Miscarea penticostala si duhul ecumenismului sincretist

În ultimele timpuri, există o tendinţă mondială de împăciuire între aşa numitele „biserici” ale lui Dumnezeu. Bisericile creştine tind să se numească „surori”, să demonstreze că se închină aceluiaşi Hristos şi că trebuie sa aibă loc o omogenizare a acestora în numele dragostei.

Dacă mulţi pretind a fi creştini, numindu-se astfel şi au adepti, nu înseamnă implicit că respectă adevărul Scripturii. Mulţi găsesc în Biblie diferite citate care să le confirme ideologia, citate pe care le scot din context şi le intrepretează după mintea lor. Altminteri, în acest fel, procedează şi adepţii cultului penticostal, cult care a luat fiinţă datorită reacţiei împotriva catolicismului decăzut (duhovniceste), făcând parte din marea familie a protestanţilor. Greşeala cea mai mare a fost că, nu au căutat unde şi când au greşit catolicii, nu au cautat adevărul apostolic, ci din contră s-au bazat pe ideile lor reformatoare, au modificat Biblia (traducerea eronata a lui Luther)[1] pentru a-şi întări convingerile. Au fugit de supremaţia papei şi şi-au creat propriul totalitarism (numai ce spunea Luther era drept); acuză iararhizarea Bisericii în schimb şi-au format propriile ierarhii şi consilii de conducere de tip democrat; au negat tot ce este sacru şi sfânt, toată istoria creştinismului (Sfânta Cruce, Maica Domnului, sfinţii, icoanele, Sfintele Taine) şi se bazează pe propriile interpretări ale Bibliei, pe propriul raţionament, care de multe ori este contradictoriu. Tocmai de aceea apar în continuu rupturi şi fărâmiţări ale cultului. Apar întrebări din partea adepţilor, sinceri şi inocenţi, care uneori chiar Îl caută pe Dumnezeu, apar dezacorduri între ceea ce spun pastorii, lucruri la care nu pot găsi răspunsuri credibile, atunci nemulţumitorii se rup facându-şi o altă „bisericuţă”, crezând că i-a scos Dumnezeu din înşelare şi că de acum sunt pe drumul cel bun. Îşi aleg un lider şi il urmează. În naivitatea lor, cred că liderii sunt aleşii lui Dumnezeu şi îi urmează orbeşte, le ascultă aşa zisele prorocii şi inovaţii, sunt fascinaţi de tot ceea ce este nou şi senzaţional, pentru că aşa este firea omului, caută să aprecieze exteriorul, ceea ce se vede şi este palpabil, caută minuni, nu îşi dau seama că unii profită de naivitatea lor pentru a se îmbogăţi. Dar dacă acesta ar fi unicul lucru rău ce s-ar produce, nu ar fi nimic. Problema cea mai mare este că sunt conduşi pe calea pierzării într-un mod sigur: unde s-a mai auzit în vremea Apostolilor ca atunci când coboara Duhul Sfânt, oamenii să înceapă a face ca animalele, să tremure, să danseze nebuneşte? Mai degrabă seamănă cu descrierile despre cei îndrăciţi. Cred că cineva care şi-ar pune în gând o rugăciune simplă către Dumnezeu: „Doamne arată-mi calea şi adevărul” ar vedea şi ar înţelege că ceea ce se intâmplă acolo (la întrunirile „vorbitorilor în limbi”), nu este altceva decât un spectacol regizat de cel necurat.

Cum poţi să fii sigur de mântuirea ta, atâta timp cât nu ai făcut nimic pentru aceasta? Doar îţi dai un acord mental pentru unirea cu Hristos şi gata, eşti mântuit, adică mântuit chiar din acea clipă, ai certitudinea că după moarte vei merge în Rai. Aşa este foarte uşor fiecăruia să „creadă”, nu mai are bătaie de cap pentru viaţa veşnică, nu mai contează cum se comportă, ce fapte are, că doar Hristos s-a răstignit şi a ştres toate păcatele cu buretele. Unde mai este înnoirea fiinţei umane? Ei zic că s-au născut din nou. Cum? S-au schimbat cu ceva? Au devenit mai buni? Iubesc mai mult pe aproapele?... eventual pe cei de la adunare, căci e un schimb de interese, nu de puţine ori materiale. Când li se pune întrebarea: de ce îi mai ţine Dumnezeu pe pământ dacă sunt mântuiti? Răspunsul lor este: ca să aducă cât mai multe suflete la El. Să aducă suflete sau adepti şi contribuabili la fonduri? – căci sunt obligaţi să dea a 10-a parte din venituri, sub pretextul că astfel Dumnezeu le binecuvintează câştigurile. Şi dacă totuşi nu este vorba despre bani, de ce nu propovăduiesc la popoarele pagâne, vestind Evanghelia lui Hristos, aşa cum au facut-o Apostolii? De ce vin tot la creştini – în special ortodocşi? Aşa zisele „biserici” devin o afacere profitabilă pentru că au oferte pentru orice fel de cerere – chiar şi pentru homosexuali!

Iconoclasmul şi şamanismul este în floare sub protecţia creştinismului penticostal. Icoanele le consideră idoli, iar practicile de invocare ale Duhului Sfânt sunt izbitor de asemănătoare cu cele ale spiritiştilor şi ale vechilor şamani de invocare a duhurilor.

Ei spun că îl urmează pe Hristos şi uită că El, Dumnezeu ne-a lăsat un model de viaţă dintre cele mai simple, că a fost blând şi smerit. La predicile penticostale nu trebuie să te miri dacă auzi cuvinte de genul: „Hristos vrea să trăiţi în prosperitate!”.

De ce adepţii penticostali refuză să vorbească despre istoria lor? Pentru că nu au o istorie care să dovedească succesiunea apostolică. Ea începe odată cu reformele, este pătată cu sânge, plină de revolte şi lupte între ei înşişi, şi totuşi propovădiuesc dragostea...

Este de ajuns să priveşti puţin cu ochii inimii la o adunare şi simţi imediat că sunt lucruri de faţadă, cuvinte deşarte, sunt doar vorbe, fără fapte. Ei afirmă că Biblia este singura autoritate „Sola Scriptura” şi mântuirea este asigurată fără fapte „Sola Fide”, trebuie doar să crezi. Iată de ce Luther a modificat cuvinte din Scriptură, cum ar fi în capitolul 3 din Romani, schimbând din: „eşti mântuit prin credinţă” în: „eşti mântuit numai prin credinţă”. Mai mult a încercat să scoată scrierea Sfântului Apostol Iacov care zice: „aşa şi cu credinţa, dacă nu are fapte este moartă în ea însăşi”[2] – pentru că îl încurca.

Între creştinismul primar propovăduit de Sfinţii Apostoli şi învăţătura de credinţă mărturisită azi de penticostali e o foarte mare diferenţă. Ei neagă canoanele lăsate de Apostoli şi de Soboarele Sfinţilor Părinţi tocmai pentru că acestea sunt în contradicţie cu reformele lor. Respectând canoanele, ar fi revenit la învăţătura primară, ar fi revenit în sânul Bisericii Ortodoxe, singura care nu a schimbat nimic.

Se pune atunci întrebarea: cum se pot omogeniza aceste biserici creştine, cine şi la ce trebuie să renunţe pentru a avea acelaşi „Crez”? De ce nu recunosc adevărul istoric? De ce refuză să urmarească cum au trăit şi propovăduit Apostolii? De ce se trage o perdea neagră peste trecut? Sunt întrebări de care, cei ce se pretind a fi creştini, se feresc. Există într-adevăr o căutare a lui Dumnezeu, sau Acesta este doar o momeală aruncată celor naivi?

Eugenia C. Filipov

---

[1] De exemplu, în unele „Biblii” protestante cuvântul „idol” este inlocuit cu „icoană”

[2] Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov, cap. 2,17