"Sfintii de langa noi" de Ciprian Voicila

„Cartea lui Ciprian Voicila, „Sfintii de langa noi - Intamplari, portrete, reflectii”, este un puzzle incantator de eseistica urbana, file de pateric contemporan, exercitii de admiratie si uluitoare minuni. O carte ca o sezatoare de suflet, cu intamplari din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mantuirii noastre. Scrisa intr-un stil cald, familiar, lipsita de metafore fara rost si zorzoane lingvistice, cartea se asaza intr-un firesc al vesniciei de zi cu zi. In deruta generalizata a lumii de astazi, Ciprian Voicila ne impartaseste ce a auzit, a vazut si a simtit... Cartea aceasta este ca o floare pe caldaramul unei lumii agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracole se intampla intotdeauna langa noi.” (Laurentiu Dumitru).

Părintele Arsenie Boca - maestru spiritual sau duhovnic ortodox?!

     
În societatea "modernă" de azi apar, în cadrul unor erezii si secte contemporane, noi curente, mai mult sau mai putin neo-păgâne amestecate cu crestinism si nationalism. O parte dintre acestea susțin că părintele Arsenie Boca a fost un mare maestru spiritual în sensul ezoteric. Folosindu-se de imaginea părintelui Arsenie Boca, se doreşte inducerea în eroare a omului simplu si încovoiat de griji ce nu cunoaste foarte bine învăţătura ortodoxă.

Erezia este abaterea de la dreapta învăţătură şi de la  dogmele  Sfintei Biserici Ortodoxe. Printre ereziile contemporane întâlnim: credinţa conform careia mântuirea nu este doar în Biserică şi că nu e nevoie să fii ortodox ca să te mântuieşti; credinţa că e suficient sa fii creştin, religios, credincios, mistic, spiritual etc., fără a fi ortodox ca să te poţi mîntui; credinţa şi afirmarea ideii că Hristos a fost un mare învăţat, un mistic, un iluminat, un înţelept, un guru, un iniţiat cu puteri paranormale, oculte, vrăjitoreşti, un şef spiritual, un fel de mare şaman venit din ceruri astrale, o strălucită personalitate a umanităţii, maestru spiritual, şi nu însuşi Dumnezeu-Cuvîntul.

Păgânismul e religia celor care au mai multi dumnezei (idoli, zeități etc.) creați de mână omenească. Acestea erau întâlnite la romani, in religiile asiatice (budism, hinduism etc.) si la diferite popoare mai vechi. Majoritatea religiilor închinătorilor la zei nu au un dumnezeu personal ci un dumnezeu impersonal care este o energie, o entitate, o fortă a binelui si una a răului față de care nu se poate raporta ca stare de păcătoșenie. 

Neopăgânii din România fac un amestec sincretist între religiile tibetane, dacismul si sentimentul national, ezoterism, panteism, crestinism etc. pretinzând că la baza acestor practici este lucrarea unui dumnezeu impersonal care este o forță a binelui. Dacă dam o simpla cautare pe google găsim pe siteurile si blogurile ezoterice informatii despre biserici si mănăstiri ortodoxe din Romania sau muntele Athos, imagini si citate din marii duhovnici români, în mod deosebit părintele Arsenie Boca, intercalate cu citate ale samanilor tibetani, legende despre daci si anunturi de cursuri ezoterice. Pe aceste site-uri (bloguri) se pot găsi texte atribuite unor duhovnici ortodocsi cum ar fi “Învățături de taină ale părintelui Arsenie Boca”, “Profeții necunoscute ale părintelui Arsenie Boca”, “Ultima scrisoare a părintelui Justin Pârvu” etc., dar care nu sunt în duhul acestor părinți. În urma unor verificări am constatat că nu există nici o dovadă care să ne convingă că acestea ar fi scrise sau mărturisite de cei doi duhovnici pomeniți, ci doar în numele lor s-au alcătuit anumite texte care au circulat pe site-urile ezoterice din România. Cu atât mai mult, am primit asigurările personalului monahal de la mănăstirile Prislop, Sâmbăta de Sus și Petru Vodă că acele texte sunt contrafăcute de persoane necunoscute.

Astfel, în cercurile ezoterice, părintele  Arsenie Boca  apare ca: "una din multele  fiinţe înzestrate cu excepţionale calităţi de îndrumători spirituali. Integrate fiind în planurile divine de salvare a celor care sunt pregătiţi, aceste mari spirite creează gigantice curente spirituale care îi antrenează în curgerea lor pe cei, tot mai mulţi, care simt în ei chemarea lui Dumnezeu. Dincolo de faptul că s-a format şi a trăit în sânul cultului creştin ortodox, Părintele Arsenie era un spirit universal şi superior. Prin ceea ce propovăduia îi îndemna pe numeroşii oameni care îi cereau îndrumarea şi sprijinul să caute acea înţelegere superioară pe care "o câştigăm numai în spiritul liber al lui Iisus".

Avem de a face cu o perspectiva eshatologica –  legată de sfârşitul vieţii pământeşti şi viaţa sufletului dupa moarte: se sustine teoria karmei si reîncarnarii. Este o concepţie promovată de curentul new-age, care este şi sursa de inspiratie pentru acest tip de “învățături”.

Dar ce  spunea părintele Arsenie Boca despre reîncarnare, dupa cum a fost punctat de pr. Nicolae Streza, un ucenic al sau, în cartea Catisme ale  Parintelui Arsenie Boca pe muntele Athos, este redat aici: "Reîncarnarea (indiană) se referă la oameni – şi deosebirea între om şi înger este o deosebire de natură, nu numai de desăvârşire. Deci oamenii, forţaţi de karma, trebuie să se renască în vieţi succesive, să-şi ispăşească vinovăţiile din vieţile trecute, până când încercând să se dezlipească de dorinţa vieţii nu mai contractează legături care să-i reclame la ispăşire. Purificarea aceasta se face automat şi necesită perioade de zeci de mii de ani. Dacă doctrina aceasta ar exprima adevărul, toată iconomia, mântuirii omului descoperită nouă prin Iisus Hristos, ar fi inutilă. Mântuirea ar fi automată, iar venirea lui Iisus n-ar mai fi avut rost. Dar fiindcă a venit Iisus şi a pus cu adevărat problema măntuirii omului, reîncarnarea, deci mântuirea automată, nu are nici o bază în Revelaţie. O mai spune şi Sfântul Pavel: „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecaţi” (Evrei 9, 27). Deci nu este rânduit să fie vieţi şi morţi succesive.


Un alt ucenic al parintelui Arsenie Boca, preotul Petru Vanvulescu din Sibiu, ne spune ca acesta nu a acceptat niciodata credinta in reincarnare si nici nu a fost de acord vreodata cu ezoterismul. Marturiile cele mai vii in acest sens le gasim in scrierile parintelui Arsenie Boca cum ar fi "Cărarea imparatiei" unde parintele vorbeste clar despre credinta in inviere: "Cel ce a inviat in sufletul sau cunostinta si iubirea de Dumnezeu, cata vreme era pe pamant, acela a inviat pentru vesnicie", "Iubirea e calea cea mai scurta si mai presus de orice cale, spre desavarsire. Printr-insa avem inlauntrul nostru Imparatia Cerurilor", "Marturisirea lui Dumnezeu cu pretul vietii este pretul invierii oamenilor intru sfinti".

In ceea ce priveste confuzia pe care o fac acesti inselati spunand ca Ilie este acelasi cu Ioan Botezatorul, trebuie facuta o distinctie si anume: Ioan a fost inaintemergatorul primei veniri a Mantuitorului Hristos in timp ce despre Ilie ni se spune ca este inaintemergător al celei de-a doua veniri a lui Iisus Hristos, al zilei celei înfricoşate a Domnului, pe la coptul neghinei pământului. Despre judecata sufletelor se vorbea si în Vechiul Testament: „Iată, Eu vă trimit pe Ilie Proorocul, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi înfricoşată” (Maleahi 3, 23-24)". Adeptii ereziei reîncarnării sustin ca Ioan si Ilie ar fi aceeasi persoana, acelasi “suflet”. Răspunsul dat de Ioan este clar. Ioan nu este Ilie. Ioan a venit doar în duhul lui Ilie. Aceasta o lămureste părintele Nicolae Streza explicand că dacă într-o Biserica doi oameni au acelaşi dar de la Duhul Sfant de a lucra sau gândesc la fel o anumită problemă se spune ca sunt în acelasi duh. Aşa este şi cu Ilie şi Ioan. De aceea apare ca o contradicţie atunci când Ioan afirma că el nu este Ilie iar Iisus afirma că Ioan este Ilie ce trebuia sa vină. Problema aceasta trebuie privită în contextul Bibliei şi nu în contextul unui verset sau capitol interpretat forțat într-o anume direcție.

Tot părintele Arsenie spunea în cartea  Cărarea Împărăţiei următoarele: „este o singură cale senină: trăirea învăţăturii creştine, în toată adâncimea ei şi în toată sinceritatea noastră” . Viața de apoi nu este o renaștere sau o reîncarnare într-un alt corp aici pe pământ. Ea este fie suferință veșnică în iad (Matei 25.46), fie viață veșnică în cer, cu Iisus, care a murit, astfel încât să putem trăi veșnic împreună cu El. Asupra acestui lucru ar trebui să ne concentrăm atenția în viața noastră pe pământ. 

Apostolul Pavel a scris în Galateni 6,8-9: „Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viața veșnică. Să nu obosim în facerea binelui; căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.” Acelasi apostol, in epistola catre Efeseni 2;8-9, ne spune: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Prin urmare, vedem clar cum conceptul de reîncarnare și karma este incompatibil cu ceea ce ne învață Biblia despre viață, moarte și semănatul și culesul vieții veșnice.        

În încercarea lor de a face prozelitism, folosindu-se de numele părintelui Arsenie și de credința poporului român, ezoteristii pătează în mod nedrept imaginea marelui duhovnic din Ardeal și creează implicit un fals patriotism cu devieri spre păgânism. 

Părintele Eftimie Mitra de la schitul “Sfintii Români”, în apropierea cetății Sarmizegetusa Regia, spune: “La baza curentului neopăgân din România, întâlnit foarte frecvent în cercurile ezoterice, stă viciul mândriei, părerea de sine că ești mai paranormal, mai presus decât cel de lângă tine, ideea pătimașă care iti induce starea de cădere duhovnicească înălțându-te pe tine că esti mai deosebit decât ceilalți. De aceea ei preferă să aibă un dumnezeu impersonal, pentru că la un astfel de dumnezeu nu te poti raporta. Un dumnezeu impersonal nu te poate judeca pentru căderile în păcat sau pentru abaterile de la credință, practic ei nu au nici un crez bine definit. Credința în reîncarnare le dă posibilitatea de a mai trăi o viață și încă una, și mai multe, în care să se manifeste cum vor și astfel nu e nevoie să se gândească încă din lumea aceasta la păcat. Tocmai de aceea refuză să creadă în existența unei judecăți după moarte. Totul e o înșelare în care se complac pentru că așa le place. Prin modul în care își fac propaganda se vede că sunt iresponsabili și vicleni. Pretind că sunt ortodocși, fac pelerinaje la mănăstiri, dar, indirect, încearcă să scoată omul din Biserică spunând că mântuirea e și fără Biserică, încercând să imprime adepților neîncrederea în preoți și dependența totală de gândirea acelor guru care dau norme de gândire New Age-iste“.

Sintagma: suntem rânduiți să murim o singură dată, înseamnă că oamenii se nasc o singură dată și mor o singură dată. Nu există un ciclu nesfârșit de viață, moarte și renaștere, idee inerentă în teoria reîncarnării. În al doilea rând, afirmă că, după moarte, vom sta în fața judecății, însemnând că nu există o a doua șansă, așa cum, în reîncarnare și în karma, există șansa de a trăi o altă viață mai bună. Ai o singură șansă la viață, de a trăi potrivit cu planul lui Dumnezeu, și atât.

Închei cu un îndemn din pericopa evanghelică pentru cei rătăciţi, cuprinsi de eresuri, la a lua seama: “Ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?” (Matei 16:26)

prof. Nicolae Dragomir,

Timisoara, iunie 2014

Recomandam si marturia unui alt ucenic al parintelui Arsenia Boca, pe nume Bogdan Juncu: Părintele Arsenie Boca si ezoterismul

Pe aceeasi tema: New-age si dacismul in Romania

28 iunie 1940 – Ziua cea neagră din istoria Neamului Românesc

  

Suntem în ajunul celei mai neagre zile din istoria Neamului Românesc – 28 iunie! Este imperios necesar ca Parlamentul României să declare data de 28 iunie – zi de doliu naţional, s-o marcăm în fiecare an, pînă la revenirea teritoriilor furate de la est de Prut acasă, la sânul Patriei-mamă România! Într-un alt articol mă întrebam: De ce Mişcarea Civică „Anul 1812″ şi nu „…1940″? Întrebarea rămâne foarte actuală, întrucât consecinţele anului 1812 au fost lichidate încă în 1918, pe când cele ale lui 28 iunie 1940/23 august 1944 le resimţim şi azi. Este momentul ca istoricii, atât de o parte, cât şi de cealaltă a Prutului, să vină cu o serie de articole, să participe la diferite emisiuni la posturile de televiziune şi radio, în care să elucideze crimele săvârşite de ocupanţii ruşi după ocupaţiile teritoriilor româneşti din stânga Prutului. Ucraina a avut cel mai mult de beneficiat de pe urma ocupaţiilor ruseşti: sudul şi nordul Basarabiei, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa sunt teritorii naţionale Româneşti, incluse în mod criminal şi fără niciun temei în Ucraina.

Un amic de-al meu mă întreba mai dăunăzi: de ce nu îndrăzneşte Republica Moldova sa-şi ceară înapoi teritoriile care au fost rupte din Basarabia în momentul înfiinţării R.S.S.M.? Îi răspund amicului meu şi celorlalţi care gândesc la fel: acest stat artificial Republica Moldova niciodată n-a avut în componenţa sa sudul Basarabiei sau nordul Bucovinei. După ce ruşii au rupt o halcă bună din teritoriul României, pe o parte din aceste teritorii furate a fost creată aşa numita R.S.S.M., iar sudul Basarabiei, districtul Hotin, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa au fost trecute la Ucraina! Nici „Basarabia” n-a existat vreodată ca stat. Şi, repet: consecinţele anului 1812 au fost lichidate încă în 1918. Deci, din punct de vedere istoric şi al Dreptului Internaţional, şi ţinând cont de faptul că Pactul Molotov-Ribbentrop a fost condamnat şi declarat nul ab initio de întreaga comunitate internaţională, inclusiv de U.R.S.S. (Rusia) şi Germania, iar în Actul Final de la Helsinki din 1975, Harta de la Paris pentru o Nouă Europă din 1990 şi alte Acte Internaţionale este stipulat clar că frontierele dintre state pot fi modificate pe cale paşnică cu acordul părţilor, doar România, Ţara de la care au fost furate aceste teritorii, are dreptul şi obligaţia să le revendice! Apropo, tratatul dintre România şi Ucraina, semnat de domnul Constantinescu şi prelungit încă pe 5 ani, expiră în 2016, dacă nu greşesc. Ucraina, dacă vrea linişte şi pace în această zonă a Europei, şi dacă doreşte cu adevărat să adere la U.E., ar trebui să purceadă neîntîrziat la lichidarea consecinţelor Pactului Hitler-Stalin. În cazul României – frontiera trebuie restabilită pe Nistru, de la Munte până la Mare, iar „Transnistria” să-i revină Ucrainei (nu Rusiei), aşa cum a fost până la 28 iunie 1940! În cazul refuzului Ucrainei de a se aşeza la masa de negocieri cu România în problema unui schimb de teritorii, problema ar putea fi soluţionată la Tribunalul Internaţional de la Haga, aşa cum a fost soluţionată (parţial) şi problema platoului continental al Mării Negre.

Deja în 30-40 % din satele Republica Moldova nu mai sunt copii de clasa I, se comasează şcolile, semn evident că ni se stinge Neamul! Iar urmaşii lui Stalin şi Hitler de pe malul Bîcului se bucură că au „ţară”. Eu am aşteptat de la guvernanţi să înţeleagă şi să recunoască, în sfârşit, că unica soluţie de a ne integra în U.E. este (Re)Unirea cu Patria-mamă România, şi să acţioneze în consecinţă! Din păcate, însă, şi ăstora, ca şi comuniştilor, le convine să emigreze toţi tinerii de aici. Ăştia vor cu tot dinadinsul să transforme aceste teritorii româneşti, rupte în mod criminal din trupul Ţării, în gubernie rusească. Asta-i faţa adevărată a „marilor democraţi şi proeuropeni”! Situaţia românilor din sudul, din nordul Basarabiei şi nordul Bucovinei este şi mai dramatică.

Mulţi îşi dau cu părerea că ar trebui să renunţăm la Transnistria şi să ne Unim cu România (fără Transnistria), neobţinând nici măcar sudul Basarabiei în schimb. Mare neghiobie! Există o altă soluţie, de fapt, o singură soluţie: Unirea de jure a Republicii Moldova (cu Transnistrie cu tot), cu România! Devenind parte integrantă a Statului Român, problema Transnistriei se va transfera pe agenda de preocupări a U.E., N.A.T.O. şi S.U.A., unicele forţe capabile să-i forţeze pe ruşi să-şi retragă trupele de ocupaţie şi armamentul din această zonă a Europei. După asta ar putea avea loc un schimb de teritorii între România Reîntregită şi Ucraina, astfel, ca să se poată reveni la frontierele României de până la ocupaţia rusească din 1940, cu frontiera pe Nistru de la Munte pâna la Mare, cu platoul continental şi, implicit, zăcămintele naturale adiacente!

Statul Român nu are nici o scuză să privească impasibil cum dispare fiinţa naţională românească în teritoriile-i înstrăinate de la est de Prut! Are obligaţia să adopte de urgenţă, la cel mai înalt nivel, un Plan de Acţiuni în vederea Reunificării Ţării în contextul nulităţii Pactului Molotov-Ribbentrop, a Acordului de Pace de la Paris din 1947, în lumina Actului Final de la Helsinki din 1975, a Chartei de la Paris din 1990 şi a altor Acte Internaţionale. Dacă autorităţile Statului Român şi-ar fi dorit Reîntregirea Ţării, noi demult eram uniţi. Lichidarea consecinţelor Pactului Hitler-Stalin trebuie să fie prioritatea numărul unu pe agenda de preocupări a conducătorilor celor două teritorii româneşti! Numai astfel românii au şansa să-şi refacă Ţara!

autor: Ilie Bratu

sursa: Revista Art-emis

Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic din partea comunităților grec-ortodoxe din America in legatura cu intalnirea sa cu papa Francisc la Ierusalim.Condamnarea impreuna rugaciunii cu ereticii si a acordului semnat.

O scrisoare deschisă-catapultă către Patriarhul ecumenic a fost trimisă din partea comunităților grec-ortodoxe din America, în care susțin că patriarhul Bartolomeu smintește plinătatea Bisericii și că acțiunile lui sunt împotriva Sfintelor Canoane.

Urmează textul scrisorii:

Preafericite,

Suntem mădulare neînsemnate și smerite ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești, iar Preafericirea Voastră sunteți Patriarhul ecumenic. Sunteți Părintele nostru duhovnicesc, iar noi suntem fiii duhovnicești ai Preafericirii Voastre. Așa cum nu este cu putință ca fiii firești ai unui părinte să fie indiferenți, văzând pe tată lor că întreține legături extraconjugale, ilegale, cu femei străine, înșelând pe mama lor și că în fiecare noapte se întoarce acasă beat, tot astfel și noi, este cu neputință să rămânem indiferenți, văzându-Vă pe Preafericirea Voastră stând în locul cel dintâi și întreținând legături ilegale și interzise de Biserică cu tot felul de reuniuni eretice, că vă rugați împreună cu reprezentații lor nepocăiți – chiar și cu preotese și episcopese ale ramurilor protestante extreme, care binecuvintează căsătorii între homosexuali și susțin public mișcarea mondială homosexuală -, că disprețuiți dumnezeieștile și Sfintele Canoane Apostolice și ale Sinoadelor Ecumenice, că prevestiți abrogarea panortodoxă a tuturor Canoanele pe care le considerați piedică pentru menținerea acestor legături ilegale și, în general, că vă purtați ca unul amețit de dulcele și amețitorul vin al înaltei vrednicii și al stăpânirii arhierești, răsturnând Sfinte Canoane și tradiții, mutând și modificând „hotare veșnice pe care le-au pus” insuflații de Dumnezeu Apostoli și purtătorii de Dumnezeu Părinți, smintind peste măsură plinătatea evlavioasă a Bisericii și pricinuind vătămare nemăsurată Trupului ei divino-uman.

Nădăjduim ca tonul mustrător al prezentei să nu fie răstălmăcit. Mustrarea este absolut necesară în societatea umană și mai ales în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că îngăduie mustrarea, dar o și impune (Lev. 19, 17; Pilde 9, 8; 10, 10; Efeseni 5, 11; I Tim. 5, 20; II Tim. 4, 2 și altele), numai să se facă cu dragoste, din criterii curate și sincere, fără răutate și patimă, întotdeauna cu intenția îndreptării nedreptăților și cu scopul mântuirii sufletelor. Dumnezeu, așa cum cunoașteți, a dat glas omenesc unui măgar, ca să-l mustre pe proorocul Valaam pentru purtarea sa potrivnică voii dumnezeiești, iar Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus fariseilor că, dacă oamenii vor tăcea și vor ascunde adevărul, „pietrele vor striga”. Noi, Preafericite, ca mădulare credincioase ale Bisericii, avem conștiința că suntem mai presus și decât măgarul lui Valaam și decât pietrele neînsuflețite și avem dreptul să pronunțăm cuvânt mustrător, chiar dacă el se adresează Patriarhului ecumenic.

Nu ne vom referi la rugăciunile Voastre în comun cu eterodocșii din Olanda și Germania, care au constituit, așa cum se vede, „probă generală” în vederea „maicii tuturor rugăciunilor în comun”, care a urmat cu papa la Ierusalim. De altfel, așa cum dovedesc lucrurile, aceste rugăciuni în comun v-au devenit o patimă nevindecată și numai o intervenție a lui Dumnezeu poate să vă slobozească de ea. „Neîncetat rugați-vă” al Apostolului Preafericirea Voastră l-ați schimbat în „Neîncetat rugați-vă în comun cu ereticii și cu cei de alte religii”. Iar aceasta o faceți continuu și fără opreliști. Nu putem trece cu vederea rugăciunea în comun a Preafericirii Voastre cu papa la Ierusalim, deoarece aceasta întrece în îndrăzneală și provocare orice altă rugăciune în comun și a provocat un mare cutremur în conștiințele credincioșilor ortodocși de pe întreg pământul, cu neasemănare mai puternic decât cutremurul (de avertizare?) care a zguduit locul Vostru de naștere cu o zi înainte de întâlnirea Preafericirii Voastre cu papa.

Pentru a vă arăta mărimea faptei necuviincioase în care ați căzut, Vă vom chema să comparați lucrarea Preafericirii Voastre cu lucrarea unui predecesor sfânt al Preafericirii Voastre, care a strălucit prin prezența sa tronul patriarhal al Constantinopolului cu 1679 ani mai înainte. Este vorba despre Sfântul Alexandru, care ne-a lăsat o pildă veșnică de evitare a legăturilor bisericești cu ereticii nepocăiți, pildă care, din nefericire, este disprețuită de arhiereii noștri de astăzi ecumeniști și globalizatori. Dar să ne aducem aminte ce s-a întâmplat în anul 335, în Constantinopol.

Ereziarhul Arie, înșelându-l pe împărat și jurând strâmb că are același Crez cu cel al Bisericii, era gata, cu înșelăciune și obrăznicie, să intre în biserica ortodoxă și să liturghisească împreună cu ortodocșii. Presiunile și amenințările pe care Sfântul Alexandru le primea, ca să-l accepte pe ereziarh în comuniunea bisericească, erau sufocante și de nesuportat. Însă el nu ceda.

Sâmbătă seara, în ajunul zilei în care Arie voia să intre în biserica ortodoxă, patriarhul Alexandru a îngenuncheat plin de mâhnire înaintea Sfintei Mese și L-a rugat cu lacrimi pe Dumnezeu: „Dacă Arie se unește mâine (cu Biserica), slobozește-mă pe mine, robul Tău, și nu pune pe cel evlavios cu cei necredincioși; dacă cruți Biserica Ta (și știu că o cruți), caută la cuvintele celor din jurul lui Evsevie și nu da spre rușine și risipire moștenirea Ta; și ridică-l pe Arie, ca să nu intre în Biserică cu slavă și erezia să intre odată cu el, și astfel reaua credință să fie socotită dreaptă credință” (Theodorit al Cirului, Istoria Bisericească).

Rezultatul este cunoscut. Rugăciunea fierbinte și plină de îngrijorare a Patriarhului a fost auzită de Dumnezeu și Arie, a doua zi, fiind într-o stare de euforie, a fost cuprins de o nevoie trupească grabnică, pentru care a fost nevoit să intre într-un closet, din care nu a mai ieșit viu, din pricina nestăvilitei hemoragii a intestinelor. Astfel s-a lipsit nu numai de comuniunea bisericească cu ortodocșii, ci și de însăși viața sa. În Cetatea Voastră, Preafericite, s-au petrecut aceste evenimente minunate și străine, într-un loc aproape de patriarhia Voastră. Și deși, ca un cunoscător al Istoriei bisericești, le cunoașteți, totuși nu învățați din ele. Aceasta presupune o comparație între cele de atunci cu cele de astăzi.

Atunci era ereziarhul Arie, astăzi este ereziarhul Papa al Romei. Și oare Papa nu este ereziarh? Oare a încetat Roma să mai fie eretică, pentru că Preafericirea Voastră și cei care cugetă asemenea vouă o numiți „biserică soră”? Oare „Tainele” ei au dobândit validitate într-un mod magic, deoarece Teologia Baptismală protestantă, pe care o acceptați, recunoaște ca valid „botezul” ei? Oare ne puteți arăta cel puțin una din cele mai mult de douăzeci de înșelări și erezii ale papismului, pe care el le-a retractat, pe perioada dialogurilor noastre cu el? Nu puteți, deoarece Apusul, rămâne înțepenit în chip satanic în ereziile lui; nu le reneagă și nu se pocăiește. Continuăm comparația. Atunci împăratul și arienii îl constrângeau pe patriarh să-l primească pe Arie în comuniunea bisericească; astăzi, Preafericirea Voastră, de bună voie (!) ați luat parte la întronizarea ereziarhului papă, îl cinstiți, și-l chemați la istorica întâlnire cu Preafericirea Voastră la Ierusalim, mergând pe urmele înaintașilor voștri, Atenagora și Paul VI-lea, fapt care s-a săvârșit cu mult fast și „lovituri în timpane”.

Atunci patriarhul a îngenuncheat și-L ruga pe Dumnezeu ca mai bine să-l ia din această viață, decât să intre în comuniune cu Arie. Astăzi urmașul lui, foarte fericit, se roagă împreună cu ereziarhul în Biserica Învierii, numind amarul dulce, întunericul lumină și încălcarea legilor bisericești și fărdelegea „izvor de bucurie duhovnicească”, „dumnezeiască binecuvântare” și un strălucit „rod al unei evoluții plină de Har”. Atunci Sfântul Patriarh Îl ruga cu lacrimi pe Dumnezeu să nu-i îngăduie lui Arie să intre în Biserica Ortodoxă, deoarece împreună cu ereziarhul, ar fi intrat și erezia. La 25 Mai 2014, în urma invitației Voastre, Papa a intrat nu într-o oarecare biserică ortodoxă, nu în Biserica Sfântului Gheorghie de la Fanar, ci în Sfânta Biserică a Învierii, în Sfântul Mormânt, și împreună cu el a intrat, cu cinstiri din partea ortodocșilor, panerezia (potrivit Sfântului Iustin Popovici) Papismului, însoțită de dezgustătoarele ei surori și fiice, filioque, primatul, infailibilitatea papală, imaculata concepție a Născătoarei de Dumnezeu, azima, meritele Sfinților, purgatoriul și alte rătăciri și erezii. Și numai atât! „Aleasa” Voastră suită cuprindea reprezentanți și ai altor erezii, cum ar fi ai monofizitismului și ai altor doctrine.

Custodia, pe care a trimis-o Pilat, a păzit Trupul îngropat al lui Hristos afară de mormânt. Custodia paneretică a Preafericirii Voastre, care, cu înfricoșătoarele erezii, a sfâșiat cu totul Trupul divino-uman, a intrat, în urma invitației Voastre, înlăuntrul Sfântului Mormânt, de față fiind, din păcate, și Părinții de la Sfântul Mormânt, care, desigur, se gândeau câtă vreme, după această prăbușire, îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu le va mai îngădui să păzească cu îndrăzneală Sfintele Locuri.

În urma tuturor acestora, Preafericite, împrumutăm cuvântul tâlharului recunoscător de pe cruce și vă întrebăm: Nu vă temeți de Dumnezeu? Nu învățați din istorie? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea năprasnică și rea a patriarhului Iosif în 1439 și înmormântarea lui departe de turma sa, în pământul străin și neospitalier al Florenței, în biserica ereticilor dominicani? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință, de asemenea, moartea năprasnică și rea a mitropolitului filopapistaș Nicodim al Leningradului, în vârstă de numai 49 de ani, care și-a dat sufletul la 5 Septembrie 1978 la picioarele noului ales papă Ioan Paul I, cunoscut și ca „Papa celor 33 de zile”? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea mitropolitului Kerkirei, Timotei, întâmplată la 15 Martie 2002, după câteva zile de la întoarcerea sa de la Vatican? În sfârșit, nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea tragică a arhiepiscopului Atenei, Hristodul, care, după (prima în istorie) vizita Papei în Grecia, după organizarea (pentru prima oară) a întrunirii CMB-ului pe tărâm grecesc și după (prima pentru un arhiepiscop al Atenei) deplasare la Vatican, fără aprobarea Sfântului Sinod, a fost chemat să părăsească prematur și el această lume deșartă și astfel Biserica Greciei să se lipsească de conducătorul ei harismatic în celelalte? V-ați întrebat vreodată dacă nu cumva aceste morți năprasnice, de care am amintit mai sus, au fost semne dumnezeiești, prin care Dumnezeu a dezaprobat abaterile arhierești, potrivnice voii Lui, „pildă pentru cei care vor săvârși fapte necuvioase”? Nu vă temeți că Dumnezeu vă va adresa și Preafericirii Voastre o întrebare asemănătoare cu aceea pe care a adresat-o fariseilor: „Distrugerea mediului natural știi s-o distingi, însă distrugerea mediului duhovnicesc de către ecumenism, pe care-l slujești și-l promovezi, nu-l poți cunoaște”? Record de vizitare a doborât o înregistrare video, pusă de câteva zile pe internet, ce prezintă un levit cu părul alb și foarte bătrân din Atena, care a albit în slujirea la Sfântul Jertfelnic, cum plânge ca un copil mic, cugetând la nenorocirile care ne vor ajunge din pricina trădărilor Credinței și apostaziei clerului și poporului.

Preafericite, pecetluim prezenta scrisoare cu o fiască și smerită rugăminte: Părăsiți calea înșelătoare a ecumenismului și întoarceți-vă la calea neînșelătoare a Ortodoxiei! Un Înger, asemenea cu cel care a închis calea lui Valaam și care avea „sabia ridicată în mână”, va închide și calea Voastră. Nu-l vedeți? Ce așteptați, ca să vă schimbați calea? Să vă vorbească marmurele Sfintei Sofia cu glas omenesc și să vă mustre? „Nu este cu putință să slujiți la doi stăpâni; nu este cu putință să slujiți și Ortodoxia, și panerezia ecumenismului”. Prima slujește lui Hristos, iar a doua lui antihrist și diavolului. Încetați să-L mai întărâtați pe Dumnezeu și să smintiți poporul Lui. Și să nu vă treacă prin gând să schimbați sau să anulați Sfintele Canoane ale Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor ecumenice, deoarece astfel de samavolnicii strigătoare la Cer, chiar dacă vor avea acoperire „sinodală” și „panortodoxă”, nu vor putea fi primite și respectate de conștiința plinătății bisericești ortodoxe. Iar această conștiință, care aprobă sau leapădă hotărâri, chiar și ale Sinoadelor ecumenice, oricât ați disprețui-o și oricât de mult s-ar părea că este adormită și slăbită, să știți că ea veghează și este întotdeauna gata să se împotrivească la orice „fapte împlinite”, pe care le va hotărî viitorul Sinod ce se va aduna în 2016, dacă acestea sunt contrare Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiții și voii lui Dumnezeu. Nădăjduim să nu disprețuiți acest strigăt de agonie, pe care îl înălțăm din îndepărtata Canadă.

Cu respect,

Frăția misionară grec-ortodoxă „Sfântul Atanasie cel Mare”, Toronto,

Frăția misionară ortodoxă greco-canadiană „Apostolul Pavel”, Toronto,

Frăția misionară greco-canadiană „Glasul Ortodox”, Montreal.

sursa http://www.marturieathonita.ro/scrisoare-deschisa-catre-patriarhul-ecumenic/

© Copyright 2013 Chilia Buna Vestire, Schitul Lacu, Athos

Ortodocșii greci cer caterisirea de urgenta a Sanctitatii Sale Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului, Noua Roma, pentru călcarea flagranta a Sfintelor Canoane Apostolice si Patristice ce interzic impreuna rugaciunea cu ereticii

   Grupuri intregi de laici si clerici merg la mitropolitii de care apartin cerand oprirea pomenirii Patriarhului Bartolomeu, respectiv discutarea in Sinod a aplicarii canoanelor pentru Patriarhul Ecumenic, care a facut impreuna-rugaciune cu papa Francisc la Ierusalim.
Avand in vedere ceea ce spun Canoanele Sfintilor Parinti, noi, crestinii ortodocsi cu constiinta dogmatica treaza, cerem caterisirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I.

preot Matei Vulcanescu, Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei

Sfanta Mitropolie a Gortinei si Megalopolis

Despre intalnirea de la Ierusalim dintre papa si patriarh

Parintele Paisie Arghioritul ne spune ca atunci cand ne rugam impreuna trebuie sa avem toti aceeasi credinta. Acest cuvant al parintelui Paisie ne este suficient ca sa condamnam impreuna-rugaciunile “pe care SS Bartolomeu le face cu Romano-Catolicii”. Romano-Catolicii sunt eretici. Rugaciunea impreuna cu ereticii nu ajunge la Dumnezeu, ci cade in gol. Nu era nevoie sa ne spuna parintele Paisie acest lucru, pentru ca este scris in Pidalion (Carma Bisericii- Sfintele Canoane). In baza acestor canoane din Pidalion, oricine se roaga cu ereticii (vezi Patriarhul Ecumenic cu papa) trebuie caterisit. Cei ce se roaga impreuna cu papa sunt condamnati de Canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintilor Parinti prin CATERISIRE. Atentie, caci si laicii care se roaga cu ereticii sunt afurisiti de Biserica. Voi, laicii, sa dati exemplu clericilor filopapisti care se roaga cu ereticii, si sa ii opriti de la aceste practici condamnate de Sf Canoane, pentru ca, asa cum a demonstrat istoria bisericii, voi, laicii sunteti pastratorii si aparatorii Dreptei Credinte.

Pentru Dreapta Credinta au curs siroaie de sange. Sa stam bine!
+ Ieremia
Mitropolitul Gortinei si Megalopolisului

sursa http://aktines.blogspot.gr/2014/05/blog-post_637.html

traducerea din limba greaca de preot Matei Vulcanescu

Cinci mitropoliți greci acuză pe IPS Nifon pentru declaratii eretice! Se cere ieșirea din Consiliul Mondial al Bisericilor.

Cinci mitropoliți eleni: al Konίtsei, al Glyfádei, al Kythίrelor, al Etolokarnanίei și al Górtinei și Megalópolei cer ARHIEPISCOPULUI SĂ PUNĂ ÎN DISCUȚIE SINODALĂ HOTĂRÂRILE CONSILIULUI MONDIAL AL BISERICILOR, CARE SUNT ÎN CONTRADICȚIE CU ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ.

La Consiliul Mondial al Bisericilor sau, mai bine zis, al Ereziilor, care s-a întrunit la Busan, în Corea de Sud, au fost formulate poziții contrare ecleziologiei ortodoxe, s-a pretins și Bisericii Ortodoxe să ceară iertare pentru starea de divizarea în care se află lumea creștină, a fost pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre, a fost formulată dogma protestantă despre unitatea ecleziologică nevăzută a Bisericii care ar fi, chipurile, ”multi-dogmatică”, și, de asemenea, a fost desconsiderat și răstălmăcit cuvântul lui Hristos, Care se roagă ”ca toți să fie una”.

În memoriul lor, cei cinci mitropoliți formulează acuzații foarte grave la adresa unor mitropoliți, al Mesiniei, al Dimitriadei și al Prusei, pentru pozițiile pe care le exprimă și prin care provoacă și smintesc poporul credincios. Îi acuză de asemenea pe arhiereii reprezentanți ai Bisericii Greciei la a 10-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor sau, mai corect, al Ereziilor, că au acceptat fără nici o reacție de împotrivire hotărârile CMB. Se întreabă cum vor putea fi abordați corect ereticii, de orice natură ar fie ei, fie că provin din ”sânurile” Bisericii, fie că nu, dacă este alterată tradiția bisericească a Ortodoxiei și dacă este pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre? Cei cinci mitropoliți cer și întreruperea dialogurilor teologice cu papistașii, pentru că, așa cum a declarat Arhiepiscopul Australiei, kir Stylianos, care vreme de 20 de ani a fost copreședinte al Comisiei de Dialog cu Romano-catolicii, dialogurile acestea nu sunt decât ”un joc lipsit de consistență”.

Cinci mitropoliți ai Bisericii Greciei, întru-un memoriu către Arhiepiscopul Athenei, kir Ieronim, care deține funcția de Președinte al Sfântului Sinod, vin în sprijinul și în continuarea memoriului individual pe care l-a întocmit și l-a trimis Sfântului Sinod Mitropolitul Pireului, kir Serafim, în care vorbește despre înșelările ecleziologice ale textului adoptat la a 10-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Busan, din Coreea de Sud.( http://graiulortodox.wordpress.com/2014/06/17/ips-serafim-de-pireu-condamna-declaratiile-c-m-b-de-la-busan-2013-coreea-de-sud/ ) În textul de la Busan se pretinde Ortodoxiei să își ceară iertare, alături de toate celelalte confesiuni, pentru starea de divizare în care se află lumea creștină. Cei cinci mitropoliți, în ordinea în care au semnat, sunt: Mitropolitul Dryinoúpolei, Pogoniánei și Konίtsei, kir Andreas, Mitropolitul Glyfádei, Ellinikó-ului și Voúlei, kir Pavlos, Mitropolitul Kythίrelor, kir Serafim, Mitropolitul Etolίei și Akarnanίei, kir Kosmas, și Mitropolitul Górtinei și al Megalópolei, kir Ieremia.

Toți semnatarii memoriului:

Îi acuză pe arhiereii reprezentanți ai Bisericii Greciei că nu s-au împotrivit deciziilor CMB, care în esență se disting prin faptul că atacă și contestă Biserica Ortodoxă, ca una care exprimă Adevărul credinței noastre. Au ajuns până într-acolo, încât să cheme la pocăință Biserica Ortodoxă, câtă vreme pocăința [pentru abaterea de la adevărul de credință și pentru ruperea unității] se cuvine tuturor creștinilor eretici. Se întreabă: ”nu este de ajuns că au fost șterse din Sinodiconul Ortodoxiei anatemele împotriva ereticilor? Trebuie acum să negăm și faptul că dogmele Bisericii noastre reprezintă «credința Apostolilor, credința Părinților, credința Ortodocșilor», dat fiind că, potrivit protestanților de la Busan, Biserica are nevoie de pocăință în chestiunile de credință și înțelege progresiv voia dumnezeiască?”.

Formulează acuzații foarte grave la adresa unor mitropoliți, al Mesiniei, kir Hrisostom, și al Dimitriadei, kir Ignatie, pentru pozițiile pe care le exprimă și prin care smintesc pliroma Bisericii.

Îi cer Arhiepiscopului Athenei, kir Ieronim, să treacă pe lista temelor de dezbatere a următoarei ședințe a plenului Sinodului Greciei hotărârile CMB de la Busan, pentru că acestea deformează învățătura ecleziologică a Bisericii Ortodoxe. Semnatarii memoriului se întreabă: ” Cum vom susține Adevărul credinței noastre împotriva lupilor care se năpustesc împotriva turmei noastre, a pseudo-martorilor lui Iehova, a penticostalilor, a mormonilor etc.? ”. Despre dialogul cu papistașii, semnatarii consideră că acesta contribuie la deformarea ecleziologiei ortodoxe și amintesc în acest sens declarația Arhiepiscopului Australiei, kir Stylianós – care vreme de 20 de ani a participat la dialoguri – potrivit căreia dialogul cu romano-catolicii este ”un joc lipsit de consistență”.

Memoriul celor cinci Mitropoliți greci

împotriva deciziilor Consiliului Mondial al Bisericilor de la Busan

- Prima parte -

Sfânta Mitropolie de Dryinoúpoli, Pogoniáni și Konίtsa

Nr. Prot. 28

Delvináki, 30 aprilie 2014

Către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei

Ioánnou Gennadίou 14

115 21 ATENA

Preafericite Președinte al Sfântului Sinod,

Preasfințiți Mitropoliți Sinodali,

Subsemnații, care suntem împreună cu voi Episcopi în Biserica autocefală a Greciei, în urma celor petrecute în noiembrie 2013 la Busan, în Republica Coreei de Nord, în cadrul lucrărilor Consiliului Mondial al Bisericilor și al dialogului teologic cu confesiuni protestante de diferite genuri, și cu monofiziții și monoteliții, dorim să prezentăm cu profund respect Autorității noastre Bisericești Supreme protestul față de rezultatul acestei ședințe, după cum se va vedea mai jos.

Expunem în continuare pe scurt, din prisma ecleziologiei ortodoxe, pozițiile ecleziologice inadmisibile formulate la a 10-a Ședință Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Acestea se dovedesc a fi încă și mai grave, dacă ținem seama de faptul că, potrivit regulamentelor adoptate de CMB (vezi anexa II, p. 6), este recunoscut dreptul fiecărei ”biserici-membru” a CMB de a-și păstra integră propria conștiință de sine bisericească și de a și-o exprima ca atare.

Justificarea potrivit căreia textele ședințelor CMB sunt ad referendum și nu exprimă acceptarea lor de facto din partea bisericilor-membre nu explică inacțiunea și pasivitatea reprezentanților ortodocși. Nici pretextul că ”nu au semnat” nu este valabil, de vreme ce consimțământul față deciziile CMB nu se mai exprimă prin semnătură, ci prin niște carduri speciale (”indicator card”). Potrivit celor de mai sus, participarea ineficace a reprezentanților ortodocși îi vatămă atât pe eterodocși, hrănindu-le confuzia bisericească, cât și pe cei de aceeași credință, ascunzând sau alterând principiile învățăturii ecleziologice expuse clar de către Sfinții Părinți în Duhul Sfânt și ale Tradiției noastre canonice despre Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească. Eterodocșii care sunt vătămați și vor fi vătămați prin citirea textului de la Busan habar nu au dacă textul este doar ad referendum sau nu și nici nu pot afla acest lucru.

Documentele anexate

În prezenta scrisoare anexăm cu traducere în limba greacă atât textul ”Declarației de Unitate” de la Busan (Anexa I), cât și o parte din Regulamentele Statutului Consiliului Mondial al Bisericilor (anexa II), din care reiese, potrivit procedurii curente, dreptul reprezentanților de a se pronunța asupra subiectelor de conștiință de sine bisericească, de a susține o poziție întru totul conformă confesiunii lor și de a se adresa direct ”bisericilor” lor (Rules XX.6.d, p. 6). De asemenea, anexăm (Anexa III) discursul Arhiepiscopului Nifon de Târgoviște, reprezentant al Patriarhiei României, un discurs marcat în mare măsură de gândirea ecleziologică eterodoxă, pe care acesta l-a rostit în încheierea Adunării de la Busan. Ultima anexă (IV) confirmă faptul că întocmirea textului de la Busan a început încă din septembrie 2012, când s-a întrunit Comisia Centrală a CMB în cadrul Academiei Ortodoxe din Creta, de la Kolybári.

Comunicatul Sinodului Bisericii Greciei din 15-10-2009, emis în urmă cu patru ani cu un prilej asemănător, constata nevoia unei ”informări mai complete” a Sinodului și susținea categoric că ”de acum înainte Sinodul se va informa cu privire la toate fazele dialogurilor”, că ”dialogul trebuie să continue, însă în cadrele ecleziologice și canonice ortodoxe” și că ”reprezentanții Bisericii noastre la respectivul dialog au o cunoaștere clară a teologiei ortodoxe, a ecleziologiei și a Tradiției bisericești și își oferă cunoștințele și resursele în scopul «unirii tuturor» «întru adevăr»”[1]. Textul eterodox al ”Declarației de Unitate” a CMB de la Busan a fost pregătit fără nici o deliberare sinodală în cadrul Preasfintei noastre Biserici, de către Comisia Centrală a CMB, așa cum se obișnuiește, de altfel, la Academia din Creta (la Kolybári) încă din toamna lui 2012[2], și a primit în unanimitate aprobarea sesiunii plenare a CMB pe 8 noiembrie anul trecut la Busan. Astfel, textul ”Declarație de Unitate” de la Busan, care este inadmisibil din punct de vedere ecleziologic, circulă deja peste tot, în lipsa unei delimitări ortodoxe de această poziție, exprimate în mod oficial, ca mărturisire comună a membrilor Consiliului Mondial al Bisericilor și, din păcate, prin această tăcere, devine o mărturisire și a Bisericii Ortodoxe.

Erorile și înșelările ecleziologice ale textului de la Busan

Textul oficial menționat cu titlul ”Declarație de Unitate” (Unity Statement) de la a 10-a Conferință a CMB are o poziție contrară Ortodoxiei, Trupului lui Hristos, pentru că acceptă (a) că Biserica Ortodoxă împreună cu celelalte ”biserici” trebuie să se pocăiască pentru faptul că astăzi creștinii sunt fărâmițați[3], (b) că Biserica, deși este Trupul lui Hristos, nu a fost condusă în mod necesar de unanimitatea dogmatică, nici măcar în epoca apostolică[4], (c) că există în prezent o unitate bisericească nevăzută a creștinismului și este așteptată unitatea văzută a Bisericii celui Una[5], (d) că rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos ”ca toți să fie una” nu s-a împlinit, însă depinde de noi împlinirea acestei îndatoriri[6], (e) că Biserica poate să se îmbogățească și să se folosească din harismele eterodocșilor[7], (f) că suntem răspunzători în fața lui Dumnezeu, dacă nu aspirăm necontenit la unitatea creștină spre folosul bunei mărturii celei dinafară[8], (g) de asemenea, în virtutea unei ambiguități viclene, susține că Dumnezeu ”totdeauna ne surprinde” și că Biserica înaintează având cunoștința voii dumnezeiești[9], (h) că trebuie folosite noi moduri de abordare a divergențelor teologice[10] și (i) că unitatea Bisericii este în strânsă interdependență cu unitatea umanității și a creației[11].

Dincolo de acestea, textul (j) are și o orientare ecologistă necreștină, vorbind despre așteptarea înnoirii mundane a creației, a bunăstării pământești a creației și a umanității și despre responsabilitatea umană în acest sens[12], se vorbește (k) și despre colaborarea creștinilor cu cei de alte credințe sau cu ateii în ce privește această bunăstare pământească[13]! Nu-i de mirare, așadar, că textul folosește și notoriul termen ocult ”holistic” din monism pentru a caracteriza misiunea Bisericii (“holistic mission-evangelism”[14]). Textul dă multe subînțelesuri și cu privire la acceptarea bisericească a modurilor de viață ”marginale”, fără precizări cu privire la păcat și pocăință, a căror direcționare finală trebuie luată în considerație dată fiind atitudinea pozitivă mai generală a Conferinței de la Busan cu privire la homosexualitate[15].

Declarația Arhiepiscopului de Târgoviște, kir Nifon

de la minutul 30:36 declarația Arhiepiscopului Nifon

O jalnică încheiere oficială a prezenței ortodoxe la Adunarea de la Busan a constituit discursul Înaltpreasfințitului Arhiepiscop de Târgoviște, kir Nifon, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române (anexa III), care a constatat (1) că unitatea Bisericii s-a pierdut, iar Biserica existentă, pentru că este împărțită, este deficitară din punct de vedere sacramental[16], (2) că nu cunoaște care facțiune creștină este continuatoarea vechii Biserici a Ierusalimului[17] și (3) că toți oamenii sunt frați în Hristos, în timp ce Botezul creștin este doar o treaptă sacramentală superioară în înrudirea duhovnicească a omenirii, unitate care deja există[18]. Înaltpreasfințitul Nifon (4) a tăcut și a ascuns faptul că ecleziologia ortodoxă este deformată în CMB, vorbind despre apărarea ”valorilor noastre morale tradiționale” de către CMB, ca, de pildă, ”valoarea supremă a familiei creștine”[19].

image_preview[1]

Eclesiologia ortodoxă a Sfântului Ciprian și inovațiile de la Porto Alegre și Busan

Sfântul Ciprian subliniază încă din secolul al III-lea unitatea în jurul episcopului, în Euharistie și în dreapta credință; iată ce scrie Sfântul Părinte: ”Dumnezeu este Unul, și Hristos Unul este și Una este și Biserica Lui, și credința, una, și turma, una, unită prin legătura unanimității în unitatea trainică a Trupului”[20]. Dar pentru Sfântul Ciprian, ortodoxia nu este o credință determinată printr-un consimțământ comun al episcopilor, ci cea predată de la început de către Apostoli. În virtutea acestei credințe, Sfântul Ciprian nu a respectat jurisdicția și poziția Episcopului Romei, Ștefan, ci a îndemnat la neascultare față de el, pentru că Ștefan lucra încălcarea credinței apostolice (Epistola LXXIV, Ad Pompeium contra Epistolam Stephani)[21]. Exigenta învățătură ecleziologică a Sfântului Ciprian care afirmă că în afara Bisericii nu există mântuire (extra Ecclesiam nulla salus) este, potrivit Profesorului Vlásios Feidás, prin excelență ortodoxă și conformă Tradiției. Dimpotrivă, ecleziologia lui Augustin, care susține că există elemente având caracter bisericesc și în afara Bisericii, fapt pentru care a și ajuns să constituie baza textului de la Ravena și a ultimelor texte emise de CMB (Porto Alegre și Busan), reprezintă erezie[22] și, după cum se știe, orice scornire dogmatică persistentă și nepocăită constituie erezie pentru Biserica Ortodoxă[23]!

Biserica, care este Trup al lui Hristos și este infailibilă, nu poate greși

Infailibilitatea Bisericii – negată în textul ”Declarație de Unitate” de la Busan, întrucât cheamă la pocăință și Ortodoxia și constată, chipurile, un progres în înțelegerea voii dumnezeiești – este nu doar o predică a Sfintei Scripturi despre Biserică, pe care o numește ”stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3:15), ci și a Sinoadelor Interortodoxe ale Patriarhilor din mileniul al II-lea, care, apărându-se împotriva papistașilor și protestanților, propovăduiesc uneori că Biserica (Ortodoxă) Sobornicească ”este cu neputință să greșească, ca una ce este bogată, având ca învățător pe Duhul Sfânt”[24], alteori că ”în toate dogmele și învățăturile… credem fără greșeală în Biserica lui Hristos cea sfântă, sobornicească și apostolească… care de Sus totdeauna au strălucit prin dreapta credință și necontenit străluceau… ca niciodată să nu se fi înșelat și să nu se înșele, ci pururea fără greș să se ridice, întemeiată pe piatra sigură a credinței noastre ortodoxe”[25]. Ortodoxia este așadar ”singura credință adevărată, singura închinare bineplăcută lui Dumnezeu și singura cale mântuitoare și o păstrăm neîmpuținată, autentică și neschimbată”[26]. După acestea, propovăduiesc de asemenea că îndepărtarea papistașilor eretici nu a vătămat universalitatea și ”infailibilitatea” Bisericii, care, deși ”înainte de vremurile acelea prin lucrarea vicleanului Papă al Romei, care rătăcind de la calea cea dreaptă și căzând în dogme și născociri străine, a ieșit din întregul Trupului binecredincioasei Biserici și s-a rupt”, cu toate acestea, ”cele patru părți ale pânzei rupte, fiecare în țara ei, au rămas unite și legate, prin care noi călătorim netulburați de valuri pe marea vieții acesteia (…). Astfel, binecredincioasa Biserică a lui Hristos se înalță acum pe patru stâlpi, adică pe cele patru patriarhii, și rămâne nezdruncinată și netulburată”[27].

Prin urmare, este respinsă afirmația din textul de la Busan despre nevoia de pocăință a Ortodoxiei pentru presupusele ei greșeli ca fiind cu totul neîntemeiată și înjositoare pentru Biserică.

Pocăința [pentru erori de credință] se cuvine doar ereticilor

Textul de la Busan, în continuare, ne cheamă la pocăință și pentru dezbinarea care există în lumea creștină! Dar pocăința se cuvine doar acelora care, în ciuda cuvântului apostolic, au stat împotriva (I Corinteni 11:16) credinței bisericești și s-au făcut eretici, pentru că ”cel ce vă tulbură pe voi îşi va purta osânda, oricine ar fi el” (Galateni 5:10). Dimpotrivă, Biserica îi laudă pe păstorii care i-au dat afară din grădina Bisericii pe cei de alt cuget și ”au alungat cu praștia Duhului pe lupii cei primejdioși și molipsitori, izgonind din staulul Bisericii… ca niște slujitori prea credincioși ai lui Hristos”[28], ca să salveze credința apostolică. De aceeași părere este și Sfântul Ciprian, care scrie împotriva ereticilor și schismaticilor, că ”trebuie să ne bucurăm atunci când aceștia sunt tăiați din Biserică, pentru că ei primejduiesc porumbeii și oile lui Hristos cu întinarea lor sălbatică și otrăvitoare”[29]. Așadar, nu este de ajuns că au fost șterse din Sinodiconul Ortodoxiei anatemele împotriva ereticilor? Trebuie acum să negăm și faptul că dogmele Bisericii noastre reprezintă «credința Apostolilor, credința Părinților, credința Ortodocșilor», dat fiind că, potrivit protestanților de la Busan, Biserica are nevoie de pocăință în chestiunile de credință și înțelege progresiv voia dumnezeiască?

Unitatea mărturisirii dogmatice a Bisericii

WCC%20CC%20Photo%202012[1]

Invocarea diversității ”bisericilor”, pe care o întâlnim frecvent în CMB încă de la conferința care a avut loc la Porto Alegre, și concepția despre credință ca fiind schimbătoare și a cărei înțelegere cunoaște progres au fost folosite și în textul de la Busan, ca să justifice viziunea despre ”Biserica creștină unită în chip nevăzut”. Formularea din text (paragraful 10, p. 5), potrivit căruia ”nu este posibil ca diferența să fie atât de mare, încât să aducă după sine despărțirea” deformează istoria bisericească și ecleziologia, pentru că doar varietatea națiunilor este ireproșabilă, după cuvântul Sfântului Fotie cel Mare și al altor Sfinți Părinți[30], nu însă și diversitatea dogmelor, care sunt comune pentru toată Biserica din toată lumea, așa cum se mărturisește din vechime. Sfinții Ignatie[31] și Irineu[32] și mulți alții mărturisesc în favoarea unanimității dogmatice a Bisericii, care ca Trup al lui Hristos și continuitate a Comunității Apostolice, păzește ”un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4:5).

Îndepărtarea ereticilor și a schismaticilor nu poate să vatăme Biserica, după cum o spune și Sfântul Vasilie cel Mare: ”vrednici de milă pentru stricăciunea lor sunt aceștia, câtă vreme trupul vostru este întreg prin Harul lui Dumnezeu. Căci ceea ce s-a stricat s-a destrămat, iar ceea ce rămâne nu se strică”[33]. Creștere și diferențiere în credință există doar după măsura încrederii personale în Hristos, nu în ce privește ansamblul compact al dogmelor evanghelice și patristice[34]

Unitatea nevăzută a Bisericii – o dogmă pur protestantă

Referirea textului ”Declarație de Unitate” de la Busan la așteptata realizare a unității văzute dintre ortodocși și eretici sugerează indirect că există deja o unitate nevăzută a așa-zisei Biserici celei Una, ”multi-dogmatice”, așa cum s-a declarat și în textul de la Porto Alegre, însă această concepție nu este altceva decât o dogmă protestantă respinsă categoric de către ortodocși. Sinodul din Constantinopol de la 1672 identifică Biserica cea Una cu Biserica Ortodoxă, văzută și infailibilă: ”Despre Biserica Ortodoxă Sobornicească spunem că este cu neputință să alunece în greșeală, fiind călăuzită de același Cap, care este Hristos, Adevărul în sine, și învățată de Duhul adevărului… Este și totdeauna văzută și fie ca niciodată să nu lipsească de la ortodocși până la sfârșitul veacului, de vreme ce nu toți vor adormi, ci toți se vor schimba, după cum a spus Apostolul vorbind despre credincioși. Este așadar vădit că până la sfârșiturile veacului Biserica lui Hristos este văzută și întreagă, nelipsindu-i vreuna din părți”[35]. De altfel, Sfânta Scriptură spune clar că Biserica este văzută, de vreme ce poate fi localizată (I Timotei 3:15) și se vorbește de înmulțirea membrilor ei (Fapte 2:47). Tâlcuirea ortodoxă a cuvântului evanghelic despre ”cetatea aflată pe vârf de munte”, care, evident, este văzută, se referă la Biserică[36].

Desconsiderarea hristologică a cuvântului ”ca toți să fie una”

În plus, argumentul, atât de promovat în dialogul cu papistașii, atât în general în cadrul CMB, cât și în special la conferința de la Busan, și întemeiat pe rugăciunea Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21-23), sfârșește în disprețuirea totală a învățăturii hristologice, pentru că, de vreme ce într-adevăr unitatea celor ce cred reprezintă voia Dumnezeu-Omului Hristos, potrivit afirmațiilor ecumenismului, această unitate nu s-a realizat încă. Din cauza neputinței voinței dumnezeiești a lui Hristos, așa cum susțin unii lipsiți de evlavie? Din pricina deosebirii nestoriene dintre ceea ce Nestorie numește voia gnomică a lui Iisus și voia Sfintei Treimi? Însă Dumnezeu-Omul cel în două firi are ”două voințe ale celor două firi care nu-și sunt potrivnice…, ci firea Lui omenească urmează firii Lui dumnezeiești și atotputernice, nu i se împotrivește și nu îi este vrăjmașă, ci mai degrabă i se supune”[37]. Așadar, voința Lui dumnezeiască, având ca supus al ei firea omenească îndumnezeită deplin, cea care s-a exprimat prin glasul Lui omenesc în rugăciunea arhierească despre unitatea credincioșilor. Aceasta este însoțită de atotputernicia Lui și lucrează neîngrădit în cei care se supun de bună voie lui Hristos. De aceea, și Sfântul Ioan Gură de Aur adeverește că acest cuvânt, ”ca toți să fie una” s-a împlinit deja în Biserică prin unanimitatea interioară a credinței, în ciuda apostaziei ereticilor, care este rodul superficialității lor: ”Ce vom spune, deci? S-a împlinit aceasta? Și cu tărie s-a împlinit, căci toți care au crezut prin Apostoli una sunt, chiar dacă unii dintre ei s-au rupt, știut fiind că El nu a ascuns acest lucru, ci mai dinainte l-a vestit și a arătat că această cădere este pricinuită de nepăsarea oamenilor”[38]. Frecventa menționare a cuvântului ”ca toți să fie una” la aceste dialoguri este blasfemiatoare, căci susține că acest cuvânt nu s-a împlinit de-a lungul timpului și dă de înțeles că nu s-a dat încă Bisericii Duhul Sfânt, Atotputernicul Mângâietor, Dumnezeul păcii, iar nu al neorânduielii (I Corinteni 14:33), care are lucrare unificatoare (”la o unire pe toți i-a chemat”[39]). Prin urmare, Consiliul Mondial al Bisericilor și ceilalți ecumeniști vestesc o nouă Cincizecime spre unirea celor despărțiți!

Alunecările de tip ecologic ale CMB

Referirile ”Declarației pentru Unitate” ale CMB de la Busan la grija și prosperitatea creației ca mijloc și finalitate ale bunăstării omenirii ascund din punct de vedere teologic un milenarism ecologic. Evident este ignorat cuvântul Noului Testament despre ”nerăbdarea” făpturii care ”împreună suspină și împreună are dureri până acum”, despre așteptarea nestricăciunii care țintește la veșnicie, ”ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”, când va exista eliberare din robia stricăciunii în ”slava viitoare care se va descoperi nouă”[40]. CMB definește o nouă așteptare pământească și o nouă eshatologie. Ingnorând căderea originară a omenirii, autorii Declarației își propun să ne îndrepte către porunca dată omului înainte de cădere de a lucra și a păzi (Facere 2:15) fără osteneală grădina Edenului, trecând sub tăcere predica evanghelică despre pocăința pentru păcatele și apostaziile cele în multe chipuri, după cum ignoră și cele cerești și dogma care învață că pentru creștini ”cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20), iar nu în paradisurile pământești. Zidirea slujește mântuirii omului prin arătarea puterii veșnice și a dumnezeirii lui Dumnezeu și prin mărturia facerii lui de bine[41] și nu constituie un bine în sine. Dumnezeu nu se interesează în primul rând de cai și de făpturile neînsuflețite îndeobște, ci de omul rațional și care cunoaște drama de a fi nemuritor: ”Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice?” (I Corinteni 9:9-10).

Sursa: Orthódoxos Týpos, 6 iunie 2014, nr. 2025, pp. 1, 7.

Traducere de Mihail Ilie (G.O.)

sursa http://graiulortodox.wordpress.com/

† 16 iunie: Sfântul Părinte Justin de la Petru Vodă: O zi în calendarele inimilor noastre

† 16 iunie 2013 – 16 iunie 2014

Un AN de SFINȚENIE CEREASCĂ.
România – un AN fără Părintele Justin

Ce face România acum, la un an după ce Părintele nu mai e în mijlocul ei? În primul rând – tace!

La început a plâns, acum… tace! Şi când trăia Părintele, mulţi din cei ce ar fi fost în drept să vorbească, tăceau. Şi îşi argumentau tăcerea, învinovăţind pe ucenicii Părintelui Justin, sub eticheta de „fanatici”, „infiltraţi”, „securişti”, „nebuni” şi „aroganţi”, cu care nu voiau să se însoţească în luptă. Din cauza mănăstirii Petru Vodă, spuneau aceştia, ei nu puteau mărturisi. Iată că Petru Vodă a tăcut şi ea. Ce s-a întâmplat? Au prins curaj super-rafinaţii intelectuali care aruncau cu pietre în mănăstirea Petru Vodă? Nu s-a întâmplat nimic. Nicio voce nu s-a făcut auzită, nicio acţiune nu s-a concretizat. Nu zic aceasta spre a-i judeca, cu siguranţă şi noi am greşit. Zic aceasta că poate vor conştientiza ce a însemnat Părintele Justin pentru neamul nostru şi Biserică şi măcar acum, în al 11-lea ceas, să fim uniţi, aşa cum a lăsat şi Părintele ca rugăminte testamentară: unitate, pocăinţă, ascultare şi rugăciune.

Ce mai face România acum fără Părintele? Suferă şi este lovită din toate părţile. De la copiii de la Pungeşti care plâng, şi poate sunt singurii care au mai strigat, că pământul gliei li se fură de sub picioare şi li se otrăvesc izvoarele… până la bătrânii pensionari care sunt lăsaţi să moară în spitale, pentru că statul român nu mai are bani de investit în medicamente, dar performează sistemul de supraveghere prin cipuri. Ce se întâmplă cu acea ţară în care pruncii ei gândesc mai mult decât conducătorii ei? Ce se întâmplă cu acel neam în care pruncii lui vorbesc mai mult decât învăţătorii lor? Să nu ni se ia via şi să se dea altor lucrători! Insecte şi animale dăunătoare există de când lumea, dar unde sunt lucrătorii viei?

Să rămânem uniţi în jurul Bisericii, aşa cum ne-a sfătuit Părintele Justin, Biserică ce şi ea este atacată din ce în ce mai aprig, atât din exterior, cât şi din interior. Din exterior, prin toate canalele media care au ordin să terfelească imaginea Bisericii, singura credibilă de altfel în faţa societăţii de azi. Din interior prin lucrarea vicleană a ecumenismului, mai mult de natură politică decât religioasă, prin care se urmăreşte lepădarea noastră de credinţă, de Harul lui Dumnezeu care a grăit prin Sfinţii Părinţi şi sfintele Soboare ecumenice. Lepădându-ne de învăţătura sfântă a Bisericii, a Sfinţilor Părinţi, ne lepădăm de harul care a lucrat prin ei.  (Citiți integral pe site-ul ATITUDINI.)

sursa: Apologeticum

13-15 IUNIE 1990. Trei zile de război civil după ideologia bolșevică a lui Iliescu

Sa nu uitam acele zile insangerate. Sa nu uitam mortii cazuti atunci pentru Libertate. Sa fim constienti ca Romania nu-si va reveni din marasm pana cand nu se va face dreptate celor ce striga si azi din morminte, parintilor nemangaiati si celor umiliti.

Autorităţile au declarat că în zilele de 13-15 iunie 1990 au fost ucise 6 persoane, dintre care 4 împuşcate, peste 1000 rănite şi alte sute arestate. Sursele neoficiale atestă însă peste 100 de morţi şi mii de răniţi. Sute de cetăţeni au fost deţinuţi ilegal, zile la rând, la Măgurele, într-o cazarmă a fostei Securităţi. În săptămânile următoare, în cimitirul Străuleşti 2 au fost înumate zeci de cadavre, dintre care multe neidentificate. Autorităţile statului român nu au infirmat niciodată aceste cifre şi nu le-au putut combate prin argumente. Ministerul de Interne, SRI, Ministerul Apărării Naţionale nu şi-au asumat niciodată răspunderea atrocităţilor din acele zile. Nici un oficial nu a fost găsit vinovat pentru morţii şi răniţii din 13-15 iunie 1990.

Ion Iliescu a fost preşedinte al României timp de 10 ani (1990-1996; 2000-2004). Prin obstrucţii şi tertipuri ale autorităţilor, atât el cât şi ceilalţi coordonatori ai represiunii din 13-15 iunie  1990, au rămas nepedepsiţi, anchetele penale nefiind încheiate nici în ziua de azi. AU TRECUT 24 DE ANI…

Glorie eternă tuturor luptătorilor anticomunişti.

- FEDERAŢIA ROMÂNĂ A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI -

sursa: Apologeticum

Viaţa bisericească în zona Beiuşului până la anul 1556

O scurta prezentare istorica a vietii bisericesti din Tara Beiusului

După cum ne spun unele cronici vechi, denumirea de Bihor, vine din slavonă şi nu întâmplător, în sudul Bosniei se află şi azi un ţinut cu acest nume. Încreştinarea poporului român de către Sfântul Apostol Andrei, a avut ecou şi pe aceste meleaguri, ceea ce se conturează mai adânc în timpul convieţuirii strămoşilor noştri daco-romani cu gepizii (250-571), originari din Scandinavia, unde sunt întâlnite bisericile din lemn, „una din principalele podoabe ale Bihorului” asemănătoare cu cele ale gepizilor care, pe vremea stăpânirii lor în Dacia (453-571), erau creştini. Izvoarele istorice amintesc de trecerea prin aceste zone a Sfantului Apostol Andronic (ucenic al Apostolului Pavel), care, in primul secol, a fost si episcop in Panonia.

Cu toate că a existat o organizare bisericească pe aceste ţinuturi din timpul convieţuirii cu slavii şi cu gepizii până la contopirea lor în neamul nostru, la început sub dominaţia avarilor, apoi liberi şi în urmă sub suzeranitate maghiară, aceasta exista sub formele ei primitive. Prin canonul 28 al celui de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, aceste ţinuturi erau sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. La acest sinod ia parte întreaga ierarhie din răsărit, iar la ultimul Sinod Ecumenic de la Niceea (al VII-lea) din anul 787 ia parte şi Ursu, „episcopul românilor de sub avari” (prof. dr. Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni, Oradea, 1935, p.5-6).

În sudul Bihorului existau mănăstiri româneşti precum şi o organizaţie bisericească locală despre care se mai păstrează puţine mărturii. Prigoanele şi stăpânirile străine au distrus, în mare parte, documentele privitoare la acestea. La anul 950 un anume monah, Ierotei, este dus la Constantinopol de câtre comandantul oastei maghiare, Gyula, spre a-1 hirotoni episcop misionar pentru creştinii din această zonă (ibidem), căci până la sfârşitul secolului al XI-lea ungurii au fost şi ei subordonaţi, din punct de vedere religios, Patriarhiei de la Constantinopol (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, EIBMBOR, Bucureşti, 1995). Cu acest prilej se converteşte şi comandantul oastei, avându-l ca naş la botez pe însuşi împăratul Constantin al VII-lea.

Istoricul Mircea Păcurariu, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vorbeşte despre o reşedinţă episcopală pe lângă cetatea Biharia în vremea voievodului Menumorut. Aceasta fiind o formă de organizare specifică popoarelor de sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, ca alături de scaunul voievodal să existe şi un scaun episcopal.

Primul ţinut românesc ocupat de maghiari în expansiunea lor peste Tisa, a fost Bihorul. Indată după aceasta, pe la sfârşitul sec. XI, principele ungur Gheicea înfiinţează o episcopie catolică cu reşedinţa la Biharia. Astfel, Episcopia Ortodoxă este transformată în episcopie catolică şi mutată la Oradea, urmărindu-se prin aceasta, îndepărtarea oricărei urme a vechii organizări politice şi bisericeşti a populaţiei româneşti autohtone (M. Păcurariu, IBOR, Ed. Sofia, 2000, p. 58).

Aceasta a avut urmări grave pentru românii de aici. Multe moşii au fost date noii episcopii. Primul document care arată acest lucru datează din 1057, document în care se menţionează că regele Geza I-ul acorda mănăstirii catolice Gran din Slovacia mai multe sate şi târguri, printre care sunt amintite Biharia şi Chiştagul, de pe valea Crişului Repede (Dan Ispas, Neam şi Lege românească în Ţara Beiuşului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1999, p.25). În felul acesta, după cum menţionează istoricul Nicolae Iorga, posesiile din Crişana, dintre munţii Bihorului şi Tisa, cu care este înzestrată mănăstirea de pe fluviul Gran, cuprindea teritoriu etnic românesc, iar locuitorii acelor ţinuturi deveniseră servitorii mănăstirii. Locuitorii de pe malul râului Meler aveau destinaţia de a îngriji porcii mănăstirii. Printre căpeteniile populaţiei donate călugărilor benedicteni, întâlnim şi judecători în felul celor români, juzi.

Episcopul catolic de Oradea, Coloman cărturarul, care ulterior avea să devină rege al Ungariei, dispunea ca „vechii locuitori alungaţi să se întoarcă la pământurile lor”, iar dacă ele au fost date mănăstirilor sau bisericilor, să rămână în posesia acestora şi vechii proprietari să se mulţumească cu ce le-a rămas. Astfel românii ortodocşi „rămân iobagi ai Bisericii Catolice maghiare pe fostele lor moşii” (Şt. Lupşa, op. cit. p.8).

Asemenea moşii, cu iobagi români, a primit şi Episcopia Catolică din Oradea cu capitlul ei. În felul acesta, jumătatea sudică a Bihorului se împărţea în două mari moşii: una a episcopiei şi alta a capitlului. Această împroprietărire a ierarhiei catolice era favorabilă propagandei religioase printre români şi mai ales ţinând seama că „episcopul, ca stăpân feudal, avea jurisdicţia civilă întreagă şi exclusivă asupra iobagilor săi ca judecător, notar, prefect etc. al acestora” (idem p.9).

Mai avem mărturii că la anul 1204 existau în această zonă unele mănăstiri ortodoxe pentru organizarea cărora papa trimite instrucţiuni episcopului catolic din Oradea. 0 astfel de mănăstire exista la Tormova, înfiinţată pe la 1050, în care vieţuiau călugăriţe. După cum spune istoricul Ştefan Lupşa, aceasta era în satul Călugări, lângă Vaşcău. La 16 aprilie 1204, papa Inocenţiu al III-lea, trimite o scrisoare episcopului catolic de Oradea, Simeon, cerându-i să verifice informaţia primită de la regele Emeric al Ungariei care spunea că pe teritoriul eparhiei sale există călugări ortodocşi şi că aceştia sunt „foarte stricaţi” şi bisericile lor se ruinează. Papa îi cere episcopului Simeon să vadă dacă situaţia se poate îndrepta şi să întemeieze „un episcopat în frunte cu unul din aceia şi care să fie supus nemijlocit" episcopului catolic. Din scrisoarea de la 3 mai 1205 reiese că papa Inocenţiu al III-lea a fost informat că pe „pământul fiilor cneazului Bela” se află un oarecare episcopat „care nu e supus nici unei mitropolii”. Prin această scrisoare, Inocenţiu al III-lea îngăduie arhiepiscopului de Calocea „să aducă acel episcopat la ascultarea Bisericii Romane...Totuşi, să fii cu multă băgare de seamă ca acel episcopat să nu fie cumva supus Bisericii din Constantinopol, deoarece aceasta s-a reîntors de curând la unitatea scaunului apostolic, nu vrem s-o lipsim de dreptul ei” (Dan Ispas, op. cit, p.27). Vedem aşadar din cele de mai sus, că încă pe acea vreme puteau fi întâlnite şi mănăstiri ortodoxe. Datorită feluritelor stăpâniri ce au trecut peste aceste locuri, despre aceste mănăstiri nu au mai rămas multe mărturii căci după cum se ştie, istoria şi-o fac stăpânitorii.

Măsurile de depopulare a românilor din teritoriile ocupate de regatul maghiar şi-au pus amprenta şi peste aceste ţinuturi. În sec. XII, papa Nicolae al IV-lea (1288-1322) îl obligă pe regele Ladislau Comanul să jure că va alunga de pe teritoriile sale preoţii ortodocşi. La fel au jurat şi Bela al IV-lea, Ludovic cel Mare, Sigismund şi alţii. De multe ori papa îi mustră pe regii maghiari că deşi juraseră să extindă catolicismul, populaţia din regatul lor era atrasă de „pseudo-episcopii schismatici” (aşa cum erau numiţi episcopii ortodocşi) şi astfel dându-se porunci şi legi pentru alungarea românilor din aceste ţinuturi. În felul acesta mulţi români din regat trec munţii şi astfel în Ţara Românească iau fiinţă peste 30 de sate de refugiaţi (pr. Petru Ciuhandu, BOR şi Biserica Greco-Catolică în faţa neamului, Ed. Buna Vestire, Beiuş, 1994, p. 15; vezi şi nota 10 la p. 83).

Vedem aşadar că regii unguri îi tolerau pe românii din aceste zone, motiv pentru care popa îi mustră silindu-i uneori să recurgă şi la acţiuni extreme. Toleranţa regilor unguri faţă de români, unii istorici o explică a fi din motive morale, alţii din motive de iobagi şi alţii din ambele motive.

După ce la sfârşitul sec. al XIII-lea, oastea regelui Bela al IV-lea este înfrântă de tătari, se întăreşte graniţa de răsărit prin înlocuirea cetăţilor din lemn şi pământ cu cetăţi din piatră şi colonizarea cu populaţie maghiară. în felul acesta, pe valea superioară a Crişului Negru, în satele din jurul Beiuşului, spre întărirea şi paza graniţei, se colonizează satele Finiş, Negru, Ioaniş, Şuncuiuş, Uileacul, Tărcaia şi chiar Beiuşul. Printre fortificările şi întărirea intrării în Ungaria, pe Crişul Negru este aşezată şi Cetatea Finişului. Prin aducerea în proprietatea episcopului feudal a coloniştilor maghiari care erau catolici, puterea acestuia în zonă se întăreşte. La 1333, moşiei episcopale din zona Beiuşului i se mai adaugă şi Suplacul care, înainte a aparţinut familiei ortodoxe, Borşa (Dan Ispas, op. cit,. p. 29-35).

Într-unul din documentele vremii sunt evidenţiate şi obligaţiile iobagilor români, care erau diferite de cele ale locuitorilor maghiari de pe moşiile episcopului catolic. Astfel, în fiecare an, acestuia, trebuia să i se dea, în a şaptea săptămână după paşti, zeciuiala din oi, iar la sărbătoarea naşterii Maicii Domnului (8 sept.) câte o oaie de fiecare gospodărie ca răscumpărare a dreptului de locuit. în acelaşi document se arată că obligaţiile cnejilor erau stabilite în funcţie de înţelegerea acestora cu episcopul. Pe lângă dările de oi şi porci, mai erau obligaţi să dea păr pentru o şa şi câte un caş, iar toţi românii, împreună, un cal pe an (idem p.50).

Pentru o bună cunoaştere a românilor din zonă şi a jocurilor sale politice prin care a mijlocit relaţia româno-maghiară în lupta de alungare a tătarilor din Transilvania, Dimitrie Meszesi este numit la anul 1345 episcop de Oradea. Acesta, în 1349, pentru a repopula domeniul episcopal îi acordă voievodului Petru din Vintere, dreptul de a ţine în voievodatul său un preot ortodox care să nu plătească dări Episcopiei Catolice de Oradea, aşa cum plăteau ceilalţi iobagi. Acest drept a fost dat în speranţa că prin stabilirea unui preot ortodox acolo, populaţia română va creşte şi odată cu aceasta, şi numărul iobagilor pe moşie. Aşadar, stabilirea dărilor depindea de episcopul catolic, stăpân al acestor ţinuturi, care acorda şi dreptul de judecător precum şi scutirea dărilor. Din acest motiv, la fiecare schimbare de episcop, protopopii ortodocşi din ţinutul beiuşean mergeau la Oradea pentru a cere întărirea şi continuitatea vechilor drepturi, prin noi diplome. în acea vreme, aceşti protopopi aveau reşedinţa la Sedişte. Pentru întărirea dreptului de judecători, pornesc din Sedişte spre Oradea, protopopul Dan, în 1503, protopopul Ioan în 1538, iar în 1554, protopopul Petru (Ştefan Lupşa, op. cit., p. 10-12).

Despre existenţa unui voievodat la Beiuş, se vorbeşte din sec. XIII-lea sub voievodul Ioan care, în 1410, avea scaun de judecată. În 1451, Beiuşul este declarat oraş liber, iar peste trei ani i se conferă un fel de „salous conductus”. Istoricul N. Iorga spunea că „împrejurările istorice au făcut din satul Beiuşului un centru de cultură şi un târguşor” (Pr. Teodor Cios, Biserica din Deal” Beiuş – „Trepte vechi şi noi în istoria eparhiei Oradea, mărturii şi evocări”, Ed. Ep. Rom. Oradea, p. 284).

Din cele relatate mai sus, vedem ca organizarea Bisericii românilor nu a dispărut odată cu desfiinţarea scaunului episcopal de lângă voievodatul lui Menumorut, ci ea a continuat până la prăbuşirea imperialismului catolic la 1556 când „scaunul episcopal de la Oradea apare în titulatura mitropoliţilor ardeleni alâturi de cel de la Feleac, Vad etc., unde au şezut episcopi”. Nu ştim în ce măsură această organizare era recunoscută de stăpânul feudal al acestor moşii, episcopul catolic de Oradea-Mare, sau dacă ar fi existat vreun scaun episcopal clandestin aşa precum era episcopul ardelean Macarie, amintit în dieta din Timişoara la anul 1397, sau episcopul Ioan din Hunedoara de la mijlocul secolului al XV-lea, întâlnit şi la Şoimuş, şi care să fi hirotonit preoţi pentru nevoile religioase ale românilor din această parte a judeţului nostru.

Ierom. Eftimie MITRA

Obs.  Au aparut, dupa 89’, mai multe monografii si lucrari de istorie a Tarii Beiusului. Din pacate aceste aspecte nu au fost publicate in nici una dintre acestea. Le publicam acum, cu scopul ca ele sa nu fie ignorate si date uitarii. Celor care doresc mai multe informatii privind aceasta perioada istorica a Tarii Beiusului, le recomandam sa studieze cartile si tratatele istorice dinainte de perioada comunista precum si bibliografia din prezentul articol. (redactia ASTRADROM).