenire
sârguincios. Având nădejde ca interesele sale vitale vor fi ocrotite în
marginile noului stat, secuii au primit cu linişte şi cu încredere unirea cu
România. (Aplauze prelungite).
„Partea
ce mai mare a vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar“
Cum că aşa este, aceasta o dovedeşte scurt faptul de parlamentarii maghiari din
ţinutul Parlament al României Mare au ieşit aproape fără excepţie din sânul
acestui popor. Nu tăgăduiesc că au fost şi poate sânt şi de aceia care
accentuând lozinci de agitare au voit sa tulbure liniştea înţeleaptă a
secuimii, prin lipsa de conştiinţe şi cu uşurinţă.Dar, domnilor deputaţi,
aceştia nu au nici o însemnătate serioasă. Procedeele acestea, drept vorbind,
nici nu se pot numi agitaţiuni. Deoarece agitaţie nu este. Este însă o
frazeologie năbădăioasă cu care conducătorii care îşi au pierdut oştirile mai
încearcă apusa lor putere şi fac pe disperaţii politicii. Aceşti domni se pot
agita. Poate se pot chiar înnebuni unii pe alţii, dar nu nebunesc pe cumintele
nostru popor secuiesc, muncitor. Poporul acesta ştie să cumpănească greutatea
stringentă a schimbărilor universal istorice şi a evoluţiunii, precum se vede
şi din faptul că mica noastă naţiune, înconjurată de popoare străine, nu s-a
putut păstra decât făcând numai politica reală.
Domnilor
deputaţi, de multe secole – 1500 (sic) de ani – secuimea trăieşte strânsă
într-un colţ în munţii Ardealului. În acest enorm timp partea cea mai mare a
vieţii, secuimea a petrecut-o ca copil vitreg al statului ungar. (Aplauze
prelungite.) Viaţa tradiţională separată a acestui popor a căzut jertfa
tendinţelor maghiare de unificare şoviniste, aproape tot aşa ca şi existenţa
altor popoare vechi, locuitoare pe teritoriul statului ungar. (Aplauze umanime,
strigări de bravo.)
Cât
de dezvoltată a fost conştiinţa existenţei separate a secuilor fată de orice
alt popor şi chiar şi fată de fratele său maghiar este destul să o dovedesc cu
indicaţia declarantului fapt istoric că oştirile secuieşti au luptat pe la 1600
la Unirea cu oştirile lui Mihai Viteazul. (Aplauze furtunoase. Strigări de
bravo). Domnii mei, dacă aşa a fost în evul mediu, când de fapt piaţa naţională
a secuimii exista şi când deosebirile de interese o puteau duce pe astfel de acute
loviri, cu atât mai mult s-au dezvoltat aceste deosebiri în evul nou, dându-şi
cele mai mici urme de viata secuiască separată au fost şterse.
„Poporul
secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edificiul României Mari“
Chiar
şi în timpul cel mai din urmă, guvernele ungare nu au recunoscut importanţa
secuimii ungureşti, într-atâta chiar, din Ungaria, puternic dezvoltată de la
1867 încoace, aşa zicând numai această regiune a rămas nedezvoltată, neglijată,
fără o reţea de diferite de oarecare valoare şi fără instituţii culturale, la
înălţimea nivelului modern, aşa ca funcţionarii maghiari trimişi în teritoriul
secuiesc considerau numirile în acest teritoriu ca o dizgraţie, aş putea zice
ca o deportaţie. (Aplauze)
Domnilor
deputaţi prin hotărârea Conferinţei de Pace, România a devenit stăpâna ţării
secuilor şi prin aceasta îndreptarea neglijenţelor a trecut ca o problemă
asupra guvernului român. Limitele unei cuvântări parlamentare ar fi înguste ca
sa înşirăm toate câte ar fi de făcut, dar a căror realizare cu consideraţie şi
bunăvoinţă mult ar contribui şi la buna stare a secuimii si la înflorirea ei,
dar şi la ridicarea culturii şi cinstei statului. (Aplauze)
Dintre
problemele care aşteaptă soluţii le vom pomeni numai (pe) câteva din cele mai
însemnate. După părerea mea, în rândul întâi ar fi nevoia de construire a
reţelei de cai ferate, care sa aibă ca rezultat legătura secuimii cu porturile
marii. (Aplauze prelungite.)
Legătura
aceasta ar fi cu atât mai însemnată cu cât este sigur ca şi până aci interesele
vitale ale secuilor tindeau spre sud (aplauze) şi ca ei, fiind un popor „par
excellence” comercial, trecură pe drumuri muntoase, grele de umblat, trecură cu
carele lor şi Carpaţii ca să-şi satisfacă trebuinţele lor.
D-lor
deputaţi, tot atât de însemnat aş socoti şi sprijinirea eficace din partea
statului, a bisericilor şi a şcolilor, deoarece din cauza neglijării seculare
de care am vorbit, secuii nu sunt în stare sa-şi susţină institutele de cultura
cu succes, şi numai din propria putere. De mâna întâi ar fi şi chestiunea
funcţionărimii secuieşti. Într-o naţie atât de omogenă ca cea secuiască,
îndrăznesc să afirm că ar fi în interesul cel mai înalt al statului să existe o
întocmire care şi în administraţie şi în justiţie ar fi favorabilă existenţei
în masă a elementului secuiesc, sârguincios şi politiceşte element de
încredere.
Însă
dacă susţinând unitatea statului român, poporul secuiesc şi-ar putea conduce
afacerile sale cu o astfel de soluţiune a chestiunii, nu ar duce la iredentism,
ci din contră la încopcierea trainică a mai bunei înţelegeri, care ar lipi pe
secui de statul căruia ar avea sa-i mulţumească renaşterea vieţii sale
tradiţionale. (Aplauze)
Ca
cetăţean credincios al statului român şi ca secui care îmi iubesc neamul, am
venit în acest loc, nevoind să ţin seama de acea teroare nestăpânită a
societăţii cu care răposaţii conducători au voit să silească pe secui să se
bată cu mori de vânt. (Aplauze) Noi am adus cu noi încredere şi ca răspuns
cerem tot încredere. (Aplauze)
D-lor
deputaţi, părerile dv. nu trebuie sa le întemeiaţi pe aparenţă, trebuie să
vedeţi, să cunoaşteţi poporul secuiesc, muncitor, cu suflet cinstit, de aceea
zic: ajutaţi-ne ca armele agitatorilor să le luăm prin aceea când nu veţi privi
la noi ca învingătorul la învins, ci că vă veţi întoarce ca prieten la prieten
(aplauze prelungite) la acest popor de secui care mult a suferit şi care este
vrednic de o soartă mai bună. Făcându-se astfel, eu sunt convins că în scurt
timp poporul secuiesc va fi una din pietrele cele mai sigure la edifi României
Mari. (Aplauze prelungite şi îndelung repetate) „Secuii în cea mai mare
parte sunt vechi fraţi ai noştri români“.
După
declaraţia deputatului secui, a luat cuvântul Nicolae Iorga.
„Domnilor, mulţumesc în
numele dumneavoastră domnului deputat baron FAY pentru cuvintele spuse în
numele secuilor, care şi alături de Ştefan cel Mare au luptat la Podul Înalt în
1475 pentru apărarea Moldovei şi a românismului, şi care în cea mai mare parte
sunt vechi fraţi ai noştri români care şi-au pierdut limba lor. Îi mulţumesc
pentru încrederea ce o pune în statul român, care va şti să preţuiască această
încredere”.
*istoricul
ion Coja susţine că Declaraţia deputatului de odorhei, Joseph Fay, citită în
primul Parlament al României Mari, este un document excepţional, dar ignorat
sau ocultat de istorici. Atât de cei români, cât şi de cei maghiari. Coja
apreciază că pentru ultimii este de înţeles, dar pentru primii nu.
„Ar
fi de recomandat ca acest text să apară şi în manualul de Istorie a secuilor,
dacă acest manual este scris cu un minim de respect pentru Adevăr”, susţine
istoricul.
Adeziunea
secuilor la o convieţuire demnă şi paşnică în cadrul statului naţional unitar
român este susţinută şi de prof. univ. dr. ioan Bojan.
„O
poziţie de sine stătătoare, favorabilă Unirii Transilvaniei cu România, au
adoptat şi secuii. La începutul anului 1920, baronul Joseph Fay, deputat din
partea secuilor, a făcut următoarea declaraţie în Parlamentul României:
«Secuii, avînd nădejde
că interesele lor viitoare vor fi ocrotite în sînul noului stat, au primit cu
încredere şi linişte Unirea Transilvaniei cu România»“
Despre
Joseph istvan Fay vorbeşte, într-un interviu publicat în Ziarul Financiar, şi
nepotul acestuia scriitorul Ştefan Fay:
(...)